vineri, 30 iulie 2010

Inedite, Mărișel 2010.

Imagini din una din cele trei tabere de vară pentru copii(49 de preadolescenți de data aceasta) organizate de Mitropolia Clujului-Arhiepiscopia Vadului Feleacului și Clujului prin reprezentantul Radu Copil împreună cu voluntarii A.S.C.O.R. Filiala Cluj.
Voi scrie căteva rănduri mai tîrziu despre acest subiect.





Ședințele zilnice ale voluntarilor


Adrian Petrescu preotul permanent al taberei



cu pr. Ciprian Negreanu



marți, 13 iulie 2010

Moarte repetată





Nu ştiu de ce mor.

Nu ştiu de ce repet moartea, eu, care nu înţeleg nici o repetiţie.

Nu ştiu de ce încă trăiesc

şi cum respir zilnic mirosul morţii, împreună cu alţii, mă uimesc.

Cum stau gură-cască pe caldarâm?

Nu ştiu cum de nu m-a găsit încă nimeni

din cei vii,

cu toate că mulţi îşi fac drum şi au treabă pe-aici.

Nu ştiu cum de sunt atât de mic în comparaţie cu vina mea uriaşă.

Dar am priceput în sfârşit ce mare prostie, a dracului de omenească, e să judeci pe alţii.


Poeme

XII

În rugă şi ascultare suntem ochii şi urechile Lui.

Însă cădem.

Suntem deja căzuţi. Suntem orbi şi surzi şi muţi.

Necuvântători suntem, deşi vorbim neîncetat. Minţim mereu.

Suntem întunecaţi. Putrezim de vii.

Ne lipim unii de alţii, orbecăim. Şi iarăşi minţim.

Duhoarea noastră spovedeşte sufletul mort.

Dar noi încă minţim.

Inima ne e împietrită.

Mintea nu primeşte că suntem păcătoşi.

Rămânem mincinoşi.

Dacă ne-am cunoaşte cât de puţin păcatul, am face minuni.

Dar noi, cu legile lumii în mână – precum fulgerul zeului, încrezători în propria minte,

pururi minţim.

Minţim lui Dumnezeu.

Nu credem Lui şi-L facem mincinos.

Toate adevărurile de-am spune, mai mult ne-ar găsi mincinoşi.

Nu avem mărturia Duhului. Nu avem dragoste – pentru vrăjmaşi.

Nu ştim ce e iubirea, doar o făţărnicim.

Suntem vânzători, am trădat ce e mai scump şi mai de preţ.

Suntem pierduţi.

Pune Tu, Doamne, un nou început.

Dă-ne să înţelegem până în sfârşit: căderea nu se opreşte de la sine vreodată!

Însuţi Te-ai pogorât la iad, Doamne.

Dar noi mai aşteptăm – cele ce nu sunt.

Nu vrem să răbdam veşnicia în timp.

Suntem atât de goi. Nu putem duce cu noi nimic.

Trupurile noastre îşi vomită sufletul, ca pe un parazit.

Pune, Tu, Doamne, un nou început.

III

Poruncile Tale nu-mi sunt îngrădire, ci casă părintească. Cetate în munţi.

Ele îmi lărgesc fiinţa până la limite de nesuportat.

Trăiesc mai multe vieţi, deodată, într-o singură şi mare viaţă.

Poruncile Tale îmbracă în viaţă trupul nostru muritor,

noi smulgem lipitori de pe grumazul viteazului adormit.

Devin în întregime faţă

pentru aproapele meu

care moare pururi la mine în braţe.

Privirea Ta veşnică o sorb de pe chipul lui stins.

Şi nu mă satur, nu mă satur nicidecum de nădejdea învierii.

V

El Se mânie din prea multa nevinovăţie.

Nici prin cap nu I-au trecut cele ce fac fiii oamenilor.

Dreptatea Lui e adâncă, merge la inimă.

E clară. Cum diafane sunt degetele noastre întrebătoare

înspre coasta Lui.

Nevinovăţie ce nu o poţi cuprinde.

El nu are nimic ascuns.

Lumina Sa e dreaptă: în fiecare punct din abis deschide un abis de lumină,

privirea Sa nespus de blândă.

Nepătimirea Lui, întrucât nu-L îngrădeşte, nouă ne pare a fi mânie.

El nu ţine nici o clipă mânia. Ea nu e niciodată în prezent.

Ea nu e niciodată asupra noastră, deşi îndeosebi ne priveşte.

Mânia Lui este totală necruţare faţă de Sine,

uitare de Sine.

El S-a osândit pe Sine pentru noi.

El trăieşte în noi, Se tulbură pentru noi,

ne învaţă osândirea de sine, bărbăţia.

Mânia Lui se mişcă întotdeauna de la noi către El.

E necruţător cu Sine, şi pe om îl priveşte sus, fără sfârşit,

Atotţiitorul.

Mânia Lui, durerea cruntă a uimirii Sale,

bucuria dreptei noastre slăviri.

Mânia Lui întrupată, cuvântul smuls cu buze cu tot,

cu faţa jupuită.

Mânia e a Pruncului,

şi e acelaşi lucru cu blândeţea Maicii.

E gânguritul Lui ce vrea să acopere gălăgia,

strigătele noastre unii la alţii, ale celor ce nu ne înţelegem.

Mânia Sa precum stângăcia îndrăgostitului, dreptatea Sa – a ceea ce nu poate fi comparat,

neîncetat îndreptând.

Mânia Lui e spovedanie către noi,

pe care nu o putem cuprinde.

Neascunsul Feţei Lui în dosădirea şi strâmtorarea noastră.

E dăruirea preştiinţei, îndreptarea lucrurilor de pe urmă,

atotputernicie curată în slăbiciunea noastră.

E o continuă retragere a Sa şi brusca revelare a libertăţii noastre.

E voia noastră ricoşată.

Dezechilibrul adânc al istoriei, vuietul timpului de pe urmă.

El ia mânia noastră, şi ne dă tăria şi neclintirea blândeţii.

El ia nerăbdarea noastră, şi cu îndelungă răbdare descoase

cămaşa strâmtă de pe sufletul nostru.

Mânia Lui

e încredere desăvârşită în noi, mai presus de raţiune.

Iubire nebună ce cearcă gândul cel tainic al inimii.

E ispitirea care Ii place mult Celui smerit, să se arate altfel decât Este,

aşa cum suntem noi, osânditori întru sfârşit.

Celui preabun să credem, călcând peste făloasa aparenţă,

strivind rădăcina gândului viclean. Să nimicim în noi structura aparenţei.

Ochiul cel rău să scoatem.

Atunci Îl vom vedea precum Este.

VI

Izbăveşte-mă, Doamne, de judecarea fie şi a unui singur om.

Opreşte fărâmiţarea minţii mele

în atâţia.

Să nu mai ridic tainicul Tău acoperământ,

al bucuriei şi încrederii, de peste întreaga lume ce trăieşte în iertare.

Să nu mai sfâşii veşmântul cu care Tu mă îmbraci,

lui Adam să nu-i mai adaug rană,

nu voi să fiu visul lui în fiecare ceas.

Taie mâinile ucigătorului ce se prelungesc în gândurile mele

ca într-un viespar de corbi.

Nu am lăsat nici un om nedespuiat,

însăşi goliciunea sufletului părinţilor am dezvelit.

Am păzit hainele atâtor ucigaşi.

Am dispreţuit chezăşia Ta.

Golătatea Ta în noi am privit cu nesaţ.

Am ridicat câte un Turn Babel pentru fiecare semen.

Nedreptatea mea stăpâneşte pământul în lung şi în lat.

Mi-am construit casa pe nisip, pe abstracţia pietrei.

Mădularele minţii mele au început singure să umble,

ducând încolo şi încoace leşul întunericului.

Trecând pururi peste clipa Ta smerită

stau spânzurate între coardele veşniciei, ca nişte iude.

Porunca Ta am călcat. Am dat porcilor mărgăritarele Tale

– întruchipărilor omului vechi dintru mine, hoţ de cele sfinte şi mincinos.

Sunt o aproape perfectă caricatură de om.

Cuvintele îmi curg din gură ca o salivaţie a minţii.

Ruşinoasă dorinţa mea de stăpânire pentru care roşesc.

Cine, cine ar mai putea îndura?

Nu am putut să acopăr goliciunea mea cu goliciunea semenilor mei,

nici lacrima lor sărmană nu am putut să o şterg eu, urâtul şi neapropiatul.

Izbăveşte-mă Doamne de viermele minţii ce-mi deşiră veşmântul de har

ţesut de mâna Ta.

– Tu nu ai niciodată dreptate, ci întotdeauna aproapele tău, mi-ai spus.

Eu, Purtătorul de grijă, am rânduit să întâlneşti numai oameni mai buni decât tine,

să nu te plângi de vreo sminteală.

Dreptatea ta – neîncetat să te osândeşti pe tine însuţi,

dreptatea Mea să iau asupră-mi osânda ta.

Nejudecarea e taina veacului ce va să fie.

Mi-ai descoperit un om care nu judecă pe nimeni şi de la el am învăţat.

Ai început să închizi ochiul meu viclean, cu blândele Tale degete.

Să cauterizezi rana cea veche. Se tulbură Adam, se mângâie.

Sufletul meu răsuflă, începe să vadă:

nesiguranţă, dezorientare,

descoperire a micimii mele şi a stricăciunii,

pământ al minţii răpit,

adus-au plânsul pocăinţei.

Adâncă descoperire a unei neştiinţe noi

ce poartă har şi înţelepciune.

VII

Pentru prima oară am început să văd.

De undeva de departe, ca prin ceaţă, forme şi umbre de oameni, de sfinţi.

Bâjbâi şi Te ating uneori. Mă sperii şi mă retrag înfricoşat. Sunt uimit.

Tu chiar Eşti, iar mie mi-ai făcut suflet.

Fiorul unei frici nemaisimţite îmi răscoleşte rărunchii.

Harul Tău – ca o stranie, neţărmurită nervură deschisă.

Puternică rădăcină în inimă ai pus.

Eu sunt sălbatic şi grosolan.

Eşti atât de aproape lin pogorând şi toate ale mele cuprinzând.

Orice mişcare a mea Te pierde pe nerăsuflate.

Îmi ceri să nu mă clintesc, să încep să cred, să învăţ smerenia.

– Nu trebuie să urci, ci să rămâi cu Mine pogorând,

şi cu aproapele tău până la capăt, îmi spuneai.

Când deschizi în mine rana fratelui mi se face inima precum ceara

primind noi şi veşnice peceţi.

Nu ştiu ce este această durere şi această bucurie,

când Tu umbli în mădularele mele, în pântecele meu, în ochii mei

vrând să faci izvoare.

Sunt ca îndrăgostit, sunt beat.

Inima mea revărsă tainice inimi în cei de aproape.

Dar nu mă odihnesc decât ca cel mai prejos dintre păcătoşi.

A mă primi pe mine însumi de la Tine ca cel mai păcătos, către acest dar tânjesc,

ce nu se poate nici lua, nici măsura cu minte de om.

Altfel nu sunt şi nu voi fi vreodată.

Cu ochii larg deschişi văd veşnicia

pentru care ai început să îmi zideşti în pântecele timpului, puternice organe.

Cu rămăşiţa cugetării, dintru adâncul păcatului, liturghisesc în taină.

Mintea mea – corabie purtată pe un ocean care se prăvăleşte.

La cârmă eşti Tu, vâltoarea eşti Tu, oceanul viu eşti Tu,

inima zdrobită Tu singur.

Tu eşti adierea subţire din ochiul de foc al vijeliei.

Al nerăsuflării suflu suflând, sufli însufleţind suflarea sufletului meu.

Până la oase – suflând,

Tu înfloreşti din mine.

Mădularele mele se înmoaie, se topesc, apoi înţepenesc.

Sunt îndrăgostit nu ca întâia oară, ci ca o stare fără de început.

Sunt mic, neînsemnat dar prin Tine un altul

pe care nici nu îl pot măsura în vreun fel. Toate ale mele sunt ale Tale,

Tu dându-Te mâncare îmi faci gură nouă şi pântece nou,

în pustiul sufletului prefaci curgerile morţii în curgeri ale vieţii.

Tu intri în trupul meu îndelung întocmindu-i prelungile oase.

Îmi ies braţe cu degete din rugul trupului, îmi ies ochi şi urechi,

şi limba îmi devine cuvântătoare.

Tu, peste chipul iubirii, faci voal de lacrimi trupul meu bătătorit de moarte.

Tu dai căldura pocăinţei şi numai Tu aduci răcoarea serii.

Mărturisesc botezul Tău întru care aştept haina desăvârşită a veşnicei vieţi.

Tu învii pe toţi cei ucişi de mine,

cărora cu cuvântul morţii am sfărâmat cuvântul vieţii lor.

În cele din urmă mă învii şi pe mine, cel înainte de vreme născut,

şi mă primeşti la sfatul Judecăţii Tale.

M-ai învăţat să Îţi cer fericirea de a fi cel mai mic şi cel din urmă,

căci o atât de mare bucurie, de toţi ceilalţi, cine ar putea-o lua?

VIII

Cu inima, cu rărunchii pândim.

Între noapte şi zi, o altă zi.

Noi nu mai înserăm.

Atingem cu mâini prihănite smeritul veşmânt al Luminii.

Ea întotdeauna îmbracă pe cei goi.

De marginea îmbrăcămintei Tale ne ţinem,

şi toate zările noastre sunt limpezite.

Adânc luminaţi sunt doar cei neputincioşi şi sărmani.

De către ei privirea Tatălui nu se poate desprinde.

Cosmosul – mormânt gol,

în mormântul nostru.

Fiecare oscior legat cu puterile cerurilor.

Celulele corpului – broboane de lumină,

mii de ochi sfinţiţi într-un ciorchine, de sângele Tău.

Nenumărate guri ce ţipă după sfinţenie, hrănind –

şi atât de puţine vase alese.

Bune vestiri de cei mai mulţi dispreţuite, arzând până la capăt în tăcere,

ca flacăra vieţii în trupurile noastre.

Abia acum noi înţelegem. Ne întrupăm, ne întrupăm, după Tine.

IX

O, Doamne, mâinile îmi sunt prea grele de moarte, ca să scriu.

O sfâşiere mă cuprinde,

din gura uitată deschisă – până întru cele de jos,

mă descuvânt.

Nu mă pot uita într-acolo. Ameţesc.

Oasele mele vor să iasă afară.

Să facă spovedanie.

Sunt învelit în catapeteasmă.

Sunt în sicriu şi glasul mi se loveşte de scânduri.

Îmi răspund toate lemnele Raiului,

cu tot ce n-am rostit, vorbind.

O, larmă infernală a cuvintelor deşarte!

O, loc binecuvântat al liniştii!

Sicriul meu vioară mută ce cântă atâtea bune începuturi.

Dar numai crucea este şi există.

Linia orizontului e scrijelită pe frunte.

Coşciugul meu – leagăn şi tron neuzurpat.

Învăţ limba pământului.

Vorbesc cu ceilalţi morţi, prin viermii care ne mănâncă.

Ei poartă memoria noastră, din făptură în făptură, până la atotmâncătorul om.

Trupul meu se uneşte cu trupul altora, deşi sufletul nu voise.

Suntem una, suntem una cu pământul urgisit, suntem una cu apele binecuvântate.

Strigă prin noi sângele martirilor.

Noi aşteptăm, durerea dă ghes. Curăţă izvorul tulbure.

Şi creştem, creştem în pământ, o, suflete.

………………………………………..

Începe, începe, se înalţă din noi cântul smeritei, nebiruitei iubiri.

De-acum înviem, înviem frate, înviem mamă şi tată şi soră şi fii.

X

O, Cruce, o, singura mea judecată şi singurul meu gând,

o, singură dorinţă!

Smerit semn al gândirii de Sus,

în micile noastre lucruri,

în marile noastre dorinţe.

O, cruce, pecete simplă, necăutată

a amărăciunii păcatului,

a durerii dragostei ce ne înfiinţează.

O, clipă, în care timpul curge vertical!

………………

Răgetul fiarelor din inima pădurii

ne învăţau adevărata râvnă, după fire,

a rugăciunii de taină.

Azi zgomotul, trepidaţie indistinctă a morţii,

oraşul – gigantică reclamă a uitării.

Creierii munţilor sunt spălaţi de memoria noastră furată.

Azi zgomotul nestăvilit al lumii – în mii de gânduri ucigaşe,

descoperă voirea mai presus de fire

ce ţine în cei aleşi suflarea paşnică a rugăciunii.

Puţini sunt aceştia – ei nu judecă pe nimeni,

întru ei gândul e vedere, iar vederea prin dragoste e o neîncetată durere.

O, cruce, dulce cuprins al vieţii noastre nebănuit de simple,

o, binecuvântat naufragiu într-acest deşert viu împrejmuit de oceane moarte,

o, respiraţie a sufletului!

Ea e concretul, între începuturi oricât de vagi şi atât de crunte duşmănii.

Fie, iarăşi şi iarăşi, de moarte!

Ea e răstimp, durată pură şi tainică putere.

Nimic nu fiinţează fără ea, nu e nimic nearătat într-însa.

E faţa neprefăcută a lucrurilor şi fiinţelor, singura învăţătoare a iubirii.

E începutul oricărui răspuns divin,

căci El nu poate să întârzie vreodată.

……….

Noi însă întârziem, deşi în mare grabă alergăm.

Nu ne aflăm pe Cale, nu ştim să ne pierdem cu El.

Amânăm, fiindcă moartea e mai tare,

amânăm fiindcă nu avem răbdare.

Nu avem inimă largă, nu avem dragoste, ci doar cuvinte moarte.

Suntem mânaţi cu timpul. Zi şi noapte ne spulberăm pe faţa pământului.

La moarte – unic temei, noi nu gândim. Mintea ne e furată.

Noi înainte-vedere nu avem, pentru că nu am putea îndura atâta durere.

Noi nu vedem, ci uităm. Pierdem clipă după clipă.

Nici înapoi nu vedem, decât ca nişte stâlpi de sare.

N-avem pocăinţă.

Suntem în pântecele morţii, care ne mistuie.

O, noi, morţi ambulanţi,

unii altora ne dăm slavă, avem atâtea maniere,

suntem până în ultima clipă civilizaţi!

XI

Cu rărunchii adulmecăm.

Mirosul morţii e pretutindeni.

Stăm la pândă, aspru postim.

Avem ochi în fiecare deget, avem ochi în fiecare lemn de povară.

Dar ne e somn, tiranic ni se scoală din oase somnul de moarte.

Pleoapele lumii se-nchid peste noi.

Şi parcă membre amputate avem.

Buimăciţi, căscăm inima în gol. Nu ne lăsăm.

Vomităm de atâta nesomn.

Tresăltăm la fiecare zgomot, apoi ne osândim. Tresărim şi iar ne osândim.

Lumea e zgomot. Şi zgomotul nu e nimic.

Stăm în gândul smerit, stăm în gândul de moarte.

Vânatul de taină pândim.

Te aşteptăm , Doamne, ca pe un animal sălbatic,

ca pe Singurul viu, Cel ce ai făcut toate jivinele moarte.

Înfiorător de frumos, răcnind în pământ,

vii păşind peste ape, pe ochii împăienjeniţi de ţărână.

Vii la păşune grasă în păduri carbonizate.

Vii călărit de toţi Iovii – pe care stă povara lumii, gheena.

Vii cu toate vijeliile, în pace.

Cruntă este adierea ta.

Vii să te adapi din mâinile noastre întinate.

Cine Te poate răbda, Doamne al meu?

Noi suntem piei goale.

Noi suntem oase putrede.

Nu Te vedem pentru că nu avem faţă, jertfire de sine curată.

Noi ne uităm pieziş, dintr-o parte.

Lumea – oglindă spartă.

Ne auzim gândurile şi cuvintele când ne rugăm,

şi pe Tine nu.

Tu vii totuşi.

Ţii toate mormintele în mână, pui din nou toţi paşii noştri răzleţi.

Tu vii trăgând după Tine cerul şi stelele.

Pe toţi ne afunzi cu Tine în iad,

şi pe toţi Doamne ne învii.

…………………………..

Te-am văzut Doamne şi am înlemnit.

De-atunci stau la pândă.

Nu înţeleg. Mai eşti cu noi.

Tu pururi petreci în smerenie,

ca într-o mare răpire.

Din smerenie ne-ai creat, din smerenie stai în umbra tuturor.

Din smerenie pari că nu eşti.

Din smerenie ne ceri credinţă tare şi neclintită.

Din smerenie ne cinsteşti până la capăt,

învăţându-ne dreapta slăvire.

Din smerenie porţi vina noastră.

Din smerenie nu Te împotriveşti în vreun fel.

Eşti de neînţeles.

Mintea nu poate scruta abisul acesta.

Ia-mă Doamne cu Tine, să cădem împreună,

beţivi nedespărţiţi. Bând numai durere,

dragoste izvorând.

Tu ştii că cu scârbă e privită în lume dragostea Ta.

Aşa, Doamne, dăruieşte-mi sfânta suferinţă,

cu mâini atotputernice scoate-mă din mine,

paşnic şi lin.

În ascultare, fără întoarcere, văd că nu am sfârşit.

Dă-mi Doamne a mă ruga fără să ştiu,

fără să mă aflu. Să fiu al Tău.

Învaţă-mă Doamne a Ta nedreptate.

Să fiu şi eu o scârbă pentru toţi.

Învaţă-mă Doamne a Ta nedreptate.


de Părintele Dinu Grigore Moș






foto: Călin Nemeș




joi, 8 iulie 2010

O mărturie a unui pastor înviat din morți

Am văzut acest film în urmă cu ceva ani, recunosc că m-a mișcat chiar dacă nu e vorba de Ortodoxie în el.
Putem să ne folosim însă. Și să prețuim ce este de prețuit în viața aceasta. Descrierile pastorului despre ce a trăit se potrivesc cu mărturiile Sfinților Părinți despre moarte și viața de dincolo de moarte, despre rai și iad.
Deci, vă rog, nu vă smintiți de mine dacă îl puteți viziona aici, pe acest blog.






miercuri, 7 iulie 2010

Apa,oglindire-Lucrare de dizertație-Olga Bersan










































Iubirea de sine

Selectînd din lucrările fotografice(superbe) ale Olgăi Bersan, piese extrase din conținutul Lucrării ei de Master, Secția Fotografie, Institutul de Arte Ion Andreescu- Cluj Napoca, nu-mi vin în minte, pe moment, decît cuvintele Sf. Ap. Pavel:
,,Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față, acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu.
Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

(Ep. I Cor. 13,12-13)

vineri, 2 iulie 2010

Ne moare dragostea


Recunosc că în ultima vreme am ascultat în general mai puțină muzică, dar cu toate astea, parcă cel mai mult mi s-a potrivit Lars Danielsson( contrabasist)&Leszek Mozdzer(pianist).Da,aveam nevoie; muzica printre altele, mă ajută să nu-mi transform credința și viața într-o nevroză existențială.Cum ar zice fiica mea, mă ,,omenizează”. Am grijă nici să nu fie un Isaac al inimii mele pe care să nu-l pot sacrifica.

Să aveți sănătate și putere să le duceți pe toate!Doamne ajută.









http://www.sigur.info




,,Zîmbești sau mori”



http://www.youtube.com/watch?v=13-H-_P8Ju4




Recomandam  vizionarea  atenta  a  acestui  filmulet,  chiar  daca  forma  inedita  (desen  animat  cu  voce  in  background)  poate  ridica  unele  dificultati.  Tema  este  insa  foarte  relevanta  –  anume,  gandirea  pozitiva  ca  metoda  de  control  social.

Se  arata  faptul  ca  radacina  doctrinei  gandirii  pozitive  este  una  de  tip  gnostic  -  anume  credinta  ca  gandurile  pot  influenta  in  mod  magic  realitatea  (sa  ne  amtinim  de  incantatia  obamiana  “yes,  we  can”)  si  ca,  atunci  cand  se  intampla  o  nenorocire  sau  un  rau,  “totul  este,  de  fapt,  in  mintea  ta”.  Devii,  astfel,  culpabil  pentru  propria  nenoricire  si,  mai  mult,  devii  vinovat  daca  ai  tupeul  sa  arati  cu  degetul  amenintarile  care  primejduiesc  lumea.  Pentru  ca  scopul  gandirii  pozitive  este  denaturarea  gandirii  sanatoase,  eliminarea  discernamantului  si  a  realismului.  Intr-o  lume  dominata  de  doctrina  pozitiva  pur  si  simplu  nu  ai  voie  sa  “fii  pesimist”,  sa  fii  alarmist  (pe  buna  dreptate)  –  daca  ridici  probleme  reale  legate  de  sistemul  economic  risti  sa  fii  concediat  (cum  este  prezentat  un  caz  in  documentar)  sau  sa  fii  ridiculizat  (cum  se  intampla  cu  Peter  Schif,  unul  din  cei  care  anunta  inca  din  2007  criza  ce  avea  sa  vina).  Si  daca  raul  e  doar  in  mintea
  ta,  trebuie  sa  fi  supus  reeducarii,  ca  sa  dobandesti  gandirea  “sanatoasa”  si  pozitiva…  In  aceasta  lume,  populatia  trebuie  sa  ia  doza  de  narcotic  pozitiv  si  alarmismul  este  rezervat  doar  elitei.  Doar  ea  are  dreptul  de  a  fi  “apocaliptica”,  creand  amenintari  false  (gripa  porcina,  terorismul,  incalzirea  globala)  pentru  a  face  usor  de  inghitit  solutiile  (campanii  de  vaccinare,  eliminarea  libertatilor  civile,  structuri  de  putere  supra-nationale  etc.).  Nu  altfel  se  intampla  in  regimurile  totalitare,  comunist  si  nazist.  Atitudinea  realista  fata  de  evenimente  si  fisurile  din  sistem  era  considerata  defetism,  sabotaj,  dusmanie  fata  de  regimul  popular  si  costa  inchisoarea  sau  chiar  viata.  Doar  regimul  avea  voie  sa  demonizeze  adversarii  externi,  amenintarile  si  “dusmanii”  din  interior.

Doctrina  gandirii  pozitive  circula,  in  forme  adaptate  specficului  ortodox,  si  pe  la  noi,  deseori  auzind  placa  obosita  a  faptului  ca  raul  nu  ar  fi  chiar  real  sau  chiar  atat  de  mare,  ci  doar  este  scos  in  evidenta,  supraestimat  si  amplificat  de  catre  noi,  prin  faptul  ca  il  luam  in  seama.  O  mare  amagire,  care  confunda  lipsa  de  realism  si  de  discernamant  cu  credinta.  Credinta  nu  este  insa  strategie  de  escapism,  nu  inseamna  refuzul  realitatii,  ci  credinta  este  reala  atunci  cand  se  manifesta  impotriva  tuturor  evidentelor  (Sf.  Ioan  Gura  de  Aur),  impotriva  tuturor  dovezilor  ca,  omeneste,  nu  mai  exista  scapare.

                                                                                                                                                                Adrian Hulea