vineri, 30 septembrie 2011

Mișcarea Rugul Aprins(1943-1948)


,,Răscumpărați vremea căci zilele sunt rele”(Ef. 5, 16)

Zbuciumatul Secol XX a fost luminat de trei mișcări spirituale marcante în sînul Ortodoxiei românești ce au pregătit intrarea, trecerea și rezistența spirituală prin apocalipsa comunistă și iadul roșu care s-a instalat timp de decenii peste țară. Aceste mișcări au fost asemenea unor ferestre spre Soarele Dreptății-Hristos în întunericul temniței ideologice în care am fost tîrîți și aruncați. Este vorba de Mișcarea de revigorare spirituală și monahală avîndu-l în frunte pe Părintele Ilie Cleopa de la Slatina și mai apoi la Sihăstria, a doua- Mișcarea filocalică de la Sîmbăta de Sus, avîndu-l în centru pe marele duhovnic Arsenie Boca, iar a treia- Mișcarea ,,Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim avîndu-l mentor și organizator pe Ieromonahul Daniil Sandu Tudor despre care ne vorbește atît de clar și de documentat Părintele Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală. Trebuie să amintim că dînsul a fost membru activ al tuturor celor trei mișcări duhovnicești.
Aproape toți cei care au format nucleul central al Mișcării ,,Rugului Aprins” au fost aruncați în pușcării după 1948 unde, mulți dintre ei și-au pierdut viața. După eliberarea din 1964 a celor rămași în viață, aceștia au dus mai departe împărtășind și altora în calitate de poeți, scriitori, teologi, artiști plastici, oameni de știință, filosofi, monahi, preoți, experiența întîlnirii lor cu Dumnezeu prin taina rugăciunii isihaste învățată la Antim, ca o superioară cale de rezistență umană și sufletească în fața bestialității din pușcăriile comuniste. Mărturia lor, faptele lor, viața lor nădăjduim că sunt precum aluatul ce va dospi în continuare toată frămîntătura.
Mă bucur pentru că am găsit pe You Tobe această conferință a vrednicului de pomenire Înaltul Mitropolit Antonie Plămădeală(1926-2005), pentru că este printre cele mai bine întemeiate și argumentate conferințe, de o acuratețe a nuanțărilor rar întîlnită, un discurs nehazardat și bine echilibrat despre acest fenomen spiritual românesc unic de la Antim. (C.N.)





















joi, 29 septembrie 2011

Încă un bătrân frumos a pierdut Biserica Ortodoxă Română. Părintele Adrian Făgețeanu



sursa imaginii aici

Biserica noastră mai are un rugător în ceruri

Diac. Ioniţă Apostolache

Din seara zilei de marţi, 27 septembrie, am mai câştigat un rugător în ceruri, lângă Scaunul Preasfintei Treimi. Părintele Adrian Făgeţeanu, vieţuitor la Schitul Locurele, Mănăstirea Lainici, a trecut la Domnul. Prohodirea cuviosului părinte va avea loc sâmbătă, 1 octombrie, la Mănăstirea Lainici.

Părintele Adrian Făgeţeanu s-a stins din viaţă marţi seara, la orele 19:30, în Bucureşti, pe patul spitalului unde fusese internat cu ceva timp în urmă.

După un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie a anului trecut cu complicaţii neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat în ultimul timp şi problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou.

Trupul neînsufleţit al părintelui a fost depus ieri, în decursul amiezii, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în paraclisul Mănăstirii Antim, unde credincioşii îi pot aduce un ultim omagiu. El va rămâne la Mănăstirea Antim până în această după-amiază, în jurul orei prânzului, când va fi transportat înapoi la Mănăstirea Lainici, unde va avea loc şi slujba de înmormântare, după cum informează stareţul mănăstirii Antim, protos. Vicenţiu Oboroceanu.

Despre valoarea personalităţii sale, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, stareţul Mănăstirii Lainici, a afirmat: "Este foarte interesant că mutarea la ceruri a părintelui s-a produs chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplător acest lucru, pentru că părintele a fost vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti, făcând parte din Mişcarea "Rugul Aprins", alături de stareţul nostru, preacuviosul părinte Calinic Cărăvan. Mai mult decât atât, părintele Adrian va fi prohodit la Mănăstirea Lainici, chiar în ziua prăznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Pentru noi, plecarea părintelui la ceruri este o mare pierdere şi în acelaşi timp un mare câştig. Este o pierdere pentru că a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei şi un câştig pentru că am dobândit un mare rugător în ceruri. Viaţa lui întreagă a fost o suferinţă, murind şi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul său va fi aşezat lângă cel al părintelui Cărăvan, stareţul său iubit".

Trăitor profund al adevărurilor de credinţă

S-a născut la data de 16 noiembrie 1912 în localitatea Deleni, foarte aproape de Cernăuţi, tatăl său fiind preot. Dragostea pentru învăţătură a dobândit-o din familie, paşii fiindu-i călăuziţi spre cele mai de seamă şcoli ale Basarabiei străbune: Liceul "Aron Pumnul" şi Facultatea de Drept din Cernăuţi (1931-1937) fiind doar începutul. După finalizarea stagiului de avocatură, a funcţionat o vreme ca avocat la Fălticeni şi Bacău. Trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi ancorat temeinic în viaţa Bisericii, tânărul comisar a lăsat deoparte cele ale lumii şi s-a înrolat definitiv în armata lui Hristos, închinoviindu-se ca frate la Mănăstirea Putna, în 1943. În acelaşi an a început şi cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat în 1947.

Cercetător neobosit, părintele Adrian a ajuns în Bucureşti pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii de Filosofie (1947). Făcea cunoştinţă cu o cu totul altă dimensiune duhovnicească, implicându-se în Mişcarea "Rugul Aprins" alături de părintele Sandu Tudor, mitropolitul Tit Simedra, monahul cărturar Benedict Ghiuşi sau profesorul Alexandru Mironescu. În consecinţă, a fost răsplătit cu şase ani de temniţă grea pe care i-a ispăşit la Aiud, între 1950-1956. După eliberare a bătut la porţile mai multor mănăstiri, însă nu a fost primit nicăieri. Bolnav de o tuberculoză avansată, părintele Adrian s-a îndreptat către Lavra Lainiciului unde a găsit ajutor şi alinare, sub mantia preacuviosului părinte Calinic Cărăvan. Aici părintele s-a ocupat de şcolirea fraţilor din mănăstire, mulţi dintre ei fiind neştiotori de carte. A doua oară a fost ridicat la 8 noiembrie 1958 şi condamnat la "două zeci de ani de muncă zilnică, zece ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii personale". A fost eliberat în anul 1964 reluându-şi activitatea misionară, trecând prin mai multe parohii, pe la Mănăstirea Viforâta şi mai apoi stabilindu-se la Mănăstirea Antim.

Din anul 2000, părintele Făgeţeanu s-a reîntors din nou la Sfânta Mănăstire Lainici, căutând de data aceasta liniştea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

Cuvinte de folos de la părintele Adrian

Înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există "nu pot".

Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: "Nu vă puneţi nădejdea în oameni" şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi.

Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: "Fie mie după cuvântul tău!"

Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El.

Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire."


Articole frumoase puteți citi și la:
Despre Părintele duhovnic Adrian Făgețeanul un articol din Revista As aici.

Dumnezeu să-l odihnească și să-l așeze în rîndul drepților!
Veșnica lui pomenire!

marți, 27 septembrie 2011

Căminul







Mulţi reduc semnificaţia acestei înalte si nobile noţiuni la aparenţele ei materiale. Pentru aceştia, un acoperiş de ţiglă, tinichea sau stuf, aşezat pe patru ziduri şi cu om înăuntru, constituie un cămin.

Redus astfel, căminul e tot atât de puţin cămin, cât e un strat de grâu din Grădina Icoanei agricultură si o cucoană care a învăţat două valsuri si trei tangouri după ureche la clavir, o artistă. Nu pe zidărie, nu pe materie si nici măcar pe om ci, în primul loc, pe sufletul lui cade accentul în această noţiune. Materia e un efect si un accesoriu. Cu voia dvs., am îndrăzni să definim căminul: expresia materială a sufletului, a celor ce locuiesc laolaltă între patru păreţi. În căminul lui omul nu e numai la el, este el, în toată puterea cuvântului, e cel mai el, maximum de el. Fiecare încăpere, fiecare ungher, fiecare obiect îl denunţă harnic sau leneş, neglijent sau ordonat, murdar sau curat, generos sau meschin, artist sau cârnăţar, om de gust sau gorilă. Dar nu despre latura psihologică sau estetică m-am îndemnat a scrie. Există o altă latură care momentan primează. I-am putea zice, fără să greşim, socială, dar pentru că mai aproape de trup ne e cămaşa, nu paltonul, îi zicem numai naţională. Asupra ei va să stăruim.

Căminul - si când zic căminul înţeleg familia, si când zic familia înţeleg tara - a reprezentat si reprezintă în ordinea spirituală ceea ce a reprezentat si reprezintă în ordinea materială proprietatea individuală absolută si transmisibilă, adică una din cele două pietre de temelie pe care s-a zidit omenirea si pe care a vieţuit de la întemeiere până în zilele noastre. E firesc deci ca degradarea uneia din ele să ameninţe existenta întregului edificiu. Exemple avem destule, din toate timpurile si la toate punctele cardinale. Ne gândim la aceste toate, astăzi, când în tara de-abia înjghebată, căminul românesc e departe de ceea ce-a fost si de ceea ce ar trebui să fie.

Marele cataclism care cu preţul sângelui ne-a statornicit hotarele la locul lor, unde au fost, a adus fără îndoială uimitoare progrese tehnice omenirii, dar i-a sugrumat sufletul din faşă. Sleită de mizerie, lipsită de îndrumări si ocrotire, în bubuit de tun, înapoia frontului a crescut o generaţie aprigă, setoasă de viaţă, primitivă şi brutală. Oamenii toţi au devenit mai răi, raporturile dintre ei mai aspre, preocupările lor mai vulgare. În locul poeziei, în bibliotecă stă astăzi mănuşa de box, iar în ghiozdan - patina. Nu vreau, Doamne fereşte, să iau cumva atitudine contra sportului, indispensabil unei armonioase dezvoltări, dar dus până la monomanie, ca acum, el devine o serioasă primejdie şi-l condamn. Victoria n-a fost câştigată de saltimbanci şi cei ce şi-au dat viaţa pentru România Mare n-au făcut-o pentru ca astăzi, peste mormintele lor ea să fie transformată în circ cu menajerie. Ostaşii lui Ştefan şi ai lui Mihai îşi vedeau de treburile şi necazurile lor şi fără să ştie ce e aceea "match" şi "campionat" şi au apărat destul de bine ţara. Între intelectualul cocoşat şi atletul găunos, e loc destul pentru omul întreg. Un tânăr de douăzeci de ani, care în timp de 24 de ore n-a citit nici un rând, nu mai e un sportiv, ci de-a dreptul un imbecil. E trist ca la această vârstă el să nu ştie pe de rost măcar o strofă - şi nu ştie. E trist ca la această vârstă el să nu-şi fi cheltuit măcar o dată toate economiile pentru a-şi ajuta un prieten […] - şi nu le-a cheltuit. E trist ca până la această vârstă el să nu-şi fi pierdut măcar o zi din viaţă pentru a fi strecurat măcar o floare unei fete - şi n-a făcut-o. Dar să fim drepţi, asta nici nu mai are de ce s-o facă, de vreme ce fata vine la el după fiecare meci, pentru antrenament. Acasă n-o păzeşte nimeni, şi pe acasă nici nu stă. Când nu e la el, e la ştrand, când nu-i la ştrand, e la dancing, când nu-i la dancing e la vreun bar sau măcar pe Calea Victoriei. Mama, nici n-o aşteaptă, nici n-o caută. E şi ea la vreo partidă de bridge, la un ceai, la modistă, la dentist, mai ştiu eu unde? Tatăl, dacă nu-i la slujbă, e la club sau la bodegă. Membrii familiei se vor vedea la masă în cazul că nu mănâncă pe rând (în ordinea sosirii) şi dacă nu sunt reţinuţi aiurea. Dar casa care adăposteşte asemenea exemplare umane, nu reprezintă un cămin şi cei care convieţuiesc în ea nu reprezintă o familie decât printr-o anacronică prejudecată legală. Toţi îşi trăiesc viaţa separat şi în afară. Camerele lor nu au alt rost decât acela al cabinelor în care actorii se îmbracă şi se grimează pentru spectacol. Piesa se joacă aiurea.

Din fericire, acest fel de a convieţui nu e generalizat încă şi, spre onoarea ei, provincia continuă să-i reziste, pe alocuri destul de dârz. E tot atât de adevărat însă că şi acolo viaţa de familie a suferit simţitoare prefaceri şi că acei ce se adună la prânz şi seara în jurul unei mese, nu prea au ce-şi spune.

Tatăl stă şi astăzi cu pălăria în mână în faţa camaradelor fiului. Fiul salută cu degetul, la beretul basc, pe prietenele mamei lui.

Tatăl, înainte de a stinge lampa, mai citeşte o pagină, două din Voltaire, Renan sau France, când nu are la îndemână o carte nouă. Fiul nu citeşte decât pagina sporturilor, din cotidiene.

Mama, când rămâne singură, mai încearcă la pian o arie de Bach, Mozart, Beethoven, Dupare sau Debussi. Fiica nu ştie decât foxtroturi.

Mama n-a fumat (dacă fumează) niciodată în faţa părinţilor ei. Fiica fumează pe stradă.

Bineînţeles acestea toate pe treapta cea mai de sus şi în casele în care părinţii şi-au făcut studiile complete, primind o educaţie desăvârşită. Scoborând scara… Dar de ce să mai scoborâm?

Subiectele discuţiilor la masă s-au schimbat şi tonul lor idem. Apostrofa grosolană a înlocuit gluma, zeflemeaua şi ironia, conversaţia a devenit ceartă, când nu - între tineri - păruială şi pugilat. Curtenia, politeţea şi bunele maniere au fost. Cartea parcă n-ar fi fost nicicând. Pentru oamenii aceştia nici nu poate fi, căci - vorba cântecului - dacă ar fi, s-ar povesti.

Uitaţi-vă puţin la petrecerea de la acest tânăr menaj: toţi vorbesc deodată, fără să se asculte unul pe altul. Nimeni nu poate urmări o idee şi nimeni nu posedă una. Fragmente, frânturi, monoloage, interjecţii. O cucoană îşi întreabă vecina asupra ultimului film cu Ivan Petrovich. Drept răspuns cealaltă o întreabă la rându-i ce rochie va pune la balul de la Prefectură. Doi tineri se ceartă pe rezultatul echipelor respective de "foot-bal". Domnul de gazdă e nemulţumit de pilaf, doamna de cravata domnului.

Ascultaţi un pic:

- Ştii că Marie divorţează.

- O să-ţi spun una nostimă!

- Proust! E autorul preferat al Magdei, nu cred că e ceva de capul lui.

- Habar n-ai, domnule! Mai bune sunt cele de morun.

- Eu nu iau decât seara.

Toate acestea simultan, în timp ce aparatul de radio e lăsat deschis, pe când în faţa microfonului cântă Georges Enescu sau glăsuieşte Tudor Arghezi. Nimeni nu-i ascultă şi nimeni nu se gândeşte să închidă aparatul. Au nervi de cauciuc şi asta nu-i deranjează.

- Este acesta un cămin?

- O, nu!

- Formează oamenii aceştia o familie?

- Nici atât!

- Sunt ei, intelectualiceşte europeni, în sens antebelic?

- Nu, nu!

- Trib deghizat?

- Asta, da!

Evocând acestea, cu violentă aversiune pe care mi-o provoacă multele şi desele exemple care mă năpădesc, tiranica lege a contrastului mă duce departe şi demult într-o seară petrecută în casa bunicului, la Iaşi. Era după-masă. Ne adunasem toţi (şi eram mulţi), în salonul de lângă cabinetul lui de lucru. Pe bătrâni îi aştepta masa de preferance, pe copii dominoul, lotoul şi alte jocuri. Deodată intră tata, vestind că Ardealul ne trimite un nou şi mare poet. Avea în mână primul volumul de poezii semnat Octavian Goga. A citit una, a citit două, apoi trei, patru, cinci, tot volumul. Bătrânii au uitat de preferance şi nimeni nu s-a mai gândit că ora de culcare a copiilor trecuse de mult.

Astfel treceau serile de iarnă în mai toate casele de cărturari în acele vremuri. Astăzi în câte oare vor mai fi trecând aşa?


de Al. O. Teodoreanu (fratele lui Ionel Teodoreanu) -un material provenit de la Fabian S.


foto: Corina N.


joi, 22 septembrie 2011

Alice Voinescu- File de jurnal


7 iulie 1940


Evenimentele se precipită, am pierdut complet ritmul normal de viață și mi se tocește emotivitatea. De o lună încoace cad țările, se schimbă orientările de viață ale popoarelor, se petrec evenimente epocale și noi ducem aceași viață, doar că plîngem pentru lucruri mari. Mă minunez cît e omul de ușuratic sau poate cît realitatea e legată de hic et nunce. Lipsa de imaginație te ferește de durere. Or, în fond, nimic nu contează atît pe cît credeam, ci numai viața? Cred că după toate aceste catastrofe se va prețui iar omul și viața sufletească. Păcatul cel mare al neamului a fost materialismul, ieșirea din om, sub toate chipurile. Nu mă pot concentra pe nimic. Aștept. Ce? Impresia că stăm pe vulcan și totuși că un noroc ne scapă, că Dumnezeu nu ne ia încă în serios complet. N-am din partea nemților nici o nădejde. Vor veni să ne ajute exclusiv cînd vor fi în joc interesele lor. Mă întreb dacă spaima noastră atît de mare de ruși nu e o mare prejudecată. Dușmanul de orice nație rămîne dușman. De ce oare să cred că orice rus e un nelegiuit? Oare gradul de primitivitate materială a țăranului nostru îl face barbar? E drept că rusul nu mai e creștin. Dar neamțul e? Cum e firea omului, așa-i puterea lui. Trăiesc aceste zile cu conștiința unui inevitabil ca moartea. Orice s-ar întîmpla numai o moarte ai. Firește, poți să suferi înmiit văzînd mizeria furiei bestiale în jurul tău, dar mie îmi lipsește imaginea aceasta, nu mă văd în fața unui om care nu se lasă îmblînzit, afară numai dacă e nebun. Oare e un limbaj comun prin care poți dezarma prin priviri și gesturi, fără intermediul cuvîntului intelectual? Cred că da. Cu animalele cum te înțelegi? Oare te poți împăca și cu un lup furios? Revoluția e mai grozavă, socot, decît invazia.
Ce frumos e afară! Ce apus bogat de vară generoasă! Și noi ne chinuim. Pentru ce? Îmi e aproape dor de lumea de apoi, unde nu e întristare...
Mimy Spandonidi, îngrijorată de șase ori-mamă și cinci copii. Alexandru Nasta quasi resemnat. Doctorul Marius Nasta la fel. La urma urmelor tot omul normal acceptă totul cu supunere și cu conștiința că soarta nu se poate deturna. Soarta! E scris, firește. Dar nu înțeleg raportul între acest determinism și responsabilitatea noastră. Altădată crea o antinomie pur intelectuală, acum perplexitatea e vitală. Recunosc că nu e altă atitudine mai omenească și salvatoare decît dragostea în Dumnezeu. Dacă e Tată, nu ne lasă pradă răului. Spuneam într-o zi că trebuie să ne privească de sus ca pe un mușuroi de furnici, judecînd după indiferența noastră. Dar Mizzi s-a rebifat și am înțeles, deodată, că raportul nu e asemănător. El e creator, noi doar spectatori. Filiațiunea e mai mult ca participare și paternitatea continuă dincolo de momentul creației. Doamne! Tu ești dragostea și de aceea Te cuprindem și nu-Ți înțelegem voia. Fie-Ți milă de noi, iubește-ne, restul nu importă. Scăparea noastră a oamenilor nu poate veni decît din dragostea Ta. Sfîntul e luminat complet de dragostea Ta- pe dinăuntru. Îmi dau seama că toate sentimentele de ură, de opoziție, de singularizare adică naționalismul furios, partizaneria sunt mortale pentru omenire. De ce încă refuz să recunosc că Hitler e formidabil în rău, e drept, dar că depășește măsura omenească? Din partizanerie. Firește, nu pot recunoaște în el o măreție umană fiindcă a distrus, fiindcă în loc să fie mare prin dragoste e mare prin ură. Nu, nu pot consimți să admir asemenea creaturi. Nu-mi impun. Gandhi îmi impune.
Hitler e Anticrist. Satana poate fi mare în sens de neant? Dar mărimea intră în lumea pozitivă, face parte din ,,ființă” nu din ,,neființă”.
Nu, Hitler nu e o conștiință care întrece conștiințele, ci e negura inconștiinței care cotropește lumina. Ein Theil von einer Kraft.
El e prilej în mîna altuia. A dat ordinea superficială peste cap, a provocat un haos din care nu el poate crea ceva nou. E biciul lui Dumnezeu, e nenorocitul blestemat în care toate puterile infernale pot lucra asupra Europei întregi. Ar trebui să ne rugăm pentru el, nenorocitul!
(Alice Voinescu, Jurnal, Ed. Albatros, Buc. 1997 p. 194-195)





marți, 20 septembrie 2011

Viața ca o piesă de jazz


Cu pasul întotdeauna grăbit trece artistul prin lume.
La televizor totul e o mascaradă. Tonul prezentatorilor se schimbă, pe ecran inundă părerile de rău. Moment de rating. Moartea unui artist este exploatată la maxim. Aproape că mi-e greață, deja cunosc pașii posturilor de televiziune, modul în care devorează un asemenea subiect, cum forează tema zilei după bunul lor plac și apoi o vor îngropa într-un eventual scandal. În cazul cel mai fericit, o vor îngropa de tot, în uitare. ,,Marile valori” devin interesante-deliciu- doar cînd mor, în România. Pînă atunci abundă cultura anatomiei siliconate și stupitatea maximală. Pînă cînd? Simt nevoia să închid televizorul după atîtea vorbe ipocrite și după o piesă (în sfîrșit) de-a maestrului Johnny Răducanu abia începută dar tăiată grotesc de reclama cu Persil și de figurile false ale ,,fericiților” care ne lămuresc ce mai trebuie cumpărat/încercat/consumat. Mă deranjează tupeul dîmbovițean al celor care flutură ,,ultimul interviu” luat stînd picior peste picior, fără pic de respect în fața unui om în vîrstă- și totuși, nu a oricărui om în vîrstă- cu interogări ridicole și tîmpe care bat în final cîmpii politicii.
În sfîrșit, închid ochii și îl revăd în amintiri. Două spectacole: unul prea devreme, în urmă cu douăzeci de ani la un festival de jazz de la mare, cînd încă nu înțelegeam genul lui muzical și ,,Johnny” se adresa publicului cu ,,Copii!...”; și altul poate prea tîrziu, în urmă cu doi ani cînd maestrul îl acompania la pian pe Ion Caramitru. Îl văd cînd de greu a intrat în scenă, ținîndu-se de brațul actorului. Picioarele trădau neputința vîrstei.... S-a așezat cu o anume dificultate la pian, cu surîsul trist și cu umorul autoironic, plin de evlavie în fața pianului și-a publicului pe care am simțit l-a tratat cu profund respect. Apoi, degetele lui senzitive dar dîrze au transfigurat toată atmosfera. Parcă erau niște copile care zburdau primăvăratec pe un cîmp cu flori sălbatice. Ploi de sunete înalte, zvelte, de rezonanța cristalului, cădeau precum picurii repezi. Jocul lor lăsa în spate ca o umbră tehnica muzicală stăpînită, asimilată într-un mare gest de iubire. Totul era o captare de har atunci cînd cînta. Maestrul iubea/dăruia din prisosul inimii lui. Aș fi vrut să-i aud doar muzica, fără poezie. Recitarea interlocutorului de spectacol îmi devenea greoaie, barbară față de dansul degetelor pianistului pe clape.
Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg că jazzul e ca viața omului. Cel mai onest portret al ei. Linii confuze, niciodată aceleași, mereu în schimbare, mai lente sau mai agasante, comode sau nevrotice, divagări largi, căutări metafizice în plan sonor, frizînd deseori banalitatea. Din cînd în cînd se face prezent laitmotivul ori senzația că în sfîrșit linia melodică se articulează într-o formă dobîndită dar, intervine un alt registru de motive melodice sau alt instrument care redefinește perspectiva și din nou divagări... Important e ca la final, după ce ai ascultat partitura, să descoperi nota care dă armonie și integralitate întregului conținut. Aidoma luptei cu patimile în războiului nevăzut din pustie a vrednicilor din Pateric, în fața morții se dobîndește(abia atunci deplin) capacitatea de a decanta de ritmul și cadrul mecanic al vieții, grația pe care o dă libertatea alegerii omului și harul lui Dumnezeu ce punctează armonic din loc în loc clipa și stabilește o ordine/un sens al întîmplărilor care abia la final se dezvăluie cu toată claritatea. Cît de puțin, și tot e ceva copleșitor.

Multumesc Maestre!










duminică, 4 septembrie 2011