duminică, 26 aprilie 2009

Arvo Part 3




Arvo Part, compozitor estonian la origine, ortodox practicant, mare prieten al părintelui Sofronie ucenicul Sf. Siluan Athonitul, a dedicat o piesă instrumentală arhimandritului Sofronie şi obştii sale- ,,Silouan’s Song", compoziţie rămasă neterminată artistul motivând această nefinalizare prin: ,,poate n-am plâns destul”.

Muzica lui profund ascetică şi filocalică mai este numită şi muzica Postului Mare, fiind golită de orice sentimentalism fie el şi religios. O tonalitate gravă, sobră dar nelipsită de nădejdea aşteptării Zilei a Opta.

Din aforisme sale

Oameni fără patimi nu există pe această lume, nici printre compozitori, nici printre ascultători. Fiecare e beat de duhul vremii, beat de el însuşi.

O muzică a Patimilor nu e, în principiu, o compoziţie pasională sau dramatică, ci mai degrabă o compoziţie smerită(umilă), asemenea Domnului care, în smerenia Sa, pe toate le-a luat asupră-Şi.

Am cugetat la înţelesul acestor cuvinte:"Pline sunt cerurile de slava Ta". E vorba de fapt despre cântarea îngerească care a existat întotdeauna, pe care Mozart a auzit-o şi a pus-o pe note. Este cântarea îngerească pe care sfinţii călugări au scris-o şi care se cântă azi în biserică. Omul singur nu poate crea aşa ceva, un asemenea lucru. Ştim ce poate crea omul şi aceasta nu ne mulţumeşte. Problema este că omul cu greu poate ajunge la aceste legi dumnezeieşti, căci e prea nestatornic şi nedesăvârşit. Legile dumnezeieşti îi sunt ascunse pentru ca el să nu le lepede şi pentru că nu e vrednic să le cunoască. Cred totuşi că marii compozitori au avut calea deschisă către această comoară. Dar aceasta nu priveşte numai arta. E o problemă generală care se leagă de problema mântuirii: trebuie să mori ca să învii. " Redă-mi sunetul bucuriei şi al sărbătorii".

Inima trebuie să se transforme în ureche, iar auzul, să fie readus în inimă.

Trebuie ca inima să fie curăţită ca să se poată naşte cântarea smerită.

În viaţa de zi cu zi trebuie să ne izolăm de orice zgomot.

Timpul, adică tăcerea, mă înconjoară atât de dens, că încep să-l aud.

Un cuvânt al Părinţilor pustiei spune: ”Părăsesţe locul unde ai păcătuit”. Uneori, trebuie să oprim maşinăria aceasta demonică care se găseşte în fiecare din noi, ca să putem merge mai departe. Dar când ne închidem uşile, nebunia se întoarce pe fereastră. Aceasta e tragedia vremii noastre.

"Tintinnabuli" e o mişcare uimitoare, scăparea în sărăcia de bunăvoie. Sfinţii şi-au lăsat bogăţiile ca să meargă în pustie. La fel, compozitorului i-ar plăcea să se lepede de întreaga sa recuzită ca sa-şi găsească mântuirea doar în omofonia pură, păstrând doar esenţialul - doar cele trei sunete ale acordului perfect.

E ca ascultarea(în sens ascetic). Renunţarea la voinţa ta proprie.

Tăcerea e întotdeauna mai desăvârşită decât muzica. E de ajuns să învăţăm s-o ascultăm. Aceasta e problema principală. Căci în această lume, totul este atât de plin, sunt atâtea pe care de-abia le presimţim. Bineînţeles, nu vedem îngeri. Totuşi ei sunt aici. Lângă noi. În general, oamenii nu-i văd. Nu aud ceea ce ne înconjoară, în tăcere.


Înainte de a învia trebuie să mori. Înainte de a vorbi, ar trebui poate să tăcem.

Când vorbesc de tăcere, înţeleg acea ,,nefiinţă” din care Dumnezeu a creat lumea. De aceea, dintr-un punct de vedere pauza e sacră.

Polifonia ideală este rugăciunea neîncetată, rugăciunea lui Iisus. Acest contrapunct ,,ideal” îi este cu putinţă, în toate şi pretutindeni, să creeze relaţii ideale.

Folosesc cu bună ştiinţă mijloace foarte limitate. O masă cu patru picioare poate fi schioapă, una cu trei, niciodată. Poate să stea strâmb, dar nu se clatină. Problema nu e doar cea a piciorului în plus, ci aceea a noii dimensiuni, cu totul alta, care decurge de aici. Aşa se petrece şi în muzică. Sper să reuşesc să creez o muzică cu trei picioare.

Aforisme traduse din germană şi engleză de Maxime Egger

Spicuiri din Cahiers Saint-Silouane L’Athonite, nr. 1 traducere din fr. De Laura Măcean

Mai multe informaţii despre compozitor la www.arvopart.info



Arvo Part 2



Arvo Part 1


joi, 23 aprilie 2009

Ostaşul Împărăţiei de Sus

Sf. Mare Mucenic Gheorghe, icoana rusească sec. XIV-XV


Învierea lui Hristos e o certitudine că nu suntem creaţi pentru această lume. Aici şi acum, prin Biserică, creştinilor le este dat să preguste Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica este pregustarea Împărăţiei ce va să vină. Împărăţia de Sus…

Orice putere pământească se apăra cu armele. Oastea, armata unei ţări este mijlocul, modalitatea prin care se apăra autoritatea acelui stat în faţa invadatorilor sau a  duşmanilor. Armele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt cu totul altele.

Hristos, ca să înţelegem, ne vorbeşte în Evanghelie (Mt. 26, 53) despre puterea ce îi este dată în Împărăţia cerească, analogic cu puterea armată pământească: “sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”. Dar, evident că Hristos se referă mai mult la calitatea de ascultare a îngerilor decât la cea războinică. Asemenea sutaşului roman a cărui credinţă înţeleaptă(de ascultare) în atotputernicia lui Dumnezeu e pildă demnă de urmat pentru credinţa adevărată,  faţă de râvna Ap. Petru care foloseşte sabia spontan, dintr-o pasiune justiţiară pentru a-L apăra pe Hristos. Râvna sutaşului e lăudată de Domnul, iar râvna pătimaşă a lui Petru este mustrată.

Îngerii sunt ostaşii supuşi pe care noi trebuie să-i urmăm. Sfinţii la rândul lor sunt ostaşii lui Hristos, modele şi pilde vii, demne de urmat.

Dilema omului şi a omenirii de-a lungul veacurilor, istoria omenirii în sine ne-a arătat cât de vulnerabilă e condiţia luptei care să fie bineplăcută lui Dumnezeu şi ancorată permanent în Împărăţia promisă.

Aşa cum ne arată Înaintemergătorul Domnului Sf. Ioan Botezătorul prin acel îndemn ,,Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” ne este limpede că locul de bătălie cu vrăjmaşul e mai întâi în inima omului. Adică, ca fiinţe căzute ce suntem, amăgite de diavol în mod permanent, să luptăm  mai întâi cu răul lăuntric. Este şi cel mai greu lucru pe care se cade să-l facem ca să ne mântuim. Căci, cine poate să se încumete şi să lupte direct cu diavolul? E o utopie să crezi că poţi extirpa răul din lume şi să-l răpui definitiv pe cel viclean, îngerul căzut ce stă în umbra ,,armatei" vrăjmaşe. Este o nebunie pentru cine poate să creadă că răul poate fi extirpat din lume; nu este nici voia lui Dumnezeu aceasta. Singura şansă de izbândă într-un asemenea război cu răul este să ne omorâm patimile sufletului, aidoma unor capete de pod prin care duşmanul(cel viclean) intră în cetate şi o cucereşte. Dar, nici acest război cu patimile trupeşti sau sufleteşti nu-l poate duce omul fără ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura, Tradiţia, toată învăţătura duhovnicească a Bisericii ne spun că nu este alta cale mai bună, mai sigură pentru a ni-l face pe Dumnezeu împreună luptător împotriva patimilor noastre, decât mărturisirea vie a dumnezeirii Mântuitorului şi a întregului adevăr creştin! Mărturie, mărturisire care poate merge până la moarte martirică, precum la Sf. Gheoghe! Cuvintele Mântuitorului sunt foarte clare: " Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri"(Mat. 10, 32).

E importantă râvna în războiul cu patima/păcatul dar mai importantă şi grea este abilitatea creştinului, indispensabilă de altfel, pentru a depista tactica atât de schimbătoare, înşelătoare şi vicleană a vrăjmaşului. Adică marea virtute a discernământului duhovnicesc pentru ca lupta noastră să fie bineplăcută lui Dumnezeu. Orice luptă care se dă în numele Binelui şi Adevărului dar care încalcă cât de puţin poruncile divine este compromisă. Porunca cea mare a iubirii aproapelui, a grijii faţă de taina chipului lui Dumnezeu din celălalt. Un asemenea demers făcut în numele Domnului dar care compromite superioritatea morală a adevăratului creştin nu reprezintă în fapt decât deturnarea râvnei ostăşeşti întru Hristos. Iar roada ei va fi ura plină de dispreţ şi de aici adâncirea hăului căderii omului.


Corina Negreanu

luni, 20 aprilie 2009

Mulţi ani întru Hristos!




Anul acesta sărbătoarea pascală s-a suprapus peste ziua de naştere a unei persoane dragi nouă.
Mulţi ani întru Hristos Cosminei Tămaş, celei ce ţine prin consecvenţă voluntară şi responsabilă strădanie, zi de zi, strana Bisericii noastre.
Dumnezeu să te ţină şi să te binecuvinteze Cosmina!



Hristos a Înviat!


duminică, 19 aprilie 2009

Hristos a Înviat!






Invierea Domnului 2009, Biserica Studenţilor din Cluj Napoca, foto: Călin Nemeş



,,Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică-i şi credinţa voastră!
Ba încă ne mai aflăm şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că împotriva lui Dumnezeu am mărturisit că El L-a înviat pe Hristos, pe Care deci nu L-a înviat de vreme ce morţii nu învie".(Sf. Ap. Pavel I Corinteni 15, 14-15)


Adevărat a Înviat!

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Cântarea nopţii





Cântarea nopţii


Iubirea
ca o noapte de Paşti, făclii aprinde
şi tot atâtea stele îi urmează

drumul
înspre casă


e poate straiul de mireasă
pe care dimineaţa l-ar cuprinde


vezi, a venit
şi nu eram
acasă


şi-acum ne caută tot cerul, dinainte
şi stelele vin spre noi
o, prea frumoasă


cântarea nopţii
care ne cuprinde


foto: Călin Nemeş
poem: Daniel Turcea

Sâmbăta Mare

,, ape numesc ce nu pot numi"

joi, 16 aprilie 2009

Vinerea Mare


fotografie: Călin Nemeş


Athanatos

,,ascultă cer, ia aminte pământ!"
al inimii
al minunii
săvârşită înăuntru, în nume
splendoarea de la marginea lumii
când gândul începe să vadă
şi solzi, din privire să cadă
uimire, tăcere, zăpadă
giulgiul cunoaşterii celor ce mor
lasă-l, în spume, uşor

ridicaţi-vă
arderi, văzduhuri


viu se apropie de începuturi


foto: Călin Nemeş

Drum

din ce cuvinte raze şi tăcere

înmiresmând ultimul val al lumii
ce nu se mai întoarce în durere


poeme: Daniel Turcea

Joia Mare



miercuri, 15 aprilie 2009

Miercurea Mare

fotografie: Călin Nemeş


Ziua orbitoare

de Daniel Turcea

I


viaţa
acoperind totul


viaţă
viaţă
viaţă


marginile lumii, pocal, spumegând


loc
al jertfei

II

viaţă
totul descoperind
până la rădăcinile gândului
până la ascunzişurile faptei
până la şarpele veghind
în jurul inimii, mai jos de gânduri
cine
vinovat
n-ar cere pământului
să-l ascundă de faţa
focului
întunecat

grâu între pietrele morii
strugure zdrobit în teasc


cerul va arde
în mâna
desăvârşirii

bucuraţi-vă
inimi de prunci

până la suflet
se va vedea

marți, 14 aprilie 2009

Săptămâna Mare


fotografie realizată de Călin Nemeş

În vechime, monahii care petrecuseră cele 40 de zile ale Postului Mare în sihastrie şi asceză, se întorceau în Duminica Floriilor la mănăstirile lor. Sunt numeroase cântări care amintesc această reală adunare a pustnicilor la sfârşitul Postului: „Veniţi cei din pustii şi din munţi şi din peşteri, adunaţi-vă ţinând stâlpări împreună cu noi, să întâmpinăm pe Împăratul şi Stăpânul că vine să mântuiască sufletele noastre.” Această cântare nu vorbeşte doar de o realitate istorică a acelei vremi, ci se adresează tuturor creştinilor de peste timpuri; 40 de zile se presupune că ne-am luptat lăuntric în pustia minţii şi inimii noastre, singuri, numai noi şi Hristos, pentru pocăinţă, pentru curăţie. Acum suntem chemaţi cu toţii, împreună să-L urmăm pe Hristos-Mielul care vine să ridice păcatele lumii.
Mulţimea care stătea înaintea lui Hristos în Duminica Floriilor, alcătuită din vii şi morţi(Lazăr), drepţi şi nedrepţi, cinstitori şi necinstitori (Iuda), credincioşi şi necredincioşi, este la scară mică înfăţişarea Înfricoşătoarei Judecăţi a lui Hristos. Cina euharistică din Joia Mare este tainica înfăţişare a veşnicului ospăţ împreună cu Fiului lui Dumnezeu în Împărăţia Sa. În toate slujbele şi cântările din prima parte a Săptămânii Mari se evocă cele două trepte, ale judecăţii nemitarnice şi a ospăţului euharistic
Din seara Duminicii de Florii începe Săptămâna Mare, perioadă deosebită, cea mai deosebită din anul bisericesc dar şi din viaţa noastră duhovnicească. Accentul ce a căzut în slujbele din Postul Mare pe latura pedagogică şi ascetică, cade acum pe latura euharistică şi aşteptarea arzătoare a lui Hristos, Mirele care vine la miezul nopţii. Săptămâna Mare nu poate fi înţeleasă şi trăită duhovniceşte de cei care n-au ţinut şi înţeles cum se cuvine postul în cele 40 de zile precedente.
Toată structura slujbelor bisericeşti se schimbă acum, nu mai sunt aproape deloc cântări şi referiri la sfinţii zilei, nici chiar la Maica Domnului, fapt nemaiîntâlnit în tot restul anului bisericesc. Toată atenţia minţii şi inimii credinciosului converge spre nebunia” kenozei Fiului lui Dumnezeu.
                                                                                                 pr. Ciprian Negreanu



miercuri, 8 aprilie 2009

Semne de sfârşit de Sâmbătă


Părintele Arsenie Boca, un cuvânt ziditor

Porunca a patra din Decalog:,,Să sfinţeşti ziua Sâmbetei" era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (II Moise 35, 2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă(v.3). De aceea când "fiii lui Israel" prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de Sâmbătă, şi-l aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israeliţii îl omoară cu pietre (Numeri 15, 32-36).
Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus.
Şi nici îngustimea nu o putea răbda.
Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că Sâmbăta nu este permis a se vindeca oameni!
Aceasta era absurditatea interpreţilor legii. Împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă la obraz:
-"Făţarnice!"
După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om? E permis să faci bine unui bou deslegându-l de la iesle Sâmbăta, dar a deslega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie nu e permis?-Făţarnice! Pe un măgar poţi să-l scapi de la moarte Sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe om îl laşi să moară, că-i păcat să-l scapi, "Făţarnice!"
Iisus face bine omului Sâmbăta, şi încă în sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus calcă Sâmbăta. În realitate era o mare făţărnicie, fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facere de bine, cât persoana lui Iisus era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fără cruţare.
Instituţia Sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţtiile ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cârjile literelor Legii. Şi fiindcă Sâmbăta - odihna spirituală a omului- nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi vedea înlocuirea cu o altă zi.
Sâmbăta legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că Sâmbăta era acum gârbovită de 18 veacuri. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii.

Iisus nu avea nici o atribuţie "legală" în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de către oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu era bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de streanguri în mână. Iisus a numit Templul " casă a Tatălui Meu" când era copilaş de 12 ani: iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: "iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari".
Cu acest drept înfruntă Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l "făţarnic". Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.
Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova.
La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.
De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fără duh în Duminica Învierii.
" Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos".
" Trecut-a umbra Legii când darul a venit".
Duminica e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.
Aceasta înseamnă pentru noi Duminica: Ziua Învierii.

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. - Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.
Creştinismul nu e numai o afacere de Duminica, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.
Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate, - şi ne putem trezi fără ea.

duminică, 5 aprilie 2009

Ultima Săptămână a Postului Mare


Postul Mare are doar şase săptămâni, încheindu-se cu marele Praznic al Intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos .
Săptămâna Patimilor este separată de Postul Mare alcătuind Postul Crucii.
Această a şasea săptămână şi ultimă a postului stă în lumina şi aşteptarea a trei momente. Toate cântările Triodului vorbesc despre aceste trei momente:
1. Învierea lui Lazăr.
2. Duminica Stâlpărilor.
3. Întâmpinarea evenimentelor din Săptămâna Mare.

Troparele de la Utrenia din zilele acestei săptămâni insistă pe acestea:

Vrând, Cuvinte, să răpeşti din moarte pe prietenul Tău, Te sârguieşti a fi omorât pentru noi după trup, făcând nemuritori pe oamenii cei credincioşi, Unule, Cel ce eşti fără de moarte.(pentru Învierea lui Lazăr).

,,Să aducem stâlpările cuminţeniei lui Hristos, Celui ce S-a smerit pe mânz cu Trupul şi să-I zicem: Bine eşti cuvântat, Mântuitorule, Cel ce vii spre Patimă."( pentru praznicul Stâlpărilor).

,, Mai înainte ai zis Iisuse: Iată ne suim în cetatea cea sfântă şi voi fi dat cu adevărat în mâinile ucigaşilor, ca să Mă omoare trupeşte pe Cruce."( pentru Săptămâna Mare).

Încă de luni în această săptămână cântările vorbesc despre boala lui Lazăr.

Marţi ne amintim, trimiterea de către surorile lui Lazăr a unui vestitor la Hristos să-L cheme la prietenul Său bolnav.

Miercuri, Lazăr moare, Hristos pornind în această zi spre Betania, casa prietenului Său şi spre Patima Sa de bună voie.

Joi ,,Lazăr zace în mormânt de două zile" şi Făcătorul Său vine să-l caute în timp ce în Betania apropiaţii lui Lazăr ţin doliu şi varsă lacrimi, aşteptându- L pe Hristos.

Vineri mai rămâne o zi de doliu şi plângere ,,iadul se cutremură auzind paşii Mântuitorului care vine să-l scoată pe Lazăr din mâinile diavolului. Se cutremură că va fi jefuit de către Stăpânul Vieţii şi al tuturor.

Sâmbătă. Iată, învierea prietenului Său Lazăr- cea mai mare minune a Lui Hristos( înainte de Cruce, iadul tremură la auzul glasului lui Hristos şi se grăbeşte să-i dea drumul lui Lazăr din el; se apropie nimicirea iadului). Luminânda din Sâmbăta lui Lazăr.
Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor sunt două praznice privite mai degrabă ca o singură sarbătoare comună desfăşurată în două zile ce au un tropar comun şi sunt numite în cântarile Bisericii Ortodoxe Praznic îndoit.
parintele Ciprian Negreanu


Inutilitatea conceptului de „păcat” în creștinismul gândirii slabe

Public mai jos un articol al domnului Nicolae Turcan doctor în filosofie, apărut în revista Renașterea, nr. 1, 2009, p. 5, ca pe unul din răspunsurile -argument la provocările filosofiei postmoderniste ce încearcă să reformeze gândirea teologică în ansamblul ei. Menţionez aici că în primăvara anului 2007, la Universitatea clujeană Babeş -Bolyai, se decerna filosofului din Torino Gianni Vattimo titlul de Doctor Honoris Causa pentru contribuţia sa covârşitoare ca importanţă la iniţierea şi punerea bazelor unei noi teologii mondiale. Mulţumesc domnului Nicu Turcan pentru punerea la dispoziţie a acestui material.

Poate că una dintre cele mai reușite denumiri pe care gândirea postmodernă a primit-o este aceea de „gândire slabă”, aparținându-i filosofului italian Gianni Vattimo. „Slăbiciunea” din această sintagmă nu are nimic de-a face cu incapacitatea de a raționa sau cu vreun fenomen al decadenței pe care gândirea și l-ar recunoaște, ci se referă la raporturile pe care această gândire le are cu temeiurile și fundamentele metafizice, cu acele prime principii care au justificat, de-a lungul timpului, ideea de universalitate. Gândirea slabă reprezintă astfel gândirea care refuză orice referent metafizic și orice întemeiere transcendentă, suspectându-le, nietzschean, de voință de putere disimulată. Istoria Occidentului stă mărturie pentru modul în care, pornind de la întemeieri metafizico-religioase, puterea s-a manifestat discreționar (vezi Inchiziția, războaiele religioase, infailibilitatea papală etc.). De aceea gândirea slabă, care se revendică de la Nietzsche și Heidegger, dar și de la hermeneutica lui Gadammer, este mai întâi de toate o gândire a slăbirii ființei, după ce moartea metafizicii a fost declarată: „... dacă voim să gândim ființa în termeni nonmetafizici, scrie Vattimo, se cere să gândim că istoria metafizicii este istoria ființei și nu doar a erorilor umane. Dar aceasta vrea să spună că ființa are o vocație nihilistă; că faptul ei de a se reduce, a se sustrage, a se slăbi este acea trăsătură a ei care se dă în epoca sfârșitului metafizicii și al devenirii problematice a obiectivității” (Gianni Vattimo, A crede că mai credem: e cu putinţă să fim creştini în afara Bisericii?, traducere de Ştefania Mincu, Pontica, Constanţa, 2005, p. 23.).

Aceasta însă nu înseamnă că încercarea de a regândi credința creștină este lăsată deoparte. O credință în absența temeiurilor, o credință în care nihilismul e declarat, iar secularizarea e considerată o împlinire, o credință care nu mai are nevoie de folosirea conceptului de „păcat”, cam așa ar putea fi trasate, pe scurt, liniile de forță ale gândirii slabe, atunci când se apleacă asupra creștinismului. Nefiind locul aici pentru o discuție extinsă, ne vom ocupa doar de ultima trăsătură și anume de dispariția conceptului de „păcat” din discursul noii gândiri, pretins creștine, dar cu judecăți inacceptabile pentru credința ortodoxă.

Propunând demitizarea dogmaticii și a moralei, această gândire ajunge la concluzia că reflecția se poate lipsi fără nicio pierdere de conceptul de „păcat”. Pentru Vattimo, cuvântul „păcat” nu mai are decât un sens exclamativ (prezent în expresia: „Ce păcat!”), fiindcă înțelesul lui a devenit, în această interpretare secularizantă, inoperant. La fel cum anumite fapte considerate păcate au fost desființate odată cu venirea lui Hristos (nepractica circumciziei, neascultarea față de sabat etc.), Vattimo interpretează că răscumpărarea de păcat realizată prin întrupare stă și în faptul că li se dezvăluie păcatelor nulitatea lor. Dacă validitatea păcatelor se bazează fie pe o lege naturală, fie pe o fundamentare metafizică și dacă atât una, cât și cealaltă nu reprezintă decât viziuni istorice, nu absolute, atunci păcatele pot fi considerate ca lovite de nulitate. (Este important de subliniat aici teza potrivit căreia orice fundamente naturale sau metafizice sunt subsumate devenirii istorice, în acord cu filosofia hermeneutică și cu teza sfârșitului metafizicii. Este, de altfel, punctul tare al gândirii slabe: întrucât nu există nimic stabil, care să nu fie produsul istoriei, niciun principiu sau axiomă nu poate avea o valoare universală, ci doar una locală, în spațiu și timp.)

Prin eliminarea păcatului, devenit, pur și simplu, din neimportant, inexistent, creștinismul gândirii slabe își dezvăluie mișcarea centrifugă, ce nu mai înțelege deloc asemănarea cu Dumnezeu ca pe o încercare a omului de a pune în lucrare poruncile lui Hristos. Argumentul e „curat murdar”, după vorba lui Caragiale: kenoza lui Dumnezeu continuă și în istorie, însă nu în sensul că Dumnezeu se smerește, iubindu-i pe oameni în pofida păcatelor și trădărilor de fiecare clipă, ci se smerește până la a renunța la propriile porunci rostite în Evanghelie și la propriul adevăr! Rămâne libertatea confundată cu libertinajul și nucleul tare al creștinismului, considerat iubirea-caritate. Această iubire fără adevăr, devenită o noțiune foarte vagă și difuză, nu mai poate sta în niciun fel împotriva păcatului, de aceea noțiunea de „păcat” poate fi uitată fără nicio problemă.

Demonstrația ar putea fi convingătoare în cazul unei soteriologii pentru care mântuirea ar avea un înțeles extern, juridic, așa cum se întâmplă în teologia catolică sau protestantă. Dacă mântuirea este un act exterior al voinței lui Dumnezeu care a primit satisfacție prin moartea Fiului Său pe cruce, nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu, chiar și cel al gândirii postmoderne, n-ar putea acorda și pe mai departe această mântuire.

Pentru gândirea ortodoxă însă lucrurile devin problematice, cu atât mai mult cu cât în acest context este preferat un alt model soteriologic: mântuirea este realizată prin asumare, împărtășire și comunicare. Când Mântuitorul Iisus Hristos se întrupează, „devenind asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om” (Flp 2, 7), El asumă natura umană, fără a fi însă, în vreun fel, rob păcatelor acestei naturi. Om adevărat, dar fără de păcat, și Dumnezeu adevărat, o singură persoană cu două naturi și două voințe, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă, prin întrupare, natura umană căzută, fiindcă „doar ca ființă umană Dumnezeu poate mântui ființe omenești. În timp ce iertarea putea fi dăruită de la distanță, ultimul dușman – moartea – nu a fost biruit decât prin moartea voluntară a lui Hristos, pentru noi toți, demonstrând astfel dumnezeirea Sa (Romani 5, 6-8), câștigând victoria asupra morții și transformând moartea însăși, pentru cei care mor împreună cu Hristos, într-o moarte de viață-dătătoare” (John Behr, Formarea teologiei creștine. Drumul spre Niceea, vol. 1, traducere de Mihail G. Neamțu, Sophia, București, 2004, p. 108). Dacă „Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu” (Sf. Atanasie cel Mare) și dacă „Ceea ce nu este asumat, nu este vindecat.” (Sf. Grigorie Teologul), atunci înseamnă că doar prin asemănarea cu Hristos omul poate dobândi mântuirea. Dar asemănarea nu poate fi înțeleasă decât prin lupta împotriva patimilor și a păcatului, adică printr-o mișcare centripetă, dinspre natura căzută către Hristos, în vederea asemănării cu El, cel fără de păcat, în acord cu porunca din Predica de pe munte: „Fiți, dar, voi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt 5, 48).

Prin renunțarea la păcat, teoria „creștină” a gândirii slabe este evident eronată: ea a uitat ceea ce Sf. Părinți n-au obosit să repete și anume că Hristos este ascuns în poruncile sale, porunci rostite împotriva păcatului. Ea susține implicit că o parte din Evanghelie și-a pierdut actualitatea și explicit că din creștinism nu mai poate rezista azi decât un discurs corect politic al nonviolenței și al carității. De asemenea, această teorie nu-L caută pe Hristos și nici nu dorește întâlnirea cu El, posibilă doar prin lupta împotriva păcatului, ci e mulțumită doar cu câștigarea unei mântuiri exterioare la capătul unei vieți... caritabile. O viziune care pentru spiritualitatea ortodoxă reprezintă prea puțin, adică nimic.

Pentru a-i dovedi netemeinicia, am putea încheia cu un silogism, printre premisele căruia să se număre și această idee a absenței păcatului: dacă moartea este plata păcatului, căci prin păcat a intrat moartea în lume (cf. Rm 5, 12), iar păcatul nu mai există, după cum afirmă gândirea slabă, rezultă că moartea nu mai există! Refuzând ideea de păcat, „creștinismul” gândirii slabe trebuie să accepte acest silogism. O va putea face?



Cuvânt şi faţă



Dacă cuvântul tinde spre o demonstraţie, imaginea, faţa omului tinde spre o sugestie. Ambele au o valoare imensă în mântuirea omului, ambele au fost pervertite după cădere. Insă Dumnezeu, în marea Sa milostivire şi în rabdarea infinită pe care o are faţă de om, începe opera Sa de restaurare reaşezând cioburile din oglinda spartă sufletului omenesc în ordinea firească, lucru început prin întruparea Sa.
Faţa omului prin sine dovedeşte şi mărturiseşte că Dumnezeu nu a creat omul pentru o izolare individualistă, ci pentru comuniune, pentru dăruire,  ,,iubire faţă către faţă” cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat şi a luat faţă de om tocmai pentru ca aceasta relaţie de comuniune şi de iubire să poată avea loc. ,,Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi”(Ioan I-14). Aşa cum spune Olivier Clement, faţa omului poate revela o mare taină pentru că, dacă este strălucitoare şi luminoasă, e ancorată fericit în infinitatea mângâietoare a lui Dumnezeu, iar dacă e întunecată şi tragic de tristă, e înspăimântată de golul infinit ce se cască în conştiinţa omului îndepărtat de Dumnezeu.
Taină este şi cuvântul omenesc, care dovedeşte şi mărturiseşte mai mult decât faţa sau orice altceva pe om, ca fiinţă a comuniunii şi a iubirii.
Cuvântul este un dar special pe care Dumnezeu L-a oferit omului, el are şi o misterioasă mare putere,  ,,cea mai mare putere de pe lume, nu întrucât zugrăveşte realităţi statice, ci întrucât determină voinţele omeneşti, modifică temeiurile spirituale ale lumii”( Parintele D. Stăniloae).
Ca şi faţa omului, cuvântul poate fi ancorat, sau nu, în Dumnezeu. Cuvântul are putere oricum ar fi, dar puterea ziditoare o are doar când porneşte din adevăr şi urmăreşte Adevărul. Cuvântul este oglinda interioară a celui ce îl rosteşte, pe cât de degenerat şi neziditor este el, pe atât de pervertit este ,,chipul” omului care rosteşte cuvântul. Pe cât a fost de jefuit şi tâlhărit adevărul şi realitatea cuvântului rostit, pe atât este sufletul rostitorului ,,peşteră de tâlhari”.
,,Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”( Mt. VI -21). Omul valorează cât valorează dorinţele inimii lui, obiectul iubirii sale, comoara inimii sale şi cuvintele lui căci ,,din prisosul inimii grăieşte omul”.
Omul începe să se asemene cu ceea ce iubeşte şi totul în afara lui Dumnezeu este o cădere şi o coborâre a omului de la ,,chip” la o asemănare rea, pervertită. Cuvântul exterior nu este decât expresia fragmentată, oglindă, în același timp o asemănare a permanentului cuvânt interior, care este însăşi fiinţa persoanei umane, ,,ca intenţionalitate după comuniune”.
Prin cuvânt, omul poate face un bine sau un rău enorm, poate revela un adevăr, o întreagă lume, realitate, sau poate naşte în sufletul omului o lume imaginară. El poate darâma sau transfigura suflete, căci subiectul omenesc e un cuvânt creat după chipul Cuvântului dumnezeiesc, care este şi El un subiect ,,cu o intenţionalitate după comuniune” în sânul Dumnezeirii Treimice.
De aceea mii de cuvinte ale înţelepciunii lumii acesteia ce nu sunt chip şi asemănare a cuvântului interior, nu valorează nici cât un cuvânt de sfânt, a celui ce a devenit chip şi asemănare a Cuvântului, iar cuvintele sale sunt chip si asemănare a sufletului său, în care pururea se rosteşte Cuvântul.

Corina Negreanu

joi, 2 aprilie 2009

Nocivitatea relatiilor premaritale

Sexualitatea nu este o invenţie umană, ci o creaţie divină. Dumnezeu l-a conceput pe om ca fiinţă sexuată, cu atribute specifice. Dar sexualitatea corespunde doar celei dintâi creaţii, „bune foarte”, dar coruptă de caderea unei părţi a îngerilor si de cea a oamenilor, şi imperfectă în raport cu „cerul nou şi pamântul nou”. Vulnerabilă, temporară şi de valoare secundă, astfel se prezintă aceasta omului luminat de înţelepciunea lui Dumnezeu. Omului sedus de „duhul lumii” i se arată în schimb fascinantă, veşnică şi demnă de orice sacrificiu. Una din principalele căutări şi investiţii sufleteşti, aproape indiferent de vârstă, viaţa de cuplu nu este o activitate oarecare. Este vorba, în profunzime, de o rânduială divină: „Nu este bine să fie omul singur”. Din nefericire însă, în condiţiile practicii umane supuse păcatului, cuplul devine deseori, din şcoală a iubirii mântuitoare, o vale a plângerii unde se risipeşte darul divin al promisei apropieri conjugale. În ciuda unei impresii atât de comune, iubirea nu este o preţioasă rezervă umană, ci exerciţiul progresiv al găzduirii Duhului. Este vorba de fapt de aventura escaladării unui pisc. Sunt foarte puţini cei ce ajung în vârf, dar din ce în ce mai puţini sunt şi cei ce pornesc în expediţie. De fapt, iubirea adevărată (nu surogatele ei) este o probă la care nu se prea mai înghesuie competitorii. Iar dintre cei ce se încumetă totuşi pe un asemenea drum, mulţi ajung în scurt timp la abandon. Obstacolele împlinirii conjugale sunt specifice, dar şi asemănătoare celor ce însoţesc orice efort de desăvârşire spirituală. Unul din cele mai pline de consecinţe negative este practica relaţiilor intime premaritale. Între momentul îndrăgostirii şi săvârşirea tainei cununiei există o perioadă de subtilă vulnerabilitate a cuplului. În ciuda aparenţelor care par a demonstra contrariul, legătura celor doi, de curând înfiripată, este mai degrabă plăpândă. Deşi începuturile sunt deseori promiţătoare tocmai fiindcă au farmecul şi uşurătatea graţiei, dar şi o intensitate uneori copleşitoare a simţirii, miza unei legături netrecătoare e în altă parte. Una din principalele contrafaceri ale culturii actuale este echivalarea a doua realităţi sufleteşti diferite sub numele comun al dragostei (conjugale). Dragoste e numită astfel şi pasiunea nebună a unui bărbat pentru o prostituată sau pentru o adolescentă ori chiar pentru un alt bărbat. Dar deşi unii încă mai recunosc devierea morală a unui asemenea erotism, aproape nimeni nu mai sesizează distincţia dintre cupluri în funcţie de practicarea ori nu a sexualităţii premaritale. Chiar dacă păstrează perspectiva căsătoriei, majoritatea covârşitoare nu doar că nu au nici o reţinere faţă de o asemenea practică, dar nici nu concep altfel sudarea şi testarea relaţiei. Un creştin cât de cât familiarizat cu războiul nevăzut al duhurilor, cu perspectiva celor două căi, a dobândirii harului (viaţa) sau a pierderii sale (moartea), priveşte însă altfel, încercând să evite derapajele şi cursele unei aventuri spirituale pline de riscuri.

Prima consecinţă a a relaţiilor intime premature este schimbarea, în sufletele celor doi, a ierarhiei dintre „pofta trupului” şi „râvna Duhului”. Cea dintîi ajunge să domine, omul tinzând apoi să-şi caute împlinirea prioritar în senzualitate. În acest fel sufletul devine pătimş chiar dacă intenţiile sunt de dăruire şi de fidelitate. Şi în loc să fie cultivată cu grijă de grădinar sămânţa adevăratei iubiri, e stors cu precădere fructul deja copt, dar otrăvit, al patimii. Un creştin, căutător prin excelenţă al Duhului, se revoltă sub orice chip faţă de conformismul dominaţiei celor inferioare. Nu este însă vorba doar de o nocivă inversare de priorităţi, ci şi de o tulburare a privirii interioare. În plină aventură de cunoaştere a celuilalt, ochii inimii se acoperă, din cauza erotismului prematur, cu o pâclă care împiedică o evaluare corectă a reacţilor sufleteşti. De aici urmează mari greşeli de apreciere, astfel încât imaginea despre celălalt e idealizată mai mult decât într-un context cast. „Îndrăgostitul” de altădată poate ajunge astfel să descopere la un moment dat că persoana iubită corespunde prea puţin cu portretul creionat în inima sa într-o perioadă mult prea pătimaşă.

Într-un astfel de caz în joc apare şi „lipirea” prematură şi nepotrivită. Practica sexualităţii constituie un prilej de unire foartă strânsă, ceea ce poate fi echivalent cu un „lipici” foarte rezistent. Dar dacă lipirea s-a făcut pripit şi nechibzuit, efectul de durată va fi unul de inadecvare şi jenă. Şi astfel, uşurătatea de la început se transformă în oboseala unei progresive conştientizări a nepotrivirilor. Dar toate aceste glisări de parcurs au la bază o cauză de principiu: uitarea scopului primordial al casătoriei. Acesta nu este nici satisfacerea reciprocă a impulsului sexual, nici într-ajutorarea soţilor şi nici chiar naşterea pruncilor. Pentru un creştin, orice activitate, mai ales cele importante, trebuie să devină o cale de apropiere de Dumnezeu. Căsătoria poate fi o cale regală în acest sens. O astfel de convieţuire oferă nu doar prilejuri nenumărate pentru faptele concrete ale dragostei, ci şi o conlucrare tainică şi inefabilă pentru desăvârşirea spirituală a soţilor. Aceasta poate fi, în fond, un laborator privilegiat al revelaţiei chipului dumnezeiesc din sufletul fiecăruia. Pentru cei ce se încumetă cu hotărâre în această probă de elită, va deveni din ce în ce mai clar că adevărata nuntă este cea cu Mirele ceresc şi, în consecinţă, statutul duhovnicesc al fiecărui soţ este mai degrabă de „prieten al Mirelui”. Dumnezeu este ţinta căsătoriei, iar accentul prematur pe dimensiunea sexuală îndepărtează sufletul de aspiraţiile spirituale. Povestea biblică a lui Tobie şi a Sarei este elocventă prin simbolismul ei. Sara (cea castă) îşi rata căsătoriile fiindcă pretendenţii cădeau prematur pradă unui demon care îi şi ucidea. Demonul unei sexualităţi necontrolate ucide spiritual. Şi doar restabilirea priorităţilor opreşte ciclul nesfârşit al dramei. Rugăciunea lui Tobie din seara nunţii sale rezumă duhul adevăratei însoţiri conjugale: „Şi acum, Doamne, nu plăcerea mea o caut...ci o fac cu inimă curată”.

Dincolo însă de instabilitatea unei relaţii astfel împovărate de patimă, consecinţele pot afecta şi altfel starea sufletului. A ceda tentaţiei unei sexualităţi premature contribuie la fenomenul mai general al slăbirii (uneori până la extincţie) a voinţei. Nu există organ sufletesc mai neglijat, mai ales în epoci de decădere spirituală, decît voinţa. Voinţa este înlocuită deseori cu alte „motoare”, care au drept combustibili patimi. Dacă oamenii ajung incapabili de virtuţi duhovniceşti, aceasta se datorează în bună măsură atrofierii voinţei. Patima are uşurătatea lunecării pe tobogan, în timp ce virtutea necesită un efort specific consecvent şi pretenţios. Căsătoria, chiar înainte de a deveni o şcoală a iubirii, trebuie să fie o şcoală a virtuţilor. De fapt, una din primele forme ale dragostei este tocmai dragostea de virtuţi, care toate sunt trăsături ale frumuseţii divine.

Una din virtuţile de preţ este castitatea. Omul a fost conceput cast (starea iniţială paradisiacă a fost cea castă), iar condiţia sa viitoare (eshatologică) este de desăvârşită castitate. Castitatea premaritală şi abstinenţa sexuală a soţilor nu sunt o cenzură frustrantă din partea unui legiuitor acru, ci un complement spiritual pentru momentele intense de unire conjugală. Echilibrul acestor două dimensiuni ale căsătoriei creştine este dificil de realizat, dar constituie o provocare plină de promisiuni. Castitatea este mama şi fiica iubirii. În plus, sexualitatea premaritală va fi un contraexemplu pentru abstinenşa postmaritală, cu efecte nefaste asupra echilibrului mai sus menţionat.

În cazul unei persoane mai sensibile, patima poate produce şi tulburări mai intime. Sexualitatea în general are, datorită caracterului său excesiv de iraţional, şi un potenţial destructurant pentru persoanlitatea umană. Unele experienşe sexuale lasă răni adânci, astfel încât printr-un obişnuit proces de asociere raportul cu sexualitatea ca atare devine la mulţi oameni ambivalent. Repulsia de tip puritan e în fond o reacţie faţă de memoria negativă legată de sexualitate. Dar deşi perspectiva ortodoxă este la antipodul maniheismului puritan, uneori singura soluţie pentru vindecarea de astfel de răni intime este castitatea, fie şi temporară. Paradoxul face ca prioritatea dată relaţilor sexuale să corupă însăşi tandreţea specifică acestora (atunci când, desigur, sunt insuflate de dragoste). Patima este lipsită de măsură şi de altruism, calităţi fără de care preţuirea trupului persoanei iubite devine extrem de relativă. Frumuseţea acestuia, dacă nu trimite la complementul spiritual al virtuţilor, nu rămâne decât un prilej de consum rapid şi o mostră de perisabilitate. Orice parte a trupului poate fi privită fie cu interes pătimaş, fie cu nobilă încântare. În fond, primul test de fidelitate faţă de persoana iubită este a nu o trăda cu trupul său (ceea ce echivalează moral cu frecventarea unei prostituate). Dacă ţinta creştinului este deplina sfinţenie care să cuprindă şi trupul, nu-l poate trata pe cel al soţiei/soţului drept trup de prostituată.

Marele risc al derapajelor lipsei de control în privinţa relaţilor sexuale este ratarea „întâlnirii” celor doi. Această disponibilitate reciprocă spre intimă dăruire este una din marile bucurii ale soţilor, cu atât mai mult cu cât sunt creştini: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Din cauza unor legături de tip inferior se poate pierde ocazia unei mari apropieri spirituale. Căci temeiul specificităţii legăturii conjugale nu este intensitatea plăcerii sexuale, ci exclusivitatea şi intimitatea. „Cinstită e nunta şi patul nespurcat”, căci relaţia celor doi îşi află preţul prin unicitatea ei. Întrucât sexualitatea premaritală este deseori o premiză pentru relaţii multiple, exclusivitatea devine uşor o ţintă rapid ratată. Cât priveşte deplina intimitate sufletească, bazată pe cultivarea unei apropieri la care fiinţa umană să participe mai plenar, eşecul este cu atât mai previzibil cu cât atenţia e deturnată de la izvorul dragostei la una din manifestările sale periferice. Din păcate, sexualitatea este mult idealizată, ceea ce crează o falsă perspectivă, nu doar asupra riscurilor, ci şi asupra valorii sale. Erotizarea excesivă a iubirii de tip conjugal (dominată de surogate, căci instituţia însăşi a casătoriei e într-o evidentă criză) este viermele ce deseori urmează să distrugă fructul. Pentru un creştin, cel mai grav efect al acestui tip de derapaj este însă ratarea unei întâlniri mai intime cu Dumnezeu. Nu întâmplător Dumnezeu a insuflat autorului Cântării Cântărilor analogia dintre iubirea conjugală şi forma desăvârşită a relaţiei Sale cu omul. Cine a ratat prin împătimire relaţia cu persoana iubită nu va fi sensibil nici la condiţiile marii „întâlniri” cu Dumnezeu. Nu va preţui nici exclusivitatea şi nici intimitatea acestei legături, devenind inapt pentru exigenţele experienţei iubirii dumnezeieşti.


publicist Catalin Bogdan


Timid, după o îndelungă tatonare,a mea însămi dar și a relațiilor interumane din spațiul virtual, am hotărât să deschid acest blog.Cu ce aș putea să încep acest jurnal deschis, aflându-mă între cele două extreme ale comunicării/comuniunii dintre Babilonul contemporan și unitatea Duhului Sfânt?
Evident, cu un poem al poetului meu de suflet, Daniel Turcea.


Iubire, intelepciune fara sfarsit


asemenea apei
odihna
asemenea noptii
mai sus, mai adanc

fata Ta palpaie in ochii mei
si nu o vad
pe buzele mele sunt cuvinte
si nu le aud
in inima inimii de tarana
sangele Tau imi zvacneste
in rasuflarea pamantului. Tu imi esti aer
cu pleoapele te-as acoperi
nu eu, Tu
traieste in mine. Tu, ce privesti ca o flacara,
mistuind

de Tine mi-e sete
in taina Te-am cules
ca pe o vie
rodul Tau, belsug
vinul acesta, vinul acesta
Trupul Tau inflorind
deasupra mortii
Tu, iubire
intelepciune fara sfarsit.