Mai există poezie în părințenia acestor timpuri răvășite?

Cuvânt de încheiere la Serata Părinților din 6 Februarie 2026

Părinții nu greșesc pentru că nu iubesc.

Greșesc tocmai pentru că iubesc — dar uneori iubesc cu frică, cu grabă, cu oboseală, cu răni nevindecate.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți.

Au nevoie de părinți care văd unde au greșit și au curajul să repare.

Și de părinți care nu se ascund în spatele rolurilor — nici mama în sacrificiu, nici tatăl în autoritate — ci ies la lumină ca oameni întregi.

Familia e locul în care înveți că iubirea nu e mereu blândă și duioasă, dar e mereu adevărată.

Că uneori trebuie să pui limite ca să se năruie totul, ca să nu pierzi totul.

Că uneori trebuie să taci ca să nu rănești.

Că uneori trebuie să vorbești ca să nu te pierzi.

Că uneori trebuie să faci  un pas în spate ca să poți rămâne.

Și poate că poezia familiei se termină așa:

Mama învață să lase,

Tatăl învață să se apropie,

Copilul învață să crească,

Iar Dumnezeu își face  simțită prezența mai cu seamă în locul dintre ei,

acolo unde frica se transformă în încredere, unde greșeala fiecăruia devine solubilă în apele iertarii,

unde iubirea, oricât de încercată, nu se stinge niciodată.

Poezia de a fi părinte începe în locul în care nu te vede nimeni.

În bucătăria în care încălzești cina târziu, în camera în care strângi jucării pentru a suta oară, în serile în care îți ascunzi lacrimile ca să nu sperii pe nimeni. In fruntea ostenită de tata.

Acolo se scrie primul vers: „Sunt aici.In toate acestea.”

Poezia de a fi părinte continuă în momentele în care copilul te rănește fără să știe ce face.

Când îți spune cuvinte pe care nu le merită nimeni, când îți întoarce spatele, când se lasă purtat de anturaje care nu-l iubesc. Când nu îți mai primește sfatul.

Atunci se scrie versul greu: „Nu renunț. Cred în tine.”

Poezia de a fi părinte se vede în felul în care îți ții cumpătul când ai vrea să strigi, în felul în care pui limite când ai vrea să cedezi, în felul în care protejezi casa chiar și de propriul copil, pentru binele tuturor.

Acolo se scrie versul matur: „Te iubesc, dar nu te las să ne distrugi.”

Poezia de a fi părinte se simte în felul în care îți privești copilul adormit, chiar și după o zi în care v-ați rănit reciproc.

În felul în care îți spui: „Mâine încerc din nou.”

În felul în care speri, chiar și când nu mai ai argumente, justificari, nici atat.

Poezia de a fi părinte nu e despre perfecțiune. E despre drumul fara intoarcere. Despre ridicări. Despre reparații. Despre a ține lumina aprinsă când copilul tău umblă prin întuneric. Despre a nu lăsa zidurile să devină morminte, ci limite care protejează.

Poezia de a fi părinte e făcută din oameni reali,  in carne si oase, nu din personaje ideale sau fictionale/imaginare.

Din familii care se ceartă, se rănesc, se pierd, se regăsesc.

Din copii care cad și se ridică.

Din părinți care cad și se ridică.

Și, mai ales, din adevărul acesta simplu: nimic nu e pierdut cât timp cineva încă iubește.

Asta e poezia.

Asta e puterea.

Asta e moștenirea pe care o lăsăm copiilor noștri, chiar și atunci când nu știm cum să o spunem altfel.

Vă multumesc mult!

Corina Maria Negreanu