,,Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere.”(I Cor., 4; 20)

Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!

Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim,

Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm.

Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. (I Cor. 4,  9-11) sursa aici Să alegi să fii gunoiul lumii, batjocorit, disprețuit, marginalizat, fără vreo  credibilitate convențională,  să nu fii omul de succes al vremii acumulând o notorietate calibrată de șirul de abrevieri dinaintea numelui, adaptat și integrat în contingent, în zarva și zdroaba globalistă atât de grăbit progresistă, să nu ai putere, și, în cele din urmă, să fii martirizat barbar, înseamnă  asumarea condiției umane ce nu o poți purta decât  cu o putere primită  de Sus. O  putere  paradoxală, cu chip de slăbiciune. Mereu te uimește un Dumnezeu care le alege pe cele slabe și nebănuite ale lumii, pe cele de jos și merge până la cele mai de jos ale pământului. E o mare taină să înțelegi ce aveau acei  pescari atât de prețios  dar atât de diferit față de învățații erudiți, de preoții sau alți oameni virtuoși posibili loiali, ca să fie aleși învățătorii neamurilor de mai târziu. Cert este că dacă ar reveni azi Hristos, în tot arsenalul  inflaționist de oratorisme și  de scrieri analitice exhaustive pe seama cuvintelor evanghelice, de conceptualizări sofisticate, simbolisme fine și subtilități,de sisteme științifice și filosofice, de teorii psihosociale cu profil de dogmă și canon, de mode și trend-uri, de prostie și lipsă de bun simț, tot surprinzător ar fi Dumnezeu. Și, smintitor… O credință  bazată pe raționamente și strategii de comunicare nu este suficientă, pentru a fi fertilă, pentru a convinge, pentru a fi cu adevărat rodnică.Tot ce este omenesc, obosește sufletul, oricât de seducător sau persuasiv explicitat ar fi. Așa cum  iubirea ce nu se trece,  cere o ardere, o combustie care nu e de sorginte afectivă, sau provenind ca rezultat al unei ,,chimii” organice. Căci Dumnezeu nu e afectiv, Dumnezeu este Iubirea.  Puterea/combustia/flacăra mistuitoare nemistuind a credinței este cea care dinamizează, mută munții din loc,  face să crească sămânța binelui înnoind inimile oamenilor.,,Succesul ”    lucrării apostolice  peste timp are o altă explicație decât  cea a abilelor strategii de stăpânire și manipulare  a psihologiei de masă:,, Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. (Mc. 16, 20)  Smerenia, măsura, răbdarea și ascultarea întru cutremurul inimii sunt semnele puterii paradoxale, nevremelnice. Acestea vădesc dincolo de orice cuvânt iscusit, adevărul de credință; dovedesc și-l adeveresc  în viețile marilor părinți sfinți ai Bisericii și în minunile care le-au săvârșit apoi în numele lui Hristos, spre slava Sfintei Treimi.  ,,Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.” (I Cor., 4; 15) mărturisește Sf. Apostol Pavel. Dumnezeu binevoiește parcă acolo unde obișnuința nu calchiază uimirea și cunoașterea nu se trufește. Iar cuvintele goale din buze și minte, afectogene ori moralizatoare, deseori  mai mult încurcă decât descurcă, sau, strică, fără ardere/putere de Sus. Cuvintele cu putere multă necesită transfigurare lăuntrică.  Tot apostolul neamurilor: ,,Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.”(I Cor. 2, 1-5)

,,Semințele martirajului”

Duminică, 29 iunie, va avea loc proiecția unui film realizat pe baza unui interviu amplu luat de  Bogdan Herțeg (redactor șef al revistei Arthos) doamnei Aspazia Oțel Petrescu acasă la dânsa la Roman în primăvara acestui an. Filmările sunt făcute de Ovidiu Muraru iar  montajul aparține Cristinei Rădulescu. Filmul este emoționant(eu am văzut doar varianta interviului brut) și cuprinde o mărturie vie(caldă!) despre credință, libertate, iubire de oameni, despre ce a însemnat oroarea comunistă și vremurile complicate ale acelor ani negri pentru  țara noastră. Vârsta și starea de sănătate nu i-au permis doamnei Aspazia să fie de față la această proiecție, fapt ce îl regretăm. Durata integrală a filmului în trei episoade este de 180 de minute. Duminică se va prezenta însă o variantă mai sintetică de aproximativ 120 de minute. Intrarea va fi liberă. Mulțumim truditorilor voluntari!

ORA 19, SALA C4, clădirea cantinei din Complexul studențesc Hasdeu

,,Despre căință și războiul duhovnicesc”

,,Întreaga noastră viață pământească, de la naștere și până la cea din urmă suflare a noastră, va arăta  la sfârșit ca un singur act concentrat. Conținutul și calitatea ei se vor vedea într-o fracțiune de secundă. Să ne imaginăm un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apă. O singură privire ne va spune dacă apa e curată sau nu. Tot așa va fi și cu noi atunci când vom fi trecut întru alt tărâm. Cel mai trecător reflex al inimii sau minții noastre își va lăsa urma asupra sumei totale a vieții noastre. Să presupunem că numai odată în întreg cursul existenței mele am avut un impuls ticălos, de moment,  spre crimă.  Până când nu voi alunga această idee din inima mea printr-un act de căință, ea va rămâne în mine ca o pată întunecată cu neputință de ascuns. ,,Căci nimic nu este acoperit care să nu se descopere, și nimic ascuns care să nu fie cunoscut”(Lc. 12, 2) Dar, dacă privim la viața aceasta ca la o pregătire pentru veșnicie, dacă năzuim să scăpăm de petele întunecate dinăuntru nostru, atunci imaginea se schimbă.”

Arhimandritul Sofronie Saharov-,,Rugăciunea experiența Vieții veșnice”

Universitate de vară la Râmnicu Sărat

Primit și dat mai departe pentru cei flămânzi și însetați de dreptate și de adevărul istoriei recente din țara noastră.

 Protopoem

autor Jose Saramago,  trad.  Georgiana Bărbulescu

Din ghemul încurcat al amintirii, din întunericul nodurilor oarbe, trag un fir ce mi se pare desprins.
Îl eliberez încetișor, de teamă să nu mi se desfacă între degete.
E un fir lung. verde și albastru, cu miros de alge și are moliciunea caldă a mâlului viu.
E un râu.
Îmi curge-n mâinile  acum ude.
Toată apa îmi trece printre palmele întinse și, deodată,  nu mai știu dacă apa izvorăște din mine sau curge spre mine.
Continui să trag, acum nu doar amintire, ci însuși trupul râului.
Pe pielea mea navighează bărci, iar eu sunt și bărcile, și cerul care le acoperă, și plopii înalți care alunecă lent pe pelicula luminoasă a ochilor.
Pești îmi înoată în sânge și oscilează între două ape precum chemările neclare ale amintirii.
Simt forța bărcilor și prăjina care le prelungește.
Coboară, spre adâncul râului și al meu, ca o bătaie fermă de inimă.
Cerul e mai aproape acum și și-a schimbat culoarea.
E verde tot și sonor, pentru că din ram în ram, se trezește cântul păsărilor.(...)
O pasăre fără nume coboară nu știu de unde și va poposi tăcută pe prora  dură a bărcii.
Nemișcat, aștept ca toată apa să se scalde în albastru și păsările să spună pe ramuri de ce sunt înalți plopii și foșnitoare frunzele lor.
Atunci, trup de barcă și de râu în statură de om, merg înainte spre tihna roșiatică pe care o înconjoară săbiile verticale.
Acolo, îmi voi îngropa de trei palme prăjina, până la piatra vie.
Va fi marea liniște primordială când mâinile se vor împreuna cu mâinile.
Apoi voi ști totul.

Foto: Corina N.

În insula uneori locuită 

În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.

Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.

Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.

Jose Saramago, trad. de Paul Abucean

Foto: Corina N.

Arthos 10

,,Între iluzia împlinirii și certitudinea eșecului” /4 iunie/ volum lansat la Biserica Studenților din Cluj Napoca

,,Mi se pare în egală măsură, ca preot, că am ajuns la o vârstă la care Judecata se apropie simțitor. Sunt deja judecat la fiecare Sfântă Liturghie, în fața Sfintei Mese, ca în fața scaunului Judecății din urmă. Într-un fel stăteam acum treizeci de ani în fața Sfintei Mese și altfel stau acum. Este o foarte dureroasă adâncire a conștiinței de sine, în conștiinta slăbiciunilor, în conștiința faptului că ratezi șansă după șansă, început după început, pentru a te așeza cum trebuie în fața lucrurilor. ”

,,Cât despre excesul de vorbă, ar trebui să luăm aminte tot de la Pateric. Tăcerea este una dintre poruncile cele mai frecvente ale părinților. Și eu cred că ne-am vindeca mai repede acum dacă ne-am propune, ca Biserică, un post de vorbire. Tăcerea ne-ar ajuta foarte mult pe noi și pe cei din jurul nostru. Mă întreb ce-ar mai rămâne din noi dacă am tăcea? Dacă, așa de la Dumnezeu,  ni s-ar lua darul vorbirii nouă, preoților și teologilor, pentru o săptămână sau lună, ce s-ar întâmpla? Ar rămâne faptele, poate spune cineva. La fapte s-ar putea să ne întreacă mulți. Vorbim prea mult, iar cei ce ne ascultă aud prea multe. Toți știu prea multe. Altceva ne lipsește. Marea problemă este că nici unul nu reușește să facă ce trebuie. Ne amăgim cu vorba, ne amăgim că eu vorbesc și celălalt ascultă, și iată, n-am stat degeaba, eu am vorbit și celălalt a ascultat.”

,,Eu sunt convins că teologia de școală este îndepărtată de această așezare a poporului simplu. Acolo unde mai sunt, credincioșii simpli au o intuiție foarte adevărată a lucrurilor. Nu au apetența spre teologhisire, nici curiozitaea de a întreba.(...) Lucrurile cele mai firești nu se discută, ele se întâmplă și atât. Unul dintre indicatorii cei mai puternici ai lipsei viului  este vorba.”(pr. Constantin Coman)

http://www.ascorcluj.ro/2014/06/02/pr-constantin-coman-intre-iluzia-implinirii-si-certitudinea-esecului/