COPILUL DIN NOI

“Adevăr zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. (Matei 18, 3)

Idealul perfecţiunii nu ar trebui căutat în viitor, ci în trecut, prin revenirea la inocenţa copilăriei. Copilul din noi ne învaţă nevinovăţia şi ne aduce la acel stadiu de uimire, de stare harică necesară oricărui început, oricărei căutări.

Cine nu a fost copil? Cine nu îşi aduce aminte cu drag de anii frumoşi ai copilăriei? Ce pot vorbele să spună despre frumuseţea şi gingăşia unui înger, care este copilul. Există la copil o capacitate specială de a fuziona cu obiectul: îl percepe instantaneu şi din afara lui, fără să apeleze la analiză. De aceea, de multe ori, auzim aprecieri la adresa unui copil, de genul:”vorbeşte ca un om atât de mare la minte şi la inimă”. Ceea ce mintea înţelepţilor nu vede practică un suflet de copil în simplitatea lui.

Tudor Arghezi l-a căutat pe Dumnezeu toată viaţa lui. L-a găsit în ultimile clipe ale vieţii sale, când, stând întins pe pat, a exclamat: “(…) Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în mare şi jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe”.

La Orizont sau, dacă privim în sus, la Zenit, acolo e spaţiul absolutului, acolo este “locul de joacă” al lui Dumnezeu. Există un spaţiu al fiinţei, anii copilăriei, există un loc al sacrului, al credinţei, există un topos al copilului din noi. Un “acolo” al bucuriei inocente de copil, al sentimentului profund care cuprinde toate simţurile, copleşeşte sufletul şi face timpul să se oprească. Este un sentiment în care intră sublimarea, teama şi atracţia.

Există un “acolo” în lumina blândă a apusului, în lumina veselă a răsăritului, în constelaţia cerului senin, în albul miraculos al fulgilor de nea, în adevărul nemuririi, în frumuseţea şi farmecul florilor. În toate acestea există sentimente profunde ale bucuriei adevărate pe care divinitatea le încorporează în sufletul copilului spre încântarea şi înălţarea fiinţei umane.

Îmi aduc aminte, copil fiind, cum în seara din Ajunul Crăciunului ne aşezam toţi fraţii în jurul bradului, împodobit cu hârtie creponată de diferite culori, la lumina lămpii şi desfăceam pacheţele cu îmbrăcăminte, încălţăminte şi, uneori, cu dulciuri. Minunate erau şi serile în care făceam Steaua dintr-un ciur pe care lipeam icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, precum şi sorcova dintr-o vergea pe care lipeam cu puţină cocă fâşii de hârtie creponată.

Acum, dacă m-ar întreba cineva ce este Dumnezeu, aş răspunde cu inima plină de bucurie: Copilul din mine! Acesta este Dumnezeu.

Iată cheia secretului: cine posedă sinceritatea, inocenţa, umilinţa şi smerenia unui copil, acela e mare şi va primi împărăţia lui Dumnezeu.

Dragostea lui Dumnezeu, Lumina Betleemului, darurile magilor, cântarea îngerilor şi mărturisirea păstorilor să vă umple sufletele de lumina cunoştinţei împărtăşită de sus, iar Noul An să vă fie întru bucurie şi împliniri!

CRĂCIUN FERICIT! SĂRBĂTORI FERICITE!

Ştefan POPA

Cluj-Napoca

Maria Raducanu - Scoala, gazda, din patut