sâmbătă, 22 decembrie 2018

Smerite tâlcuiri ale icoanei Praznicului Nașterii Domnului

Icoana Nașterii Domnului Iisus Hristos
preluare de pe Pinterest









Icoana Nașterii Domnului este plină de semnificații și simboluri adânci, astfel încât nici un element din această reprezentare a marelui praznic domnesc nu este un adaos întâmplător. Se poate scrie o carte substanțială numai despre iconografia și icoana Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Centrală și centrată este ipostaza meditativă a Maicii Domnului, întinsă pe o pernă uriașă lângă Pruncul Sfânt, cu fața întoarsă privind parcă spre privitor/închinător. Se pare că aceasta este cea mai canonică ipostază iconică, corectă ermeneutic, după cum spun și marii teologi ai icoanei, față de altele cum ar fi postura Maicii Domnului în genunchi lângă leagăn etc. mai sentimentaliste și de o pioșenie cam lumească.
De ce această ipostază, de ce această codificare a culorilor, de ce acest ”pat” roșu pe care se odihnește Maica Domnului când Sf. Evanghelii vorbesc de o austeritate absolută a peșterii sălaș, toate aceste răspunsuri le-am căutat, însă, am avut de fiecare dată impresia că trebuie să forez mai mult ca să acopăr cu argumente nesuperficiale interpretarea, mai exact, sorgintea acestui model ipostatic al prezenței patului-pernă roșie în icoană. Leonid Uspensky și Vladimir Lossky amintesc despre acest pat ca fiind unul pe care obișnuiau evreii să îl ducă în călătoriile lor, adică fac trimitere la ceea ce ar fi un banal pat ambulant de campanie. Dar această explicație nu m-a satisfăcut. Abia mai târziu am făcut legătura simbolică ca îmi pare mai plauzibilă după ce am citit istoriile marilor împărătese bizantine.
Se spune și se știe, grație istoricilor bizantinologi, că în Palatul Imperial de la Constantinopol, una dintre cele mai frumoase încăperi era cea a iatacului din apartamentul stăpânei împărătese. Întreg apartamentul basileei era decorat ambiental și garnisit cu elemente de o artă rară ce îl făceau unic în frumusețe. În fapt, era un dormitor de vară și unul de iarnă de o superbitate și o măreție care să aducă spre asemănarea cu o ,,livadă smălțuită” în artă și bun gust. Cu boltă, tapetat de mozaicuri și marmură cu scene splendide care să imite natura și diverse reprezentări votive sau fie de vânătoare, peste toate tronând deasupra baldachinului patului imperial o cruce verde din mozaic ca simbol al mântuirii, în jurul ei cu stele presărate. Porfira era prezentă ca element distinct puterii și gloriei imperiale ,,căptușind” patul imperial acoperit de țesătura purpurie brodată măiastru în fir de aur. Patul acesta ,,nupțial” din apartamentul Iubirii și Purpurei a devenit și un loc de tradiție al nașterii ,,porfirogeneților” (cei născuți în porfiră)- a urmașilor familiei imperiale. ,,În această locuință măreață, în mijlocul unei curți de eunuci și de femei, departe de pompa plictisitoare a ceremonialului, departe de frământările capitalei, trăia în pacea liniștită a grădinilor înflorite, în preajma murmurului clar al fântânilor, aceea a cărei viață aș vrea să o descriu aici, ,,gloria purpurei, bucuria lumii”, cum o aclama populația Constantinopolului ,,foarte credincioasa și foarte fericita Augustă, basilissa care iubește pe Hristos”, cum o denumea protocolul, cu un cuvânt, împărăteasa Bizanțului.”( Ch. Diehl),
Atunci când împărăteasa năștea și astfel dădea un fiu moștenitor împăratului, exista acest obicei protocolar de închinare și recunoștință din partea întregii curți imperiale care, la opt zile după naștere, în ordine descrescătoare de cel mai înalt grad al funcțiilor în stat, venea cu daruri și ,,defila” în fața împărătesei. Tabloul era cam așa: pe patul acoperit cu porfiră stătea întinsă suverana lehuză, unde, alături de ea, așezat într-un leagăn se afla moștenitorul tronului. Toată aristocrația până la văduvele înalților funcționari veneau în fața patului și leagănului, se prosternau înaintea împărătesei și micului împărat și fiecare aduceau câte un dar de preț pentru noul născut pe care îl așezau lângă pat. Acesta era ceremonialul bizantin de cinstire la nașterea viitorului împărat.
În icoana Nașterii Domnului, Maica Domnului devenită împărăteasă a Cerului și a Pământului, este reprezentată aidoma împărăteselor lehuze porfirogenete(inclusiv pantofii roșii sunt cei pe care nimeni altcineva numai porfirogenetele/porfirogeneții aveau voie să-i poarte în întreg imperiu). Maforionul poartă înscrise pe umeri si pe cap semnele fecioriei, cele trei stele pe care le regăsim ca simbolistică iconografică între sfinte decât și numai la Maica Domnului. Doar că, toată frumusețea și măreția Stăpânei Porfirogenete sunt țesute pe dinăuntru, în chip mistic, în cadrul auster al peșterii.
..despre privirea Maicii Domnului

,,Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”(Lc. 2, 19)
De ce această privire întoarsă a Maicii Domnului, această postură dorsală? Unde este acea tandrețe maternă, acea iubire incandescentă cu care mama lehuză își salută și își învăluie nou venit pe lume? ,,Limbajul trupului” din icoană ar sminti mai degrabă psihologii și psihanaliștii de azi cu recuzita interpretărilor de caz și diagnostic comportamental probabil de depresie postpartum la o mamă precoce. E o ipostază maternă care la prima vedere pare rece, ostilă, mai degrabă am spune că trădează semnele un ,,abandon” afectiv.
Să nu uităm, Fecioara Maria a ales de bună voie și cu perfectă asumare și înștiințare ca să se zămislească în pântecele ei curat, să-L poarte, să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu și Mesia cel mult așteptat.
Împinsă spre întunericul peșterii - ,,mijlocul umbrei morții”(Ps. 22, 4), singurul topos primitor, abisul negru al păcatelor noastre, Fecioara naște smerit pe Domnul ce vine să ne scoată și să ne elibereze ca să ne salveze cu asumarea totală a naturii noastre păcătoase și perverse, cu preț de jertfă prin moarte. Și ce moarte! El,Cel Care numai binele curat și gratuit l-a făcut oamenilor! Numai iubire a dat tuturor, refuzată, greu de primit, sau doar în parte primită!
Iată-L pe Dumnezeu-Omul prunc fragil înfășat, așezat în ieslea care mai degrabă trimite spre un sicriaș- masă de altar/jertfă - după cum spune Michel Quenot. Scutecul glisează (deja) pe giulgiul morții căci El e ,,Mielul junghiat de la întemeierea lumii”(Apoc. 13,8), iar Maica Sfântă știe acestea. Cunoaște că, acum, în peșteră, e momentul plinirii pe care îl așteptau profeții, când Dumnezeu vine să se facă Om pentru ca omul să se facă dumnezeu. Născându-L pe Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, ea, cel mai frumos și bun om care a existat și va exista vreodată, a devenit Maica lui Dumnezeu-Fiul și a tuturor celor ce îl primesc pe Iisus Hristos din toată istoria omenirii de la un capăt la celălalt capăt al ei. De aceea, are privirea întoarsă, spre noi, de acum și noi copiii ei. E omul desăvârșit. Aproape în toate icoanele, ea, pe noi ne privește, arătându-ni-L pe Fiul. Iubirea ei necondiționată se îndreaptă spre noi. Privirea ei meditativă e o taină, ne privește dar parcă se întoarce înlăuntrul ei. E cuprinsă în ochii Maicii Domnului, în privirea ei lucidă și sobră dar caldă, întreaga Teologie a Istoriei Omenirii de la Facere și până la Eschaton. Cu o anume tristețe și mâhnire, deloc veselă, Maria prevede deja ce urmează să se întâmple micului ei prunc: Patimile, Crucea, Moartea, Învierea... ,,Privirea ei depășește prezentul fără să se oprească asupra Fiului său, așa cum face în general o mamă, ceea cei conferă scenei un element profetic.”(Michel Quenot)
Maria se odihnește în veghe -popas de frugală liniște- alături de Fiul ei dulce, după o grea călătorie, neprimită în Bethleem, urmând apoi fuga și exilarea în Egipt s.a... Durerea și tristețea aceasta izvorăște din preștiința Maicii Domnului că Fiul ei nu va fi primit de lume, nu va fi crezut, nu va fi urmat. E o agonie asemănătoare cu agonia Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Durerea Lui în Grădină nu era atât pentru ceea ce urma să îndure din partea oamenilor(judecata, Patimile, și Moartea) ci mai cu seamă era durerea sângeroasă pentru că iubirea și vestea cea nouă și bună despre Dumnezeu-Tatăl pe care a adus-o lumii propovăduind-o și arătând-o, nu a fost primită de oameni.(vezi pr. Sofronie Saharov ,,Rugăciunea”)
Proorocia Dreptului Simeon la 40 de zile după Naștere -că sabie va trece prin sufletul tău- nu era doar, teologic vorbind, un viitor prevestit ci era constatarea unui prezent continuu al acestei realități. Așa cum Iisus Hristos doar o dată a fost răstignit în istorie, dar Jertfa Sa e continuă de la întemeierea lumii(Apoc. 13, 8) până la Judecata de Apo
...................................................................................................................................................................
Sf. Maxim Mărturisitorul dezbate foarte ,,documentat" teologic în răspunsurile sale către Talasie "Planul de Întrupare" a lui Dumnezeu încă de la/dinainte de  întemeierea lumii create. Chiar dacă Protoparintii noștri  Adam șiși Eva nu s-ar fi lăsat ispitiți și nu ar fi căzut în păcat, Domnul nostru Iisus Hristos tot s-ar fi Întrupat  și s-ar și făcut Om. Altfel, prăpastia, abisul de netrecut dintre creat și necreat, finit și infinit, mărginit și nemărginit, cel ce are început  sfârșit și Cel Ce nu are început și sfârșit nu ar fi putut fi trecute niciodată. Făptură toată n-ar fi putut intra niciodată deplin ,,întru bucuria Domnului său". Crearea  lumii din ,,Iubirea nebună" pentru om a lui Dumnezeu nu ar fi fost deplină dacă rămânea neintrupat. Dumnezeu se dăruiește complet dăruind prin Întrupare putere făpturii de a se bucura, a se împărtăși și de a primi în comuniune tot darul dumnezeiesc în veșnicie.


(Corina N.)

luni, 12 noiembrie 2018

,,A pierde vremea” este, în cazul unui artist, partea cea mai prețioasă într-un fel, partea cea mai fertilă a activității lui. Într-un asemenea interval se pot naște intuițiile, temele lui; este un timp în care nu există program, când nu se exercită presiunea și panica de a trebui cu orice preț să finalizezi, indiferent de calitatea rezultatului.  Fără aceste benefice intervale, ajungi la un soi de viteză, la o stare deloc productivă.  Înainte de 1989 aveam acest timp și atunci m-am construit.  Dacă există un act cultural mai greu de înțeles, dar care  este cel profund,  autentic,  cel care creează un om cu adevărat bine și sănătos, acesta este: a lucra împreună cu duhul locului, a te lăsa modelat de el. De ce insist asupra acestor lucruri? Pentru a spune doar: iată ce înseamnă un mod de viață culturală sănătos. Lucrând la Paris, în sudul Franței, în Anglia, la Văratec, la Roma, am obținut într-un fel, atât cât sunt în stare, o perspectivă globală asupra civilizației europene; într-un mod mult mai profund decât dacă aș fi citit o bibliotecă întreagă despre ea fără a mă mișca de acasă.”
Horia Bernea/Roma Bizantină




pictură preluată de pe internet

duminică, 11 noiembrie 2018

Revista ARTHOS Nr.29/2018

În curând, Revista Bisericii Studenților  ,,ARTHOS” -150 pagini

























marți, 18 septembrie 2018

Da, pentru firesc



Deși scăderea încrederii mele în puterea votului popular a ajuns  la cel mai jos nivel după toate câte s-au întâmplat în Romania celor 30 de ani de originala democrație și reforme de năuceală, voi merge la Referendumul de pe 7 octombrie a.c. Cu tot scepticismul efectului dreptului și obligației mele civice, voi vota pentru păstrarea normalității/firescului familiei românești. 
De data aceasta nu se va alege un om. Ci un principiu.
La Referendumul pentru Familia/Căsătoria= bărbat +femeie (+) copii  trebuie mers deoarece se apără un principiu de viață, un mod de viață  pe care L-a descoperit întregului neam omenesc Dumnezeu și pe care ni-L descoperă Mântuitorul  Iisus Hristos și Evanghelia Sa.
De fapt,  am ajuns să avem de ales între Hristos și Baraba. Și dacă (mai)  există conștiința lucidă..., nu poți rămâne indiferent. Cinic este să nu mergi. Măcar conștiința să rămână împăcată. Știm din Vechiul Testament că vremuri din acestea au mai fost străbătute în marea istorie dar au marcat sfârșituri de civilizații fără de lege, drept consecință, sub diverse forme.

Ne aflăm într-un ocean de imoralitate iar soluția ce ni se impune  per masă  este  ,,dadaism” -ul aplicat în fibra, structura societății și  a relațiilor interumane. Adică,  să purcedem cu răul până la capăt. Miza acestui război care a început e mare și se  servește de confuzia răuvoitoare a progresiștilor cum că, familia actuală  nu mai reprezintă decât un eșec, a ratei  crescute a divorțurilor, că preoții și oamenii Bisericii au păcatele și ipocrizia lor, etc. etc.,  ignorându-se  formula soluției  ideale a adevăratei familii la care ne cheamă Dumnezeu ca societatea să poată ,,respira” sănătos aerul al bună-stării și siguranței.  S-a creat mai întâi un mediu propice de sufocare  și  de distrugere a structurii familiei prin promiscuitate morală, lipsă de educație, condiții materiale, financiare precare și economice presante, etc. Apoi s-a tot amânat acest Referendum ca în acest timp ca să se mai slăbească conștiința colectivă și să se accepte ambiguitatea de gen generată pe toate canalele astfel încât raționamentul  uman general să ajungă la nivelul cât mai adolescentin cu putință,  să trăim acum după placul așa-zis nostru cum ,,ne țâpă” (vezi pr. Teofil Pârâian) iar ,,după noi, potopul!” patologiilor psihosociale.


Realitatea că ne definesc  ca fiind bărbat sau femeie doi cromozomi distinși nu poate fi nici minimalizată și nici negată prin pseudoștiințe. Paradoxal,   această ,,deschidere” a societății prin promovarea căsătoriilor bărbați cu bărbați, femei cu femei, sau cum s-o mai fi putând permuta rolurile  în timp,  conduce spre o reală societate închisă, radicală și  fundamentalistă.



 Cât despre banii plânși de cheltuielile Referendumului Familiei ce puteau fi direcționați pentru construirea de scoli și spitale..., dar oare banii cheltuiți pentru generarea, modificarea și înnoirea  întregului regim de acte de stare civilă a populației etc. ce ar putea urma, nu tot cheltuială se numește? Nu tot spitalelor ar putea fi alocați?


Știu că e greu de obținut 6000000 de voturi, aproape imposibil pentru un popor obosit să mai  cugete drept,  dar,  e o datorie nu atât civică de data aceasta, cât una față de Dumnezeu. Căruia merită să-i spunem  ,,Da!”

luni, 9 iulie 2018

CEI ZECE DREPȚI


autoare Doina Alexandru

Nu mă mai sperie cei mulți
numărătoarea lor nu o mai face nimeni
cum nimeni nu va număra vreodată
sporii ciupercilor otrăvitoare

nu mă mai sperie steagurile
care ne-au înecat copilăria
în hemoragia lor dezgustătoare
nici defilările de umbre marțiale
nici craniul vorbitor
împroșcând povețe satanice
(învățați, învățați)
nici mustățile totalitare, vorbind cohortelor de suflete moarte
nici lătratul jurnalelor de film
nici secretarii oricât de generali
nici generalii secretari
nici voturile-milioane măsluite
nici securiștii fabricanți
sau invers

Mă sperie un singur gând
că în Cetate
nici acei zece drepți
să ne salveze nu vor fi fiind
și fără ei
nici Domnul chiar
nu poate să ne cruțe



,,Niciodată liniștea”, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994

 "Cine n-ar vrea să se întoarcă nevinovat
din faptele sale/ ca dintr-o pajişte de crini?"
 ( Daniel Turcea, Logos, Izvorul)

vineri, 22 iunie 2018

,,SĂ MOARĂ CAPRA VECINULUI!"- sau ,,pânza freatică a urii”


Marta Petreu

 Din Jurnalul integral şi deocamdată inedit al lui Mircea Eliade arată că românii își duc firea oriunde ajung.Cînd Eliade a început să publice studii de istoria religiilor în revistele occidentale, românii din exil (unii chiar foşti camarazi), s-au supărat foarte. Şi-au început să-i amintească lui Eliade, în presa românească din exil – la fel a păţit şi Cioran, de altfel – trecutul, doar-doar o să-i oprească accesul la revistele din Occident. „Cele mai mari lovituri le-am primit de la compatrioţi, în special de la cei de „dreapta”. Nu ne pot ierta că, deşi ,,compromişi” ca şi ei, am reuşit să ne ,,’impunem’ în străinătate”… Nimic mai cutremurător decît invidia patrioţilor”, nota Eliade în 29 martie 1961.
  El se afla, de fapt, față în față cu resentimentul compatrioților. Resentiment în sensul al doilea al termenului,  care a intrat în filosofie prin Hegel, prin Nietzsche, prin Scheler. În sensul întîi, de trăire sau de reacţie ostilă a unui om faţă de cineva care i-a făcut rău, resentimentul – dacă reprezintă o reacţie proporţională cu afrontul – este, conform eticii aristotelice, justificat; nu şi conform eticii creştine. În sensul al doilea – exploatat filosofic, ca să zic aşa -, de atitudine ostilă a unui om faţă de un alt om, ce nu i-a făcut nimic, dar care are „succese”, fapte, realizări de un fel sau altul, resentimentul este marea tălăzuitoare a actelor cotidiene, de acum şi de-aici. O reacţie profund umană, veche de cînd omul. Toxică. Previzibilă, dacă-l credem pe Hegel atunci cînd comentează procesul lui Socrate. Surprinzătoare pentru victimă, degradantă pentru resentimentar, care a devenit marionata pornirilor lui joase.  
Dacă rîcîi suprafaţa culturii române, dai peste tot de asemenea reacţii. De pe vremea lui Maiorescu şi pînă azi, realitatea culturală românească este frisonată de „scandaluri”, alimentate din pînza freatică a urii  faţă de „opera” altuia. Zicala „Să moară capra vecinului!” este emblematică pentru psihismul naţional şi valorează, pentru forţa noastră de-a fi resentimentari, cît un studiu psiho-sociologic făcut după toate regulile domeniului. Căci resentimentarul nu vrea o capră pentru el, ca să devină egalul vecinului; nu vrea nici două capre, ca să-şi întreacă vecinul; ci vrea să nu mai aibă nimeni nici o capră… Vrea o egalitate a neantului.
Un ins cuprins de resentiment percepe succesul altuia drept o ofensă personală. El ar vrea ca toţi oamenii să fie reduşi la dimensiunea lui – sau, mai bine, la una mai mică. Resentimentarului îi lipseşte capacitatea de a admira – care este esenţa vieţii şi izvorul bucuriei. El este otrăvit de simplul fapt că alţii nu stau pe loc, ci muncesc, sînt inspiraţi, înfăptuiesc şi au roade. În ochii lui, insul care realizează ceva este duşmanul său, aşa că se-aruncă asupra lui cu poftă, pentru a-l nimici. Pentru resentimentar, fericirea înseamnă nu să facă ceva, ci să distrugă ce-a făcut altul. Aşa că strică locul, pîngăreşte aerul, otrăveşte apa. Maculează.   
Cred că terapia resentimentului nu este imposibilă. Dacă e cinstit cu sine însuşi, un om poate lucra cu propriile lui porniri, se poate şlefui pe dinăuntru la fel de minuţios cum se spală pe faţă. Trăim, fiecare dintre noi, conform propriului nostru ideal moral şi ne modelăm substanţa interioară conform imperativelor şi idealurilor pe care ni le-am ales. Asta-mi spun de fiecare dată cînd diagnostighez, în spaţiul public, un caz flagrant de invidie sau de răutate feroce. Şi, asemeni lui Noica, din paradoxala sa carte mistică, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, aproape c-ar trebui să ne rugăm pentru cei ce se află, biete marionete, în puterea formidabilei lor ranchiune.  

Din cartea doamnei profesor Marta Petreu ..O zi din viața mea fără durere”, Ed. Polirom,/ 2012, p.219-220

duminică, 10 iunie 2018


Egeea..., drumul nostru scris pe ape adânci-albastrul mormânt al corăbierilor,  al mulțimii de mucenici și..., e/imigranți. Insule învăluite în abur azuriu și lăptos ca într-un aer sfânt, tămâiet. Iubite  și izbăvite de Sf. Apostoli.
 Talassa, sau unirea despărțirii înspumată. 
Pietrele  zidurilor și stâncile vorbesc, vii,  despre cele ce sunt, au fost și vor veni. La fel, lumina zilei, alta  ca oriunde. 
Kalimera! E un altfel de a fi cu apropiații, ca o mireasmă de gardenie, sau o culoare pură de bougainvillea. Kalispera, un salut  asemenea mirabilelor apusuri topite în ape topaz.
Patmos,  liturghie printre sfeșnice cu  fereastra deschisă spre lucirile de safir și locuințe albe...Și marea  nu mai era(Apocalipsa 21, 1), cum nici moartea. 
Leros, înălțimi de durere și izbânzi. 
Eghina, calmitate, duhul  și protecția mânâietoare a Sfântului Nectarie. 
Ce  miracol, ce lagune de liniște!Insule, regăsiri !... Sau rugăciuni prefăcute  materie?...







kosiote...






















patmosite...





























































lerosite...





























































iarăși kosiote...





































foto(uneori Ciprian N) și textuleț Corina Negreanu