Succint despre Marele Praznic al Nașterii Domnului

Gătește-te Betleeme, că s-a deschis tuturor Edenul! Împodobește-te Efrata, că pomul vieții a înflorit în peșteră din Fecioara! Pentru că pîntecele aceleia rai înțelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mîncînd vom fi vii și nu vom muri ca Adam.

Mineiul zilei de 20 decembrie

Tainele Întrupării și a Nașterii Domnului Iisus Hristos, a mărginirii Celui Care este fără de margini, rămîn de neînțeles pentru rațiunea umană. Mai degrabă sensibilitatea umană și glasul inimii rezonează și fac posibilă înțelegerea peste cuvinte a acestor taine. Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu în chip de om precum și taina maternității feciorelnice a Maicii lui Dumnezeu care a zămislit fără de nuntă au fost și rămîn pînă azi pietre de poticnire pentru înțelegerea umană. Între Dumnezeu ca Ființă necreată, fără de-nceput, fără de sfîrșit, plenară, desăvîrșită, infinită și omul ca ființă creată cu început, cu sfîrșit, minor, nedesăvîrșit, finit, este o prăpastie de netrecut. Cine putea să ne treacă peste această prăpastie, cum se putea îndumnezei omul, cine putea uni cele două firi, umană și dumnezeiască? Domnul Hristos născut în Betleemul Iudeii. Nu este mîntuire, bucurie, odihnă pentru firea umană dacă nu accede, nu se unește cu Dumnezeu. Acestea s-au făcut prin Întruparea și Nașterea lui Hristos. În El s-au unit desăvîrșit cele două firi.

Sf. Grigore de Nyssa spune în al său Tratat despre feciorie: ,,Se cuvine să renunțăm la discursuri despre feciorie pentru că retorica lor elogioasă nu se ridică pînă la înălțimea subiectului; trebuie însă, pe cît e cu putință, să amintim mereu de acest dar divin și gura să-l rostească neîncetat: cu toate că fecioria aparține în mod propriu și e privilegiul firii netrupești, din iubire de oameni, Dumnezeu a dăruit-o prin har și celor meniți să-și primească viața prin trup și sînge; pentru ca firea omenească, stricată prin condiția sa robită patimilor, să apuce ca pe o mînă întinsă această participare la neprihănire și iarăși să se îndrepte, lăsîndu-și din nou privirea să fie călăuzită spre înalt. De aceea, cred, izvorul însuși al nestricăciunii, Domnul nostru Iisus Hristos, nu a intrat în lume prin nuntă, ca să arate prin modul întrupării Sale această mare taină: singură neprihănirea este aptă să primească pe Dumnezeu atunci cînd el bate spre ,,intrare”. Or neprihănirea nu poate fi cu adevărat lucrătoare decît în cei care s-au înstrăinat cu totul de patimile cărnii. Ceea ce s-a împlinit trupește în Preacurata Maria, atunci cînd plinătatea Dumnezeirii a strălucit în Hristos prin feciorie, se împlinește de-asemenea în tot sufletul care rămîne feciorelnic după rațiune(kata logon): nu fiindcă Hristos S-ar face prezent acolo trupește-căci ,,nu-L mai cunoaștem după trup”(II Cor. 5, 16)-, ci fiindcă vine să se sălășluiască în mod pnevmatic și împreună cu El aduce pe Tatăl cum se spune undeva în Evanghelie(,,Și vom veni la el și locaș în el vom face(In 14,23))”.

Putem spune că, pînă s-a depășit limita și rezistența logică umană a acceptării Adevărului de credință a Nașterii, pînă la limpezirea lui dogmatică în sînul Bisericii, oarecum tîrziu, s-a oficializat în calendarul creștin acest mare Praznic- de dor înnoitor-, abia prin secolul IV d. Hr. În Imperiul Roman pînă ce a devenit creștinismul religie oficială , anul 394, această sărbătorire se făcea discret, însăși Biserica avea o poziție ezitantă pînă la definirea dogmatică ce-i stă la bază, după numeroase polemici și lupte aprige ale marilor Sfinți Părinți cu ereziile. Deși în Biserica primară creștinii sărbătoreau cu multă cădere Învierea Domnului-aceasta fiind considerată cea mai importantă sărbătoare (nici nu s-a păstrat data exactă a Nașterii Domnului- cît de smerită a putut fi Maica Domnului că a trecut sub tăcere toate acestea) totuși, prăznuirea n-a putut fi trecută pasiv cu vederea, ignorată și minimalizată. Era foarte greu de conceput logic cum se naște Dumnezeu dintr-o ființă umană vremelnică, din fire umană atinsă de păcatul adamic. Era aproape blasfemică o asemenea accepțiune. De aceea, Biserica a celebrat momentul Nașterii Domnului împreună cu Botezul Domnului, reunind astfel într-un sens mai larg și mai rezonabil înțelegerii ceea ce se numea Arătarea Domnului în lume sau Epifania (6 ianuarie). Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Grigore de Nazianz, prin a căror străduință lămuritoare, și-au adus un substanțial aport ca în Constantinopol, praznicul Nașterii să fie sărbătorit de sine stătător, separat de Botez. La Ierusalim, marele Ierusalim, abia după cca două secole mai tîrziu aceste sărbători vor fi prăznuite separat. În Imperiul Roman Praznicele Nașterii și al Botezului Domnului cădeau odată cu trei mari sărbători păgîne, extrem de populare, astfel încît, a fost foarte greu să se impună în calendar. Acestea erau închinate zeilor Saturn(Saturnaliile) –zeu italic agrar probabil de origine etruscă, protectorul holdelor și semănăturilor, al ploilor și regenerării naturii, Mithra –zeu persan al soarelui și al luminii și Ianus(Kalendae Januarii)-zeu protector al lumii reprezentat cu două fețe, al călătorilor și al drumurilor, precum și creator al lumii. Sărbătorile păgîne durau zile întregi cu ospețe, petreceri și bună dispoziție astfel încît și războaiele încetau în perioada lor, sclavii și prizonierii de război erau eliberați și serbau împreună cu nobilii și stăpînii, iar dușmăniile, încetau. Se sacrificau animale și se cîntau imnuri de venerație. În cele urmă, sărbătorile creștine s-au impus.

În Europa, sub Împăratul Iustinian la 429 d. Hr. Nașterea Domnului devine sărbătoare a Imperiului Roman și mai apoi se transmite și se răspîndește peste tot.Perioada celor 12 zile dintre Naștere și Botezul Domnului era considerată o perioadă a anului sfîntă(anul 567 Conciliul de la Tours).

În Irlanda, la 461, prin Sf. Patrick se trece la sărbătorirea Nașterii Domnului. Mai tîrziu, în 604 d. Hr., în Anglia prin Augustin de Cantenbury, în Germania cu un secol mai tîrziu prin Sf. Bonifaciu. Sf. Ansgar a introdus această sărbătoare la 805 d. Hr. în Scandinavia, Sf. Chiril în țările slave, iar în Ungaria prin Sf. Adalbert, abia în anul 997 d. Hr..

Sub influența franciscană, spre deosebire de Răsărit, în Apus s-a pus accentul pe latura umană a tainei Nașterii și de aici au derivat toate formele cum ar spune Paul Evdochimov, care-l reprezintă mai degrabă pe Omul-Dumnezeu și nu pe Dumnezeul-Om. După acest teolog, Răsăritul nu e preocupat deloc de emotivitatea și înduioșarea ,,Sfintei Familii” cu ieslea și toate elementele acelea pitorești care mai degrabă ne spun o poveste, ci se ,,atașează aproape sălbatic față de tradiția dogmatică”. Dacă în prima zi a Crăciunului prăznuim Nașterea Domnului Iisus Hristos, a doua zi, este închinată Soborului Născătoarei de Dumnezeu.

,,Cuvîntul lui Dumnezeu S-a născut o dată cu trup; dar din pricina iubirii Sale de oameni, dorește să se nască necontenit, după duh, în toți cei ce îl doresc; se face prunc și se alcătuiește în ei odată cu virtuțile; se manifestă în măsura în care știe că sunt în stare să-L primească”. Totodată, ,,Cuvîntul lui Dumnezeu, voiește să împlinească în toți oamenii taina întrupării Sale” (Sf. Maxim Mărturisitorul)

,,Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pămîntul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii doxologesc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tînăr Dumnezeu Cel mai-nainte de veci.”(Sf. Roman Melodul sec. VI)din Mineiul zilei de 25 decembrie

Vă doresc tuturor să aveți parte de un praznic al Nașterii neîncetate a Domnului Hristos în sufletele, bucurie de înnoire duhovnicească, sănătate și toate cele de trebuință mîntuirii!

Sărbători fericite!