duminică, 29 aprilie 2018

Scrisori către elevii mei(II)



A doua scrisoare – despre faptul că ne mâniem pentru că nu ne lucrăm mânia

Prietene, te-am numit copil în prima scrisoare, dar nu am făcut-o cu ton de superioritate, ci pentru că te văd curat ca un copil. Aceasta este, în fond, potențialitatea fiecărui om: să ajungă la inocența unui copil. Și nu trebuie lăsată lumea să te maturizeze după chipul ei urât, să îți pună pe chip brazdele greșelilor pe care le tot muncește în trup și în materie.
Chipul tău adevărat este un dar; este firea ta potențială ascunsă în chip tainic. Ești chemat la cele înalte și ai libertatea de a alege încotro te îndrepți cu sufletul. De aceea ai în fața ta o scară. Nu numai că o ai în față, dat te afli deja pe ea. Ești undeva la mijloc, pe treptele existenței tale. Deasupra sunt treptele chemării la ființă, dedesubt sunt cele ale căderii neîncetate înspre inexistență. Și până pornești la drum chipul tău lăuntric așteaptă, face figurație, căci figurezi în cele ale lumii imediate. Dacă alegi răul coborând spre inexistență, chipul tău e desfigurat de patimi, dar de ridici privirea, gândul și fapta spre bine și spre cele înalte, primești chip transfigurat.
Ne este în față această scară, ne aflăm pe ea, dar, din păcate, nu o vedem. Vedem doar că ne aflăm într-o lume concretă, cu plusuri și minusuri, cu dureri și plăceri. De mici ne dăm seama că nu ne plac durerile, ci ne plac plăcerile, că suferința nu e de dorit, ci de dorit e plăcerea. De aceea ne dorim lucruri cu multă intensitate și dorirea ne devine reper – un fel de discernământ și de morală, fiind gata să desconsiderăm tot ce ne blochează dorirea. „Dar eu îmi doresc lucruri”, spune sufletul omului ce confundă această dorire cu libertatea.
Știu că îți dorești lucruri și că dorirea răsună cu intensitate în tot sufletul. Și nu e de mirare, căci dorirea este o parte a sufletului. Însă această parte a sufletului este inflamată, de prea multe ori fiind exagerat rolul ei.
Iar lumea ce te înconjoară marșează pe această parte. Economia caută noi și noi necesități care să corespundă produselor sale, căci știe că degeaba ai un produs dacă nu îl poți vinde, dacă nu este o cerere pentru el. Și pentru că marfa nu e necesară omului, fiind poate chiar dăunătoare, se provoacă o necesitate falsă în cumpărător, inflamându-i dorirea. Economia își numește produsele bunuri, ca și cum tot ce face ea e bun. Iar noi intrăm ușor în acest joc. Gândește-te cu câtă intensitate existențială îți dorești produse care nici măcar nu existau acum câțiva ani, acum câteva luni. Însă viața noastră adâncă nu poate fi legată de ceva atât de imprevizibil. Când Dumnezeu l-a făcut pe om i-a pregătit de la început tot ce îi era necesar, tot ce avea cu adevărat rost în viața lui. Tot ce ai nevoie este deja cu tine.
E adevărat, Dumnezeu ți-a dat dorirea, dar ți-a dat și părți care să o înțelepțească și să o ocrotească în primul rând de ea însăși.
Dorirea face parte din sufletul tău. Însă sufletul tău nu e doar atât. Nu e făcut după chipul unui copil care cere, cere și tot cere fără să dăruiască nimic, iar dacă nu primește se mânie. Sfinții Părinți ne învață că sufletul tău e un întreg ce are două părți ce trebuie să conlucreze: mintea și inima. Mintea are la rândul ei două părți, două lucrări: partea cugetătoare și partea înțelegătoare. Partea cugetătoare este activitatea mentală, efortul de a gândi, de a înțelege, iar partea înțelegătoare este bază și rezultat al cugetării, un fel de cristalizare, de adunare a înțelesurilor. Inima este partea înaltă, dar și adâncă a sufletului. În ea regăsim două părți ale sufletului: partea doritoare și partea mânietoare.
Dacă omul cugetă la cele bune și la cele înalte, înțelegerile ce se cristalizează în sufletul său sunt înalte și poartă pecetea și lucrarea bunătății. Apoi, prin unirea minții cu inima, dorirea și mânia se curățesc prin cugetarea curată și înțelegerile bune. Astfel, dacă resimți o dorire în suflet o poți trece în cugetare și o poți lega prin cugetare de înțelegeri, de cunoașterea ta. Și te poți gândi: „Am această dorire. E una bună?”. Dacă nu e bună, cugetarea repede îți va spune, numai să fii sincer. Și nefiind bună, vei încerca să nu îți dorești. Și bine faci, dar tot în dorire te vei afla. Acum îți vei dori mai puțin, acum mai mult, acum mai puțin, și tot așa. Această mișcare interioară te zăpăcește. Aici intervine rolul mâniei, care va respinge dorirea nebună, scoțându-te din dorire, căci mânia izbește în ceea ce nu dorește. În consecință, toate cele patru părți ale sufletului au conlucrat armonios pentru a te salva în fața unei pofte urâte care altminteri te-ar fi urâțit.
Dacă însă nu legi dorirea ce îți vine de cugetare și de înțelegere adevărată, ea va merge spre alt stăpân – spre trup, spre simțuri. Și va trage după ea și mânia. Nelucrând mânia, dorirea se va tot inflama, căutând să se manifeste neîncetat. În timp ce dorirea decade în pofte și se tot extinde, mânia se contractă în revoltă și se tensionează înspre implozie. Astfel, când dorirea nemărginită nu se poate manifesta, ea lasă un gol mare, ce se umple brutal de mânie. Iar mintea se va strica, făurind explicații centrate tot mai mult pe simțuri și materie.
Știu că e greu să reziști în această lume ce își oferă tentații la multe doriri oferite în fiece clipă. Însă am încredere în lucrarea lui Dumnezeu cu tine, căci ai multe daruri: ai gândire ca să deosebești binele de rău, ai dorire ca să îți dorești cele bune și ai mânie ca să respingi cu fermitate și curaj cele rele.
 prof. Bogdan Herțeg

vineri, 27 aprilie 2018

Maica Domnului din Kikkos





 solară insulă ce l-a adăpostit pe Lazăr cel înviat
 urmă senină a pașilor de apostoli  Famagusta-Salamina- Paphos
întipărită pe chipuri și astăzi
a mulțimilor de sfinți minunați
 stea înaltă de Bizanț
am bătut șerpuitoarele cărări de munte
să te caut
dogoreau în mine zbuciumatele dorințe și îndoieli
să ajung cât mai aproape de adevărul adevărat
a celui ce ți-a pictat cel mai bine fața
cunoșteai încrâncenarea mea
cele trei încercări oprite la timp să-ți fur o privire
 să iau cu mine doar o imagine de chip pictat ferecat
să pot să ating apoi filigranul acela
de misterioasă văzută vedere atât cât să se poate vedea
fără să orbesc, fără să mi se usuce mâna
de îndrăzneală
credeam însă poetului că tainele nu sunt date pentru
 a fi ucise cu mintea sau uneori degetul
și că  rodul  călcării poruncii e moartea

Mireasă și Munte umbrit al Troodosului!
călugării când te purtau pe umărul lor cu fața dezvăluită spre cer
 nu îndrăzneau să te privească
îți fereau cu privirea frumusețea
 le aduceai ploaia
 pe vreme de secetă și apoi te acopereau nevăzută
nici nu mi-am dat seama cât de ușor trecea ruga prin mine
în fața icoanei tale tăinuite
mi-a  fost de ajuns să simt
câtă prezență poate cuprinde o bucată de lemn
ce putere emană

veșnică Mireasă  nenuntită acoperită cu văl
fie mie  cum voiești
precum ești
taină a tainelor necuprinse
heruvimii cei cu ochi mulți au vederea îndreptată doar în adâncuri





  (26 iulie 2017, Sf. Mănăstire Kikkos)
Corina Negreanu

joi, 26 aprilie 2018

Our Lady of  Ta` Pinu
Duminica Mironosițelor, 
Gozo,22 aprilie 2018
prietenei mele


cu trupul departe
  într-un stop al minții
m-am așezat
în arenă
popas
un fel de sanctuar al eliberării
(nu știu, era  perdeaua unui mozaic
un dincolo de ea)
de cele ce mi-au tranșat în bucăți
cu anii
carnea inimii
atârnate în zâmbete și obligații
prea
 îmi umpluseră viața pe-afara mea
vorbe fără sens așezate în șiruri nesfârșite
boli, construcții, betoane, naștere, chin, lipsuri,
schimbări, veșnica așteptare, amânare,
 lamentare oarbă, cunoaștere
taci!...

în sfârșit
cu mâinile goale
n-aveam decât lacrimi la mine
clar
întunericul cel mai dinafară
și landuri odihnind
țăranii locului din începuturi
erau atât de vii
treceau aievea spre biserică
biserica lor  pe care au vrut alții s-o dărâme
 vorbeau atât de clar și de limpede
cu Fecioara
îi vedeam îngenunchind
 cu mâini trudite adunate buchet
veniți de la câmp
alături uneltele lor
 însuflețite
 murmurau odată cu ei
ne știam parcă atât de bine
aveau atâta blândețe
sau bunăcuviință
nu mai știu

 nu mă mai rog pentru mine
 fac abstracție
nu-Ți mai cer nimic pentru mine
ca să intru  odată și-odată
pe poarta deschisă
în mormânt gol


Corina Negreanu













Maica Domnului Hristoforă
mi-a plăcut mult mai mult această reprezentare mistică
bănuiesc că mozaicul aparține  lui Fr. Marko Ivan Rupnik









Mi-a plăcut că autorul acestui mozaic nu s-a temut de culoarea neagră-neagră
,,întunericul cel din afară” ce-L înconjura pe Hristos în Grădina Ghetsimani
Despre asta voi vorbi curând, despre laviuri și diluări stilistice  pentru a nu ,,agresa” ochiul privitorului sau
fobia de culoarea neagră a iconarului,
dar odată cu aceasta se diluează și înțelesul dogmatic și sensurile evanghelice din Iconografia bizantină (contemporană)
 binele și răul devin  treptat același  lucru




Hm...,încerc să înțeleg această flacără peste Maica Domnului... sensul ei













Tapet de mărturisiri
Memoria minunilor personale întîmplate la Ta`Pinu




Cinstitele morminte ale țăranilor  așezate în Biserica Ta`Pinu
















 





Despre Biserica din Ta`Pinu la
https://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-ta-pinu-87786.html

marți, 24 aprilie 2018

Filacteriu

sau Testament,
cât de curând voi explica harta și conceptul umilei mele lucrări (obiectiv, timpul  e mizerabil) în contextul celebrării Anului Omagial al Marii Uniri/România 100 de ani

Icoană pe lemn 50x70 cm
de Corina Negreanu



icoană pictată de Corina Negreanu
Unire jertfelnică pentru Credință, Neam și Pământ Românesc
icoană pictată de Corina Maria Negreanu


Noi 
Nichita Stănescu

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.




Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi o avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.



Roșu
Din Ardeal(,roșu vertical”) l-am ales pe Sfântul Martir Mărturisitor Atanasie Todoran, în profilul și jertfa lui mărturisitoare strângând toate generațiile de țărani români și de oameni de rând pașnici care au suferit și au fost prigoniți cumplit sub auspiciile imperiilor, dar și chipul simbol al rezistenței și năzuinței de a rămâne uniți în limbă, credință și simțire cu frații români de peste Carpați. Pământul Transilvaniei e udat cu  sânge de martiri, iar jertfele și suferințele lor sunt cele mai uluitoare. Moș Atanasie cum a rămas numit în balade și legende sau Sfântul Atanasie Todoran din Bichigiul Năsăudului reprezintă chipul bătrânului ajuns la venerabila vârstă de 104 ani care alege nu să moară natural, cruțându-și viața, ci să fie zdrobit, să îndure torturi greu de imaginat(oasele lui au fost făcute chiseliță sub roata generalului Bukov-se începrea de la vârful picioare spre partea superioară a trupului) ca în final, să i se taie capul și să-i fie atârnat zile de-a rândul spre înspăimântarea tuturor românilor doritori de eliberare și suveranitate. Odată cu el, pentru îngrozirea ardelenilor mai au fost chinuiți și omorâți prin spânzurare alți trei bravi țărani năsăudeni: Vasile din Telciu, Vasile din Mocod și Grigorie din Zagra. Pe locul numit ,,La Mocirlă”. Natura  și vegetația au fost întotdeauna martore, co-părtașe mute  atâtor suferinți.
 Rămâne ca un ecou peste veacuri replica celebră a lui Moș Atanasie rostită în fața morții  către cei obligați să asiste  supliciului: ,,Nu vă dați unirei!” Adică nu vă(mai) compromiteți. 
Nu puteam să reprezint bătrânețea ageră și lucidă a acestui brav erou român de rang social simplu care și-a păstrat demnă  Dreapta Credință,  contemporan unor preoți sau ierarhi trecuți la altă credință impusă  persuasiv(ce durere! ce trădare pentru țăranul simplu...) decât în formula iconografică caracteristică bătrânilor frumoși ai Pustiei.
Cinismul torturilor îndurate prin tragerea pe roată (vezi și tragerea pe roată a lui Horea și Cloșca) și atâtor alți martiri români anonimi/necunoscuți este mult mai cumplită ca metodă decât tragerea pe roată așa cum se făcea pe vremea mucenicilor precum Sf. Gheorghe sau Sf. M-că Ecaterina. Mi-a luat ceva timp ca să cercetez și să înțeleg diferența procesului acestei torturi ,,perfecționate”  pentru a genera o cât mai paroxistă suferință  și a prelungi agonia condamnaților, practicate de  austro-ungari...


Galben
Pentru Țara Românească am ales culoarea aurului(e lesne de înțeles de ce galbenul, chiar și din motive de rodire și de  belșug în vastele câmpii de sud), iar ca figură emblematică, un voievod fără pereche prin moștenirea ce ne-a lăsat-o și prin jertfa lui de-asemenea fără pereche în istorie. Există deocamdată trei voievozi sfinți în Sinaxarul românesc: Sf. Voievod Stefan cel Mare, Sf. Voievod Matei Basarab și Sf. Voievod Martir Constantin Brâncoveanu-singurul martir. Despre Sfântul Constantin Brâncoveanu sunt deja multe lucruri consemnate și luate la cunoștință. De aceea e inutil să  mai insist aici. Replica celebră  „Fiţi viteji, feţii mei! Am pierdut tot ce-am avut, măcar sufletele să ni le mântuim.”  rămâne un îndemn continuu de verticalitate esențială mântuirii.





Albastru
Din partea  credincioasei Moldove(albastru ,,văz-duh”) am găsit un singur ierarh mitropolit mucenic, Sf. Mitropolit Teodosie de la Brazi, originar din zona Vrancei. Deși un singur an a slujit ca mitropolit după plecarea forțată a Sf. Mitropolit Dosoftei în Polonia,  viața și istoria lui de după moarte care i-a scos în vileag sfințenia  este fabuloasă. Prigonit de voievod, apoi  ucis mișelește de către tătari în anul 1694 la Schitul de la Brazi, unde de altfel s-a retras și a rodit duhovnicește. N-a rezistat ca ierarh decât un an, pentru că n-a făcut compromisuri și a rămas vertical în fața unui domnitor mărunt, o figură voievodală decăzută în istorie care nu i-a păsat de popor și s-a dat cu tătarii punând biruri peste biruri, Dumitrașcu Cantacuzino. Replica  mustrătoare care arată verticalitatea ierarhului consemnată de cronicarul Neculce rămâne celebră:  ,,Ce sunt acestea Măria Ta, au, semeni lui Antihrist?” Aceste cuvinte l-au costat. Dar, au zidit un sfânt.
Cinstitele sale moaște se află acum în Biserica de la Schitul Mănăstirii Brazi.


Când ai puțin timp la dispoziție, nu e cazul să spun aici despre întregul proces prin care trece un panou de lemn până ajunge icoană, și un subiect cum e cel al unei scene din viața unui sfânt român sau a unuia care a trăit la un moment dat pe pământul Patriei și se bucură de cinstire în  Sinaxarul Ortodox Român, intri într-un blocaj, căci s-a pictat deja suficient și foarte bine.  Parcă o  scenă în plus manierizată stilistic, cu sfinți ca din glastră, nu e de ajuns. Trebuie să aibă un sens, nu o rupere de contex. Și, pentru că ne aflăm într-un decretat An Omagial dedicat Centenarului Marii Uniri  și al unității românești, când părem și suntem foarte dezbinați ca nație și popor și nu auzi decât injurii la adresa României aduse de propriii ,,fii” născuți pe pământul românesc, când toți se denigrează pe toți,  simți o durere, și durerea e adâncă. Ce sfânt poate fi mai exponențial, mai reprezentativ, când toți sunt atât de importanți? Când toți sunt  acum prietenii Domnului și mijlocitori fierbinți(căci doar ei ne mai rămân repere perpetue) pentru noi. Anul trecut am stat 23 de ore la coadă în mulțimea pestriță de oameni necăjiți din popor la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași și pot  spune că am trăit o experiență unică și greu de explicat în cuvinte. Un fel de urcuș pe Carmel. Sigur, acolo erau și șmecheri, și superficiali care intrau în față, și obraznici, de toate soiurile caracterelor omenești încât senzația de abandon și absurd devenea cu orele tot mai puternică. Era în fond chipul mutilat și trist al unei Românii  suferinde pe care știu că Hristos o prețuiește așa cum nu ne putem să ne imaginăm. Dar, cu tot absurdul, cearta și descurajarea, nimeni din preajma mea nu a renunțat, și nici eu. Ba am înțeles mai bine cum stau lucrurile, tainele unei comuniuni atunci când te oprești să mai judeci. Să practici exercițiul înțelegerii.  Sub oblăduirea Sfintei Parascheva, uniți din toate părțile țării, unii mai disperați ca alții, simțeam o putere de sta, de a ne suporta așa cum suntem și de a duce lucrul până la capăt. N-am să uit niciodată familia modestă de români lipoveni veniți din stufurile Tulcei dinaintea  mea, de mămăițele simple și bătrâne care se strecurau prin mulțime,  de bolnavii care-și cereau în taină tămăduirea sau de nedreptățiții sau păgubiții veacului care cereau ajutorul și nădejdea pentru vreo anume îndreptare. Acolo, cred, fără patetism, era marea unire a acestui neam, căci Cuvioasa singură ne ținea/ne întărea. Iar Sfânta Parascheva... mi-a oferit mai mult decât i-am cerut. Ajutorul ei în cele ce au urmat în viața mamei mele(motivul meu principal) a fost de nedezmințit.
  Mi-e foarte clar că sfinții și Biserica Netrecătoare ne dau prilejul de a fi încă un neam care vorbește aceeași limbă și o țară unită; nu politicienii, nu pozițiile sociale prin deciziile luate, nu altceva. Nici măcar arta și cultura singure. Nu poți fi un cosmopolit în sensul bun al termenului dacă nu-ți însușești identitatea ta de neam. Ar fi o tindere spre lumea de ics-name-uri.
De aceea..., 
ca sinteză, am ales sfinții născuți pe pământ românesc din cele trei Principate importante, reprezentativi pentru toate clasele sociale de la opincă la vlădică și voievozi ce și-au dat viața  pentru Crez, neam, limbă și dragostea de țară cu implicita năzuință de unire cu frații români de-o parte și cealaltă a munților Carpați. Altarele Bisericii se zidesc pe jertfa martirilor și mucenicilor, Pământul unit al țării dăinuie tot pe jertfă și sângele vărsat pentru apărarea lui și integritatea lui.  


Trei istorii ce converg  și au un numitor comun: jertfirea propriei vieți. Trei istorii personale, drame și tragedii care iradiază lumina dăinuirii întru Ființă. Trei bravi eroi martiri care solidarizează,  devin repere și embleme  pentru atâtea alte generații de martiri și mucenici de peste veacuri: Sf. Mc. Atanasie de la Bichigiu(Transilvania), Sf. Voievod Martir Constantin Brâncoveanu(Țara Românească), Sf. Ier. Mc. Teodosie de la Brazi(Moldova). În jertfele lor se strâng și se unesc toate jertfele românilor deodată. Cu toată smerenia mea, așa consider.
Pe sângele martirilor se temeiluiește toată unitatea țării, exact cum în Sfintele Antimise se pun părticele din moștele martirilor și doar pe aceste antimise se săvârșește Jertfa Cea  Fără de Sânge a Mântuitorului(Sfânta Liturghie), tot așa pe sângele mucenicilor credinței de pe întreg teritoriu românesc s-a putut săvârși jertfa sângeroasă a ostașilor români din toate timpurile căzuți pentru libertate și întregirea Neamului Românesc. Vii ne veghează sufletele lor!
Precum îngerii strâng sulul timpului la sfârșitul veacurilor(vezi Voroneț), astfel cei trei martiri sfinți desfac filacteriul, chipul țării ca o mahramă în lungul șir de sute de ani de tăcere și obidă, în rodul și rodirea Marii Uniri- ca dar al lui Dumnezeu. Pergament și Testament ce indică o cale de trezvie pentru generațiile succesoare. 
Valoarea jertfei  Sfinților Martiri Români  cheamă, rodesc și pecetluiesc(măcar pentru o vreme, să dea Dumnezeu cât mai lungă dar depinde și de consecvența, respectul, trezvia și nevoința noastră) vremurile de pace.
                                                                                                                        
                                                                                                                     Corina Maria Negreanu


Martiriul Sfinților Năsăudeni: Sf. Mc. Atanasie Todoran din Bichigiu,
Sf. Mc.Vasile din Telciu, Sf. Mc. Grigorie din Zagra si Sf. Mc.Vasile din Mocod



icoană Corin