joi, 16 decembrie 2010

Balada nunții


Balada nunții


Daniel Turcea






vin vestitorii
ce la răscruce
sună din corn, dulcele corn
toată suflarea
Mirele cheamă
lasă-i, mai lasă-i
ca-n moarte dorm



iată-i
se-adună
au daruri multe
bogată-n durere
i-au pus cunună
lacrima, gîndurile
să ni le-asculte





acel vin
i l-au adus
cînd va fi larmă
noaptea cu stelele
să ni-l adoarmă



un pat de nuntă
din lin măslin
cu ținte de-argint
sus, pe un munte
ce-l împlinim





numai în aur
țesut curat
Mirele, Mirele
ne-a-ntîmpinat
pleoapele, lacrima
ne-a sărutat




imagini preluate de pe internet


http://www.tvr.ro/inregistrari.php?file=DATA-2010-12-20-15-51.flv&id=Memorialul Durerii

Un comentariu:

  1. Anonim:

    E ușor acum să-ți dai cu părerea despre vremuri pe care nu le-ai trăit sub Ceaușescu și sub teroarea Securițății de-atunci, că oamenii au fost lași și că revoluția trebuia să aibă loc cu ani în urmă.Să pui etichete.
    Eu aveam atunci 16 ani-clasa a X-a, sora mea era în anul II de facultate. Pe studenți i-au trimis repede acasă, înainte de vacanță, ca să nu aibă ocazia să protesteze în centrul universitar clujean.Cu toate acestea, cînd am văzut la televizor ceea ce se întîmpla la București, făcusem împreună planuri să fugim de-acasă, să mergem la revoluție. N-am ajuns însă să ne putem pune planul în aplicare, de neconceput pentru părinți. Cînd mă gîndesc la alți părinți care au rămas atunci și de atunci fără copii...ar trebui să fie mîngîiați la nesfîrșit...
    Regimul în România părea de neclintit chiar dacă în anul 1989, în Rusia,în Europa, s-au întîmplat schimbări.La noi părea că nimic nu se mai poate schimba. Acum, după 21 de ani, văd ceva mai clar, că atunci,în acele zile de decembrie, s-a întîmplat ceva ieșit din comun, peste puterea oamenilor ce i-a unit.Mulți dintre cei care au fost pe străzi în acele zile spun că deși le era teamă de moarte și groază la gîndul la unui eventual eșec cu consecințe dezastroase pentru fiecare, simțeau că parcă ceva interior îi îndeamnă să iasă afară, să rămînă în stradă.Că se bucură unii de alții să fie împreună.Plutea ceva în aer în acele zile care le dădea totodată putere și liniște în suflet, dincolo de frica gloanțelor. Da,un paradox trăit,de teamă și liniște concomitente. Oare, ce era acea chemare? Dumnezeu a fost atunci alături de popor.
    Știu că în anul acela, cînd am văzut la televizor pentru prima oară colinzi creștine, colinzi internaționale a fost ceva ca un miracol.Acum, pare o banalitate.Eram atît de rupți de lumea din jurul nostru încît odată racordați la ea, nu ne mai puteam dezlipi ochii...
    Păcat că bucuria a plecat așa ușor și repede din sufletele oamenilor.S-a pierdut și știm și de ce.
    Revoluția a fost o stare de spirit în care a binevoit Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.