Ioan Pintea (n.1961) este preot al Parohiei “Sfântul Ioan Gură de Aur” de la Catedrala Ortodoxă Bistriţa. Este autorul a mai multor cărţi de teologie şi literatură şi a scris Slujba Sfinţilor Martiri Năsăudeni şi Slujba Cuviosului Pahomie. Pentru merite deosebite în literatură, i-a fost acordată medalia aniversară la centenarul Uniunii Scriitorilor din România.
Deputat de BN în Parlamentul României între 1996-2000; a publicat: Frigul şi frica (poezie), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992; Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, Ed. Dacia, 1993; Însoţiri în Turnul Babel (eseuri şi dialoguri), Ed. Omniscop, Craiova, 1995; Mormântul gol (poezie), Ed. Dacia, 1999; Grădina lui Ion (poezie), Ed. Aletheia, Bistriţa, 2000; Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu Ioan Pintea, Ed. Aletheia, 2002; Admiraţii ortodoxe (eseuri), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003; Mic jurnal discontinuu, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006; a prefaţat şi îngrijit şase cărţi ale Părintelui Steinhardt, dar şi cărţi ale sau dedicate oamenilor de cultură Nicolae Bălan şi Radu Săplăcan; prezent în numeroase antologii (în lb. română şi străine); a colaborat şi colaborează la reviste ca Luceafărul, Viaţa Românească, Arca, Amfiteatru, Convorbiri literare, Vatra, Tribuna, Steaua, Renaşterea, Cuvântul, Poesis, Poezia, Echinox, Deisis, Mişcarea literară.
Iolanda Malamen: Ioan Pintea, în primul rând se cuvine să mă minunez de faptul că în oraşul Bistriţa sunt atâţia poeţi buni...
Ioan Pintea: O, şi încă nu-i cunoşti pe toţi, Iolanda. Sunt şi cîţiva prozatori foarte buni, sunt şi doi, trei eseişti de primă mînă.Tradiţia n-a dispărut întrutotul. Bistriţa, să nu uităm,e totuşi burgul pe străzile căruia şi-au plimbat paşii George Coşbuc şi Liviu Rebreanu. Ceva, ceva din frământările lor, care seamănă teribil cu nişte păsări viu colorate, încă mai zboară în amurg pe deasupra oraşului. Nu-ţi rămâne ca poet decât să le atingi cu mîna şi, pe loc, îţi garantez, ai şi scris un poem genial. Uneori pot fi zăriţi chiar ei doi: George, fiul preotului Sebastian din Hordou şi Liviu, fiul învăţătorului Vasile din Prislop. Unul e înalt, blond, are aliură de academician; celălalt mai brunet, poartă barbă şi e îmbrăcat într-o pelerină care, văzută de departe , pare un suman năsăudean. Eu îl văd mai mult pe George, pentru că proaspăt venit de la Bucureşti se întîlneşte La Paulini, nu departe de Sinagogă unde a avut loc minunatul Festival Poezia e la Bistriţa, cu fostul lui profesor de limba şi literatura română Grigore Pletosu, protopop de Bistriţa.
Există o poveste frumoasă despre această întâlnire de la restaurantul Paulini, pe care profesorul George Vasile Raţiu a recuperat-o din amintirile bistriţenilor şi mi-a povestit-o de mai multe ori. George Coşbuc e împreună cu George Matheiu, fost coleg de şcoală şi proprietarul tipografiei care-i poartă numele, în restaurant, deapănînd amintiri şi veselindu-se cu o a doua sticlă de vin. Dintr-odată Mateheiu îl vede pe Domn Părinte Grigore, fostul lor profesor de la Năsud, travesând grăbit strada. Coşbuc, nereuşind să-i facă semn, să-l strige, scrie instantaneu un bileţel,îl cheamă rapid pe chelner, îi dă bileţelul şi îl trimite val-vîrtej după protopop. Bileţelul conţine o invitaţie-ultimatum în versuri: Noi rugăm pe Protopopul/Să-şi lase degrabă clopul/Si să vină între noi/Noi suntem la Paulini/Si petrecem ca vecinii/Cu vin vechi şi chelneri noi. Peste cîteva clipe profesorul e împreună cu elevii ; Virtus Romana Rediviva îşi recapătă forţa de altădată şi întâlnirea devine o petrecere pe bune.
Această poveste o spun tuturor poeţilor buni cu sentimentul că poezia nu are statutul pe care îl merită, dar are, dincolo de orice alte folosinţe, un rost(care în cele din urmă e şi un merit) acela de a invita şi de a-l întoarce din drumul lui pe cel care traversează grăbit strada la o petrecere pe care numai ea, Poezia, o poate oferi.
I.M. În al doilea rând, trebuie să mărturisesc, după această binevenită evocare, emoţia mea creştinească, pentru faptul că slujeşti poezia, dar eşti şi preot paroh al bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi din Bistriţa, adică, păstor de suflete.
I.P. Abia aici e greul. Poezia e floare la ureche. Sufletele oamenilor sunt anevoie de liniştit. ”Secerişul e mult”, cum spune Scriptura.Trebuie nesfîrşită iubire, răbdare fără limite şi un munte de chibzuinţă. Iubirea, răbdarea şi chibzuinţa nu sunt un dat, ele se dobîndesc învăţînd de la ceilalţi. Învăţ mereu, dobândesc ceea ce nu am de la ceilalţi, cum spune Michaux şi N.Steinhardt.
I.M. Psalmii sunt poezia pură pe care-o reciteşti la nesfârşit în slujbele pe care le ţii. Care este cel mai tulburător, în opinia ta ?
I.P. Cine nu a citit Psalmii nu ştie nimic despre poezie. Îi „recitesc” de fiecare dată când slujesc în Biserică, pentru că toate, dar absolut toate slujbele ortodoxe, sunt susţinute temeinic, teologic şi poetic, să spun aşa, de farmecul cutemurător al Psaltirii. Psalmii sunt cele mai terifiante rugăciuni pe care Dumnezeu le-a dăruit prin mijlocirea unui poet, împăratul şi psalmistul David, omului căzut. O uriaşă binecuvîntare! Obişnuiesc ca atunci cînd sunt invitat la recitaluri de poezie să rostesc, înainte de a spune versuri de-ale mele, Psalmul 151 ,un Psalm necanonic, în care sacrul şi profanul converg la modul sublim. Îmi place să cred că aici, in nuce, zace sămînţa poeziei moderne. Redescopăr eflorescenţa ei în T.S.Eliot, Silvya Plath, Emily Dickinson, Umberto Saba... Cel mai tulburător rămâne Psalmul 108.
I.M. Ce putere are însă poezia mireană?
I.P. Poezia are această putere: să rarefieze, să cureţe...Festivalul de poezie de la Bistriţa a fost o curăţenie de vară...o gură de oxigen.
I.M. Întâlnirea providenţială cu N. Steinhardt, a născut o carte de convorbiri: „Primejdia mărturisirii”.
I.M. N.Steinhardt a fost binecuvîntarea vieţii mele. Am scris un Jurnal cu N.Steinhardt în care am relatat pe larg toată experienţa mea de ucenic, de discipol. El îmi spunea că i-am fericit cărunteţele, eu îi spuneam că mi-a fericit tinereţele. Oricât ar părea de desuet, de anacronic, eu cred nedezminţit în modele. Spun sus şi tare că avem nevoie de un asemenea model. Steinhradt e, dacă vrei, “o zestre şi o măsură”, cum ar zice Petru Creţia. În topul intelectualilor de rasă e întîiul. Între congenerii lui interbelici, e cel mai vizibil şi cel mai căutat şi mai cunoscut de generaţiile tinere.
Am cunoscut extrem de puţini intelectuali cu un caracter atât de puternic ca al lui N.Steinhardt. Sunt rari asemenea oameni. Păi, hai să ne gîndim…Steinhardt a intrat în puşcărie pentru că nu a vrut să se facă martor al acuzării, nu şi-a vândut prietenii, n-a acceptat jocul perfid al Securităţii; iar bărbăţia cu care a înfruntat, după ce a ieşit din închisoare, un regim concentraţionar diabolic, este pilduitoare.
Omul Steinhardt (în ciuda sănătăţii precare şi a unui fizic firav), a fost un luptător asiduu. Curajul lui, hotărârea consecventă de a nu se da bătut, i-au fost date cu asupra de măsură, de sus. Steinhardt a fost un creştin autentic. Convertirea lui, în ciuda ofuscărilor exprimate de Alexandru Sever şi Vera Călin (“Apostrof” şi “Insemnări californiene” ) a fost fără dubii, sinceră şi neipocrită. Evreu prin naştere, a fost, indiscutabil, un foarte, foarte bun român. S-a identificat cu partea frumoasă şi eroică (n-a scris el un text emblematic intitulat Eroismul la români ?! ) a poporului în sânul căruia s-a născut. Îndrăgostit perpetuu de valorile naţionale. El însuşi vorbeşte la un moment dat de o dublă îndrăgostire: de Biserica Ortodoxă şi de neamul românesc. Fericit, Nicolae Monahul!
I.M. Ioan Pintea, cum explici violenţa care stăpîneşte lumea de azi?
I.P. Nu mă încumet să dau sentenţe, însă cred că violenţa s-a născut odată cu lumea. Episodul Cain şi Abel este un exemplu arhicunoscut.
Lucrurile sunt destul de complicate. Violenţa nu este, cum s-ar crede, un atribut păgîn, ea a avut de multe ori, de prea multe ori, din păcate, în decursul istoriei omenirii conţinuturi creştine. Sau, mai bine zis, pretins creştine. Aici e problema. Omul creştin trebuie să fie prin excelenţă om de pace. Nu răzbunător, nu violent, nu pus mereu pe picior de război. Situaţia nu s-a ameliorat, nu s-a schimbat. Naţiuni, care pretind că sunt model de civilizaţie şi care, chipurile, şi-au fundamentat Constituţiile pe Biblie, poartă, precum în Evul Mediu, cele mai sângeroase şi mai năpraznice războaie.
I.M. Ne mântuim cînd scriem poezie?
I.P. Nu. Poezia nu ne mîntuie. Iisus Hristos ne mîntuieşte. Poezia ne pregăteşte Raiul. Si ştii cum arată Raiul?! Auzi ce se spune în Corinteni I ,2;9:Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Poeţii vor intra cu siguranţă în Rai, pentru că Iisus Hristos, la a doua venire ,va sosi pe un cântec de slavă.Şi cine să scrie acest imn de slavă, dacă nu poeţii buni, profesionişti?! Pe unde, prin ce parte intră poeţii în Rai nu ne spune teologia; ne spune un cântec absolut genial din Maramureş cântat de fraţii Petreuş. Auzi: Hie Raiul sănătos/Noi om me’mai pe din jos/Hie Raiul cu plăcere /Noi mai pe din jos om mere. Eu unul sunt sigur că în Rai sunt deja: Rilke, Claudel, T.S.Eliot ,dar şi Baudelaire şi Edgar Allan Poe şi Rimbaud.
I.M. Ce te-a învăţat umilinţa?
I.P. Umilinţa este un antidot formidabil pentru orgoliu, pentru mândrie. Nu-mi place foarte mult cuvântul acesta. Eu optez pentru smerenie. E necesar,mai ales în vremea noastră, când fariseismul şi ipocrizia sunt în floare, să redescoperim smerenia sinceră şi care rodeşte la vedere. Smerenia e de fapt corolarul curajului, a înţelepciunii şi a dragostei desăvîrşite.Gândeşte-te la Iisus Hristos, la supliciul de pe Golgota, la martirajul din puşcăriile comuniste, de la Sighet, de la Aiud, de la Gherla. Smerenia e cel mai tare Pedagog. Ne învăţă să nu ne temem, să nu ne fie frică, să îndrăznim chiar şi atunci când suntem scuipaţi, bătuţi, bârfiţi, apostrofaţi, înjuraţi, daţi de viaţă cu capul de toţi pereţii. Smerenia a făcut sfinţi. Ea e umilinţa asumată.
I.M. Dintre Sfinţii Părinţi, care îţi este cel mai aproape de suflet?
I.P. Sfîntul Ioan Gură de Aur, ocrotitorul meu duhovnicesc şi patronul Parohiei mele.
Asta însă nu-mi opreşte dragostea pentru ceilaţi Părinţi ai Bisericii şi ,mai ales, pentru Părinţii Pustiei, pe care îi ador. Citesc "Patericul", cu voluptate de ucenic.
Articol apărut în numărul 27 al săptămânalului Ziuaveche.ro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.