Antrenați pentru ego-ul lor, oamenii uită aproape insesizabil să facă acele exerciții de admirație. Admirația este arta care dă acea respirație caldă prin care recunoști frumosul din celălalt fără teamă că te micșorezi pe tine. Acel antrenament de fiece moment pentru a vedea lumina din oameni.
În locul acestei fine și abile exerciții care au de a face cu recunoștința de a fi chemat la viață, s-a instalat o grabă a criticii. Semenii își caută „bubele” unii altora cu o febrilitate care nu mai are nimic de-a face cu adevărul, ci doar cu nevoia de a se simți superiori. Critica a devenit sport, iar dezbinarea un fel de reflex social.
A admira sincer un anume ceva regăsit în celălalt, a te bucura de harul și darul lui, nu va micșora pe nimeni. Din contră, câștigi puterea de a te debarasa de poveri grele ale sufletului, care astfel se ușurează și primește o anume imponderabilitate, care este una dintre cele mai plăcute senzații de bucurie, chiar la nivel organic. Căci a exersa admirația a nu e o cedare, sau o slăbiciune personală. Nu e nici renunțare la sine. Nici complimentare interesată, căci complimentul poate fi un tipar social, formal, din păcate, chiar golit de valoare.
Admirația nu este o formă de slăbiciune decât atunci când e selectivă, sau când îți pare că binele celuilalt îți amenință propriul bine.
Când nu mai admirăm, sufletul ni se face pustiu, ne uscăm, ne apărăm de umbre imaginare.
Exercițiul de admirație este, de fapt, un exercițiu de autovindecare: să vezi un gest frumos și să-l lași să te atingă, să recunoști o calitate și să o spui, să te bucuri de darul altuia fără să-l compari cu al tău. Efectul acestor exerciții este fantastic.
Poate că ar trebui să reînvățăm acest gest simplu: să privim oamenii cu ochi limpeziți, nu să căutăm defectul-care este acolo, sau lipsurile ce ne sar în ochi, ci fibra bună, partea aceea de lumină de la care putem învăța ceva..
Acolo unde există exercițiu de admirație, există și unitate, și bucurie, și omenie. O stare de bine, de însănătoșire. Iar lumea, așa cum e acum, are nevoie de toate acestea.
Dacă admirația este gestul de a vedea binele, fidelitatea este gestul de a rămâne în el. Și nu mă refer la fidelitatea ca virtute conjugală, ci la acel câștig al privirii lăuntrice, a atenției, a relațiilor, a comunității, față de binele care trebuie ocrotit, protejat. Exercițiul de fidelitate înseamnă a nu abandona ceea ce ai recunoscut ca fiind frumos, a nu renunța la propriile valori când lumea devine grăbită sau cinică. Fidelitatea este o formă de curaj: curajul de a nu te lăsa purtat de vântul criticii, al dezbinării, al suspiciunii, al relativității. Este o verticalitate a inimii. Iar admirația fără fidelitate devine efemeră, în vreme ce fidelitatea fără admirație devine formă rigidă.
 |
| photomobile: Raveca |
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
