Daniel Turcea-poeme

Poem de dragoste

I

mireasma, ca o privire de înger

se împrăștie

și fără chip, ca să ne fie drag

și fără-nfățișare, să ne putem uita

II

te rog, vino frate

din cort să ieșim

în plină lumină, în ceruri de har

cu nume de înger te chem iar și iar

nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar

III

tot ce există e pentru tine dar

puțin ți s-a părut aceasta-n dar

atît de mult El ți-a dorit ființa

încît mereu te vrea și-ți poartă suferința

Marea dragoste

arată-mi omul

care poate duce, între zvîcnirea tîmplelor

sub pleoape

sau în adîncul fără gînd și cuget

în hăul fricii

veșnicia

fără să se ardă, fără să strige și

să se revolte

că nu o are și că i-ai dat moarte

om sunt, pe pămînt

și ce-am știut m-a rătăcit sub soare

și ce-am dorit m-a urîțit sub lună

și ce-am văzut frumos am aruncat

și-n rana-abia deschisă am lovit

și ce era nevinovat

am lovit pînă ce rușinea

acoperi cu vina ei și șterse

lumina ce-o-ndrăgisem, c-un cuvînt

m-ai vindecat, cu așezarea mîinii

pe creștet, m-ai iertat

în cuibul firii mele și mi-ai adus

această-mbelșugată-n rod avere

cine-i să spună

cine-i să cunoască

și cine, cine, cine mai ales

să nu se bucure fiindc-a aflat

taina ce-nconjură și ține cerul

cum ții un fulg

în palmă, de zăpadă

Din nou acum

din nou acum, iarăși trecea peste ape

atît de blînd, atît de liber era

atîta bucurie și atîta taină avea

acum, din nou, ca la-nceputul Cărtii

eu știu, eu cred, eu sunt fericit

în clipa morții va inunda lumina

gustul ei e pe buzele mele

bucuria ei e în mine

atunci însă, vălul ei se va ridica

D. Turcea, Epifania, ed. Cartea Românească, Buc., 1982

foto:C.N.