Conferința părintelui Patapie Kavsokalivitul/Cluj Napoca/duminică 3 iunie

Mai multe detalii găsiți pe site ASCOR CLUJ

Spre Ithaca

Konstantinos Kavafis  

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/k/konstantinos-kavafis-5zssnzu/spre-ithaca-5zdoudd.html#.Wwnkj0iFNPY

Când vei pleca înspre Itaca
fie-ţi lunga călătorie
plină de aventuri , plină de învăţăminte
Nu te teme de Lestrigoni si de Ciclopi, nici de furiosul Poseidon;
Nu-i vei întâlni în drumul tău dacă
te vei înălţa cu gândul, dacă simţirea-ţi
nicicând nu îţi va părăsi trupul și sufletul.
Lestrigoni și Ciclopi, nici furiosul Poseidon
nu îți vor ieşi în cale
dacă tu însuţi nu-i vei purta cu tine-n suflet,
dacă nu-ţi vei aşeza sufletul înaintea paşilor lor.
Sper ca drumul să-ți fie lung,
fie-ţi multe dimineţile de vară,
Iar plăcerea de a zări primele porturi
să-ţi aducă o bucurie de nespus.
Încearcă să vizitezi emporiul Feniciei
culege tot ce e mai bun.
Du-te în oraşele Egiptului
învaţă cu un popor ce are atâtea să te-nveţe.
Nu pierde Itaca din vedere,
căci ţinta ta e să ajungi acolo.
Dar nu-ţi grăbi pașii;
e mai bine calatoria-ţi să dureze ani,
iar corabia-ţi să ancoreze pe insulă
când te vei fi-mbogăţit deja
cu tot ce ai cunoscut pe drum.
Nu aştepta ca Itaca să-ţi dea alte bogatii.
Itaca ţi-a dăruit deja o călătorie minunată;
fără Itaca , niciodată nu ai fi plecat.
Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat.
Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă,
să nu gândeşti că te-a înşelat
pentru ca vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină,
şi acesta este înţelesul Itacăi 


și o altă variantă tradusă

Când vei lua calea Itacăi,
Îți doresc ca drumul să-ți fie lung,
plin de aventuri, plin de învățăminte.

De Lestrigoni și de Ciclopi,
să nu te temi, nici de furia lui Poseidon,
niciodată nu vei găsi așa ceva în calea ta,
dacă gândul îți va rămâne înalt, dacă o emoție rară
îți va îmbrățișa duhul și trupul.

Pe Lestrigoni și pe Ciclopi
nu-i vei întâlni, nici pe arțăgosul Poseidon, 
dacă n-o să-i porți  în sufletul tău,
dacă sufletul tău n-o să-i facă să apară înaintea ta.

Îți doresc ca drumul să-ți fie lung.
Ca multe să-ți fie diminețile de vară
în care -cu ce plăcere și cu ce bucurie!-
vei descoperi porturi pe care nu le-ai mai văzut
                                                      niciodată(...)

Păstrează de-a pururi Itaca în mintea ta.
Să ajungi la ea, aceasta-ți este destinația finală.
Dar, în călătoria ta să nu te grăbești deloc.

Mai bine s-o prelungești de-a lungul anilor;
să nu acostezi pe insulă decât la bătrânețe,
încărcat  cu ceea ce  vei fi dobândit pe cale,
fără să aștepți de la Itaca nicio altă binefacere.

Itaca ți-a oferit această  frumoasă călătorie.
Fără ea, n-ai fi pornit la drum.
Nu are ce să-ți mai dea.
Și chiar dacă este săracă, Itaca nu te-a înșelat.
Înțelept cum ești, cu asemenea experiență,
Ai ales deja cu siguranță ceea ce semnifică Itaca.


traducere din limba franceză de Dan Criste în cartea Arhipelagul Sfinților de Alain Durel

Bizantină instrumentală

Gustavo Santaolalla

Gustavo Santaolalla - Pajaros

păsări...

Deportation/Iguazu - Gustavo Santaolalla

 https://youtu.be/E4eWnA1gUuM

antrenament

bate poteca  prin paradisul stricat
cu iepuri și vulpi
de-o parte- despărțitura lichefiată cu luntre
de cealaltă  oglinzi cinice-ferestrele zăbrelite
ale spitalelor de leproși unde
între  secole erau izolați pe insule
cei ce deveneau astfel mai oameni
atunci când le cădea câte un ochi sau o bucată din trup
pereții respiră singurătatea
agonisirii de like-uri
o! ce agonie
ce vânătoare de vrăjitoare
întoarcerea dilemei pe toate fețele
 câtă combustie deturnată ard
adevăruri siliconate și botoxate
că să pară atât de live comunizarea aceasta livrată
urmărindu-se ciudat unii pe alții de dimineața până seara
cuvinte mari  sau cuvinte de nimic risipite pe toate gardurile
scorojite ca  vopseaua  slabă după prima arșiță
ori vreme rea
aparența bate cumplit existența
și bineînțeles e moartea vie a lui ,,a fi” împreună
veghind

mirarea lui e că încă
 iarba își vede de treabă și  nesomn
și că trandafirii  izbucniți prin grădini
prea devreme
vor arde  de istov
mărturisirea simplă de a fi precum este

(C.N)

Europa Christiana. Psihanaliza, ca gândire europeană creștină

Biserica Azi. Moștenirea Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania (09 05...

Spectacol în Hasdeu

http://www.ascorcluj.ro/2018/05/03/hramul-bisericii-studentilor-spectacol-dedicat-hramului-marii-uniri-si-zilei-regelui/

fotografii  Benedict Both

O expoziție-manifest: Salvați bisericile de pe Valea Arieșului!

primit și dat mai departe...

”Casa cu Rost” vă invită Duminică, 13 Mai a.c., ora 17.00, la vernisajul expoziției de fotografie Biserici în lacrimi, semnată de Raluca Prelipceanu.

Raluca Prelipceanu (n. 1982) este pictor iconar, doctor în Socio-Economie la Paris I Sorbona și colaborator al publicațiilor ”Lumea Credinței”, ”Lumea Monahilor” și ”Lumina”.

La eveniment, alături de autoare, vor lua cuvîntul maestrul Grigore Popescu – Muscel și d-na Maria Popescu Dragomir, pictori bisericești și restauratori care nu mai au nevoie de nici o prezentare.

Manifestarea se vrea un ultim semnal de alarmă pentru situația dramatică a cîtorva bisericuțe de pe Valea Arieșului, în care se păstrează pictură de secol XVIII și XIX. Sperăm ca, prin această expoziție, să atragem atenția autorităților și unor posibili sponsori asupra nevoii imperioase de a salva bisericile ”Sf. Arh. Mihail” din Vința, ”Sf. Gheorghe” din Lupșa-sat și ”Adormirea Maicii Domnului” din Valea Largă.

Dacă nu va fi strămutată, biserica ”Sf. Arh. Mihail” din satul Vința (1760) va fi, în foarte scurt timp, acoperită de halda de steril de la exploatarea minieră de cupru de la Roșia Poieni. Acest monument al credinței țărănești este înnobilat de pictura lui Simion Silaghi Sălăgeanu, (finalizată în 1821), care se păstrează în condiții de excepție.

De asemenea, biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din Valea Largă (1780) riscă să se strice iremediabil, din pricina acoperișului deteriorat, prin care plouă în altar. Pictura de aici poartă marca zugravului Ciungar Toader.

Și biserica ”Sf. Gheorghe” din Lupsa-sat (1421), cea mai veche din zonă, are nevoie de o restaurare urgentă. Aici regăsim trei straturi de pictură, cel mai vechi datînd din secolul al XV-lea, următorul fiiindu-i atribuit zugravului Gheorghe Tobias din Abrud, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar ultimul fiind semnat, în anul 1810, de Simion Silaghi Sălăgeanu.

Datorăm calde mulțumiri celor care au sprijinit organizarea expoției Biserici în lacrimi și, în egală măsură, maestrului  Grigore Popescu-Muscel și soției domniei sale, d-na Maria Popescu Dragomir, pentru că au acceptat să susțină evenimentul prin prezența și cuvîntul dumnealor.

Vă așteptăm cu drag și speranță la vernisaj.

”Casa cu Rost” se află pe Str. Blănari nr. 23, et. 5 (Centrul Vechi).

http://www.rostonline.ro/2018/05/o-expozitie-manifest-salvati-bisericile-de-pe-valea-ariesului/

https://www.facebook.com/raluca.prelipceanu/videos/vb.100013330270487/456568448130827/?type=2&theater

Sfinți iconari(II)

În urmă cu 7 ani am postat un material despre sfinții iconari, http://corinanegreanu.blogspot.ro/2011/07/sfinti-iconari.html,  sau despre iconarii despre care știm că  au rămas în Sinaxarele  Bisericii Ortodoxe Universale. Bineînțeles, ca oricărei postări de blog, acesteia i se pot adăuga ,,up-date”-uri sau îmbunătățiri, completări, corectări s.a., pentru că, slavă Domnului, mereu descoperi încă ceva odată cu timpul,  apar informații din alte și variate surse etc... Așa că, postarea respectivă rămâne mereu activă și în completare.

Anul trecut(2017) s-a adăugat în rândul Sfinților Români și Sf. Cuv. Pafnutie Pictorul-zugravul Pârvu Mutu,  prăznuit în data de 7 august.

De pildă, azi,  am găsit un alt sfânt de care nu știam,  Sfântul Martir  Iosif Pictorul(d. 1818), în cartea alcătuită de ieromonahul Benedict Aghioritul ,,Sinaxarul secolelor XIX-XX”, apărută la Ed. Egumenița/2016, p. 193, tradusă de  pr. Victor Manolache.

Sf. Martir Iosif Pictorul este prăznuit în data de 16 aprilie. Se spune despre el că s-a nevoit la Mănăstirea Dionisiu(Sf. Munte Athos) unde s-a îndeletnicit cu pictura. Aici i se păstrează o icoană a Sf. Arhangheli pe catapeteasma catoliconului. Moare prin martiriu,  trădat de frați călugări, chinuit de turci și în cele din urmă ucis prin spânzurare la Constantinopol.

Iar ca adăugire la cunoașterea și recunoașterea Sf. Pahomie Nerehtsky și al ucenicului său,  Irinarh, (aș spune eu  mustrătorul iconarilor leneși și neserioși) prăznuit pe 23 martie, următoarele surse:

https://drevo-info.ru/articles/3396.html

https://azbyka.ru/days/sv-pakhomij-nerekhtskij-sypanovskij-kostromskoj

https://days.pravoslavie.ru/Life/life1072.htm

http://georgievka.cerkov.ru/2015/04/03/paxomij-nerextskij-prepodobnyj/

Святой преподобный Пахомий Нерехтский, ученик Сергия Радонежского.

Se spune în viața Sfântului Pahomie că acesta a pictat icoana Sfintei Treimi pentru biserica mănăstirii pe care a întemeiat-o la Nerehta. Ucenicul acestuia, Irinarh, a pictat mai târziu  chipul sf. Pahomie de la Nerehta. Despre acesta se menționează că a devenit un pictor iconar iscusit și că a pictat chipul Sfântului Pahomie după ce a avut o vedenie în care Sf. Pahomie l-a lovit peste coapse pe Irinarh pentru a-l elibera de duhul desfrânării. Urma lovirii a rămas ca semn ce i s-a văzut toată viața și care adeverea întâlnirea/vedenia cu Sf. Pahomie. Tot în vedenie, sfântul îi cere îi să-i se picteze chipul pentru că Dumnezeu l-a așezat în ceata sfinților Săi. Și tot în viața Sf. Pahomie se relatează o altă minune. Sfântul i se arată și unui iconar rus ce picta o biserică, acesta  fiind leneș și neserios. Iconarul s-a îmbolnăvit subit și fiind pe moarte, Sf. Pahomie intervine, i se arată  cerându-i să se ridice și să nu mai facă asemenea lucruri. Pictorul se tămăduiește și, ascultând mustrarea și îndemnul sfântului ,  și realizează  și încheie o pictură frumoasă. Acestui iconar i se mai arată încă o dată, când acesta pictează chipul Sfântului Pahomie în acea biserică.

Zugravul Constantinos de la Polovragi şi teologia icoanei sale

            Compoziţia murală ce decorează pridvorul bisericii mânăstirii Polovragi, executată în anul 1713, înfăţişând Muntele Athos în locul scenei Judecăţii de Apoi, cum indică erminia, aparţine zugravului Constantinos, grec de origine, înzestrat cu o profundă conştiinţă artistică, influenţat de Şcoala Athonită de pictură şi un remarcabil exponent al picturii brâncoveneşti, căruia patrimoniul cultural românesc îi datorează mult.

            Potrivit cercetărilor Eleonorei Costescu, aplecată cu atenţie de geolog asupra acestei picturi unice în ţara noastră şi conferind totodată subtile interpretări, Muntele Athos de la Polovragi prezintă analogii cu varianta imprimată la Veneţia în anul 1650, cercetătoarea susţinând că este vorba despre o artă „situată într-un punct de echilibru între simplificarea extremă şi virtuozitate, ce conduce spre naturalism”[1].           

            Pe vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu – relatează Eleonora Costescu – , Ioan Comnenul, medic la curtea acestuia, a întreprins în 1698 o călătorie în Sfântul Munte, rezultatul fiind fructificat în scrierea unei cărţi, care să-i ofere domnitorului Brâncoveanu o serie de informaţii şi impresii culese nemijlocit. Acesta este şi motivul pentru care, presupune Eleonora Costescu, faimosul zugrav Constantinos a executat pictura murală la Polovragi, ca pe „un fel de memento, o invitaţie la o călătorie pe care prinţul nu a întreprins-o niciodată”[2].

            Fresca de la Polovragi se remarcă prin introducerea peisajului în decorul faţadelor bisericilor, o constantă a picturii brâncoveneşti, cu mare putere de evocare. În reprezentarea de la Polovragi, colinele par a se uni cu cerul, iar potecile şerpuitoare ascendente fac legătura dintre mânăstiri, într-o tainică unire a umanului cu divinul. Cerul, pictat într-o manieră rafaelită, indică momentul înserării prin luna plasată în colţul din stânga, pierdută printre chiparoşii din depărtare. Avem o îmbinare între pictura peisaj şi portret, unde personajele sunt micşorate perspectival, cu scopul de a evidenţia trăirea ascetică, şi au menirea de a însufleţi clădirile şi munţii. Zugravul a optat pentru o scenă dinamică, şi nu una statică, astfel că monahii sunt surprinşi în mişcare.

            Linia munţilor, în viziunea Eleonorei Costescu, semnifică un factor esenţial prin imaginea de ansamblu şi aminteşte „miniatura persană”, iar modul specific de a reda colinele denotă „un simţ al ordinii şi al măsurii”[3]. Sub acest raport, putem afirma că fresca de la Polovragi face trimitere şi la complexele fresce ale palatului Topkapi din Constantinopol[4].

            Se ştie că, în Orient, civilizaţia Persiei dezvoltă, în jurul secolului al V-lea î. Hr., deci cu mult înainte de naşterea Islamului, o mare pasiune pentru grădini, ca simbol al legăturii cu viaţa şi al trecerii prin ea, după cum se exprima V. Guroian[5]. Probabil că pictorul-zugrav de la Polovragi a cunoscut această tradiţie a grădinii, căci sub pana lui, întregul Munte Athos devine o grădină, una a Maicii Domnului, ea însăşi prezentă în această grădină. Geniul pictorului îşi găseşte expresia maximă în zugrăvirea unei scene abia vizibile, a întâlnirii dintre Maica Domnului şi Atanasie Athonitul, scenă cu care începe integrarea privitorului în spaţiul pictural. Este vorba de vedenia Sfântului Atanasie şi nu de o „reprezentare aequalitas”, admirabil transpusă de artist. În „Vieţile celor care au zidit mânăstirile athonite”[6], se relatează episodul arătării Maicii Domnului călugărului Atanasie. Plecând spre Kareia pentru a cere sfat şi ajutor, deoarece mânăstirea Marea Lavră, unde Sfântul Atanasie era stareţ, se afla în lipsuri financiare, pe drum i s-a arătat Maica Domnului, cu care a purtat un dialog revelator, păstrat în tradiţia Bisericii şi care poate fi citit până astăzi de către pelerini în locul arătării, numit „Aghiasma Sfântului Athanasie”. Neîncrezător în ceea ce vede, Sfântul îi cere Maicii Domnului săvârşirea unei minuni. Ea îi spune simplu să lovească cu bastonul în stâncă. Îndeplinind porunca, Sfântul loveşte stânca, iar aceasta izvorăşte numaidecât apă.

            Modul cum exprimă zugravul ţâşnirea apei e de fapt o irupere a sacrului în spaţiul athonit, şi ţine de o rafinată intuiţie a lui, perceptibilă şi la nivelul variaţiilor de galben şi al luminii. Sensibilitatea zugravului pentru culorile luminoase, precum şi atenta distribuţie a lor conferă ansamblului un caracter fascinant. Scena întâlnirii dintre Maica Domnului, care amprentează locul, şi Sfântul Atanasie este de o maximă intimitate şi intensitate, dar în acelaşi timp e subliniată distanţa prin poziţia uşor îndoită a corpului Sfântului Atanasie, înfăţişat de la mijloc în sus, indicând astfel starea de totală uimire. Ceea ce se comunică privitorului e un „act vizionar”. Limbajul mâinilor întinse ale Maicii Domnului semnifică gestul îmbrăţişării întregului munte, dar şi a noastră ca privitori. Veşmintele Maicii Domnului, poziţia verticală a trupului, lumina care învăluie ambele figuri subliniază apartenenţa la acelaşi nivel de realitate şi alcătuiesc o veritabilă icoană, în care se concentrează teologia întregului Munte.

Transpunerea literară a frescei de la Polovragi în povestirea Pasarea măiastră de Valeriu Anania

           

În povestirea Pasărea măiastră, din volumul Amintirile peregrinului apter[7], datată Văratec 7 nov. 1985, autorul amplifică sub aspect literar ceea ce zugravul Constantinos doar a sugerat artistic. Avem de-a face în naraţiune cu o secvenţă ekphrastică, explicată prin gestul autorului de a desprinde silueta femeii din peisaj şi de a-şi imagina propriul dialog, prin intermediul personajelor, implicând astfel cititorul într-un prezent continuu. Femeia poartă un nume, Liţa Panaghia, în sfera căruia se îmbină dimensiunea umană şi cea divină, iar ocupaţia ei în mânăstire este „de a smulge iarba dintre lespezi” (p. 146), metaforă pentru tot ce se supune vremelniciei. Extraordinara capacitate a autorului de a privi simultan două ipostaze ale Maicii Domnului şi de a reda transferul de atribute este reliefată de constatarea că atâta vreme cât Liţa Panaghia stă în mânăstire, femeia din frescă nu mai are aură.

            Dacă zugravul a subţiat expresia feţei şi cromatica veşmintelor Maicii Domnului, lăsând doar lumina să vorbească, Valeriu Anania le accentuează, sporind taina: „toată îmbrăcămintea i se împânzea în creşteri şi descreşteri de lumină, în împrumuturi de roşu şi albastru... Faţa, uşor veştedă, se lumina de ochii ei mari şi neobişnuit de blânzi, care te învăluiau într-un amestec suav de bucurie şi tristeţe” (p. 147). Misterul este amplificat şi de trăsăturile morale reprezentative pentru Maica Domnului: „Muţenia femeii era mai degrabă o tăcere pecetluită de bună voie şi purta în ea ceva din nobleţea cuvântului care-şi refuză degradarea, ceva din sfinţenia cântului mut” (p. 148).

            Finalul povestirii e tot o propensiune spre lumină. Plecarea Liţei Panaghia din mânăstire îi lasă din nou posibilitatea peregrinului apter de a o privi transfigurată în Femeia din frescă: „Acum laviţa era pustie şi-mi era dor de Liţa Panaghia şi nu puteam s-o văd decât pe Femeia din Athos, deasupra, firavă sub cununa ei de lumină” (p. 155).

            

Nicoleta Pălimaru

articol apărut în Revista Renașterea, martie/2018

---

[1] Eleonora Costescu, „La peinture murale des Pays Roumains (XVIIIe-XIXe)”, în Actes du XVIIe congrès international des études byzantines, Bucharest, 6-12 septembre 1971, Editura Academiei RSR, 1975, p. 540.

[2] Ibidem, p. 539.

[3] Ibidem, pp. 540-541.

[4] V. Stéfane Yerasimos, Kostantinopel, Istambuls, H.F. Ullmann, 2009.

[5] Vigen Guroian, Grădina ca parabolă teologică – meditaţii despre grădinărit, traducere şi postfaţă de diac. Ioan I. Ică jr. Deisis, Sibiu, 2011.

[6] Cf. www.doxologia.ro, portal ortodox (accesat în 1 martie 2018).

[7] Valeriu Anania, Amintirile peregrinului apter, Editura Limes, ed. a III-a, Cluj-Napoca, 2004.

LOVING VINCENT Trailer (2017)

Scrisori către elevii mei(III)

A treia scrisoare către elevii mei - generația utilizată

Rândurile acestei scrisori ți le scriu încercând să dau glas generației mele, a celor care au în jur de 30 de ani. În plan social, suntem o generație zdrobită, risipită, poate pierdută.

Știu că o mare parte din tine nu vrea să trăiască încă în realitate, căci nu vrei să vezi fața rea a lucrurilor. De ce ai vrea să fii cu picioarele pe pământ dacă el e mlăștinos? Abia reușești să te adaptezi la ce te înconjoară, la probleme de familie, teme, amiciții, cunoașterea ta. O privire mai amplă ar putea aduce informații greu de echilibrat.

Apoi, de ce să te gândești la viitor când alții sunt obsedați de cariere? Să nu mai simți clipa și bucuria ei simplă ca să te gândești la bacalaureat și facultate?

Mai e și frica.

Înțeleg asta, dar vreau să îți spun că foștii mei elevi care au terminat între timp facultatea nu au fost dărâmați de școală, ci de serviciu. Nu vreau să generalizez, dar nu i-am auzit spunând că au ajuns să ia medicamente pentru stres și căderi psihice în timpul școlii.

Pur și simplu, când ajung la serviciu, mai devreme sau mai târziu, mulți sunt loviți de o realitate pe care unii nici nu au bănuit-o. Este realitatea utilizării lor.

Când ești elev muncesc profesorii pentru tine. Ei duc greul orei adeseori. Acasă părinții muncesc să ai tu timp de studiu. Să ne gândim că acum te-ai angajat: nu ți se mai dă nimic, doar ți se cere... și în acest minut, și în acest minut, și în acest minut. Te uiți la ceas a trecut doar o oră. Mai sunt șapte. E luni, o zi oarecare din an. Ajungi să măsori timpul până la pauză, până la ziua de vineri, până la concediu. Dacă duminică ești panicat că în curând e luni, atunci ești în pericol.

Nu pledez pentru lene și nu vreau un sentiment de nefericire extins, dar cred că e nevoie de realism, de o gândire lucidă. Doar de aici pot porni alegerile libere și asumate.

Știu că vă forțez, deja sunteți mai maturi decât eram noi la vârsta voastră. Doar de atât vreau să fiți conștienți: mulți vor dori să vă utilizeze. Veți fi văzuți cum suntem noi văzuți: capital uman, resurse umane. România este privită ca un loc de desfacere a produselor străine și de exploatare a unor resurse locale, precum munca intelectuală ieftină. Am lucrat și în învățâmânt, și în firme. Peste tot am auzit același lucru: „te vom folosi”. Nu mi-a fost groază de muncă. Mi-am văzut tot timpul părinții lucrând până la limita imposibilului, dar munceau la serviciu și apoi pământul din iubire pentru copiii lor, nu pentru această folosire rece, impersonală, superioară, și cu atitudinea că ți se face un bine, că ți se dă șansa de a nu fi șomer. Să ajungi un obiect al ambițiilor mărunte ale unor străini de tine nu este ceva ce te poate împlini. Omul nu mai muncește pentru scopuri reale, curate și înălțătoare, pentru cultura personală și a neamului, ci pentru task-uri, pentru target, pentru profitul unora din țara noastră sau din altă țară, pentru niște jucători la bursă, fără nume, fără chip. Îmi scria o elevă într-un eseu: „Aceste lucruri le pot face și roboții, dar noi suntem oameni; nu trebuie să uităm că avem suflet, care și el trebuie hrănit, măcar uneori”.

Chiar și copiii care văd în a munci pentru bani o formă de extensie a libertății, prin faptul că prin bani poți să obții mai multe lucruri, recunosc că materialismul a ajuns prea departe.

Chipul omului se șterge.

Oamenii vor să ajungă importanți pentru alții. E un fapt firesc. Dar felul cum vor unii să atingă acest scop e greșit. Oamenii vor să fie importanți impunându-se, conducându-i pe ceilalți, fiind în fața lor. Însă omul trebuie să devină important prin sacrificiul personal, prin prietenie, prin smerenie, prin bunătate. Doar așa chipul reapare în frumusețea lui poetică.

Mă întâlnesc cu un prieten în prima zi din Postul Paștelui. Îmi spune: „Ieri am mâncat întruna – ciocolată, prăjitură, tort. Azi am mâncat un corn cu ciocolată. Scria că e de post. Asta-i”. Cât de poetic este acest „Asta-i”! Omul când recunoaște că greșește, când își vede limitele, granițele interioare, locuiește poetic. Un vers de Friedrich Hölderlin ne spune „în chip poetic locuiește omul”...

         Același prieten îmi spunea altădată: „Când am împlinit 35 de ani m-am uitat în urmă și totul a fost o clipă. Uitându-mă în față, statistic vorbind, mă așteaptă încă o clipă”. Să o trăim cu folos, rostuindu-ne timpul, ca să putem spune: în chip poetic trece omul...

         Alte două vorbe revelatoare le-am auzit la un alt prieten. Amândoi ne-am născut și am copilărit în același oraș. Când merg câteva zile acasă, îmi spune: „Mă bucur că ești în Baia Mare ca și cum aș fi eu acolo”. Aici transpare al treilea tip de poeticitate, acela de a fi rezonator al celorlalți, și în dureri, și în bucurii, de a munci pentru a lega prietenii adevărate; poetic se înfrățește omul...

         Iar dacă este întrebat ce face, cum este, răspunde: „Nemeritat de bine”. Aici este o altă poeticitate: a înțelege că noi primim mai multe daruri decât merităm, că este un Dăruitor care ne ocrotește în fiecare loc, în fiecare clipă, în fiecare prietenie și că Lui trebuie să Îi fim mulțumitori – poetic slăvește omul...

         Poeticitatea se pierde sau nu o mai vedem. Poeticitatea este frumusețea adâncă a lucrurilor ce ne apar la suprafață ca frumoase sau urâte. Utilizarea celorlalți pentru scopuri meschine nu are frumusețe adâncă, oricâte funcții, onoruri și avuții ne-mpodobesc.

                                   prof. Bogdan Herțeg

Nu toți porumbeii sunt aducători de pace...