Blândețea ca virtute a Maicii Domnului și echilibrul feminin interior

            Dacă privim spre chipul Maicii Domnului, descoperim o altfel de putere: blândețea. Sfintii Părinți spuneau că blândețea, pe lângă smerenie, este unul din reperele după care recunoastem sfintenia ca lucrare duhovniceasca autentică ființei umane. Chiar dacă pare mai degrabă o caracteristică ideală indispensabilă feminității, este cu adevărat o virtute bărbătească ce constă în acea „liniște a inimii” care primește viața cu toate încercările ei fără să se răzvrătească, să se revolte. Sfântul Siluan Athonitul spunea că Maica Domnului nu a fost niciodată „izbită” de gânduri de mânie sau de judecată, desi ar fi avut un infinit de motive să o facă. Dar, blândețea ei nu era o lipsă de emoție, ci o stăpânire deplină a păcii interioare. Maica Domnului este, prin excelență, simbolul echilibrului interior-exterior desăvârșit.

          În scrierile Sfinților Părinți, Fecioara Maria este numită deseori „Grădina închisă”(Cântarea Cântărilor, 4,12) sau „Izvorul pecetluit”. Acest simbol sugerează un spațiu de siguranță, prospețime și regenerare.Așa cum o grădină are nevoie de îngrijire și condiții climatice bune pentru a înflori, și „grădina interioară” a femeii (sistemul ei endocrin și emoțional) are nevoie de blândețe și grijă pentru a nu se „usca” sub povara stresului.

          Imnul Acatist și textele liturgice subliniază răspunsul ei: „Fie mie după cuvântul tău”, o credință încredințată și acceptarea supremă a unei transformări profunde care a avut loc în propriul ei trup. La Buna Vestire Maica Domnului a acceptat si această schimbarea biologică cu o pace divină. Noi, femeile, ne luptăm deseori cu transformările corpului nostru (pubertate, maternitate, menopauză). Blândețea înseamnă să facem pace cu biologia noastră, nu să o privim ca pe un inamic. Preasfânta Fecioară ne învață că putem purta greutăți imense cu o eleganță discretă, transformând suferința în rugăciune și tensiunea în pace. Este acea capacitate de a rămâne „centrată” atunci când lumea din jur este în haos.

          N. Steinhardt vorbea despre „noblețea” Maicii Domnului, definind blândețea ca pe o formă de aristocrație a spiritului. Maica Domnului nu s-a plâns, nu a cerut socoteală, nu s-a răzbunat, nu a purtat resentimente nimănui, ci „păstrează toate aceste cuvinte în inima sa” fără a se lăsa strivită de ele. Dar, această „păstrare în inimă” este opusul stresului cronic. Știința modernă ne spune că resentimentele și furia neprocesată cresc nivelul de cortizol (hormonul stresului). Blândețea Maicii Domnului include practic (și) o lecție de igienă hormonală și spirituală

          De multe ori, noi, femeile moderne, simțim că această blândețe ne scapă printre degete. Ne trezim irascibile, epuizate sau copleșite de o tristețe fără nume și tindem să ne vinovățim spiritual. Dar. Adevărul este că, uneori, ,,zgomotul” din viața noastră nu vine din lipsă de credință, ci dintr-o suferință a trupului. Aici intervine biologia: trupul nostru este guvernat de mesageri chimici-ca niște scrisori trimise de creier către organele corpului,  numiți hormoni. Atunci când acești mesageri sunt tulburați de stres sau de boală, scrisorile pe care creierul le trimite către corp ajung șterse sau modificate.

          Dezechilibrele hormonale – fie că vorbim de cortizolul crescut de stres, de fluctuațiile tiroidiene sau de tranzițiile naturale ale vieții – pot acționa ca un nor cenușiu peste starea noastră de spirit.

• Irascibilitatea de care suntem atât de des învinovățite și etichetate, nu este mereu un defect de caracter, ci poate fi un semnal de alarmă al corpului.
• Oboseala cronică nu este lenes au letargie premeditată, ci poate fi epuizarea resurselor interne.

          Dacă Maica Domnului este icoana păcii și blândeții fără asemănare, hormonii noștri sunt instrumentele prin care această pace este orchestrată simfonic în trup. Un dezechilibru hormonal nu este o vină spirituală, ci o viroză a acestor mesageri chimici.

          Să ne imaginăm că blândețea Mariei a fost susținută de o tăcere interioară perfectă. Noi, în schimb, trăim într-o lume care ne bombardează cu ,,zgomot chimic”. 

          Cum spuneam, putem privi hormonii ca pe niște scrisori trimise de creier către restul corpului. Când acești mesageri sunt „blânzi” și echilibrați, trupul funcționează ca o liturghie a armoniei. Dar când mesajele sunt alterate de stres, de oboseală sau de boală, dialogul interior devine un conflict.

          Iată trei mesageri pe care îi poți menționa pentru a ilustra pierderea blândeții:

1.     Cortizolul (solul alarmei): Când suntem mereu în stare de alertă, acest mesager strigă „Pericol!”. El alungă starea de și instalează o stare de „supraviețuire” în care blândețea devine un lux pe care corpul simte că nu și-l mai permite.

2.     Progesteronul (păstrătorul liniștii): Este considerat „valiumul natural” al femeii. Când nivelul lui scade, ne pierdem acea capacitate de a „păstra toate cuvintele în inima noastră” cu calm, devenind reactive și neliniștite.

3.     Ocitocina (hormonul iubirii și al atașamentului): Este mesagerul care ne permite să fim „mame” pentru ceilalți, chiar și în sens spiritual. Este chimia blândeții pure, cea care ne face să dăruim fără să ne simțim secătuite.

          Cum să păstrăm echilibrați acești mesageri? Poate vă întrebați ce legătură are rugăciunea cu analizele noastre de sânge. Ei bine, știința modernă confirmă astăzi ceea ce Sfinții și Maica Domnului au trăit dintotdeauna: rugăciunea este și poate fi un ajustor chimic. Maica Domnului nu a fost doar un model de conduită, ci un model de rugăciune continuă. Ea trăia într-o stare de comuniune cu Dumnezeu care îi menținea acel echilibru interior inegalabil. Pentru noi, rugăciunea nu trebuie să fie o corvoadă, ci un 'tratament' de reechilibrare.

          Când simțiți că hormonii vă copleșesc, rugăciunea este acel moment de respiro în care  practic, permitem harului să devină biochimie, când în creierul nostru se întâmplă un miracol biologic:

•  scade zgomotul cortizolului: Ea semnalează corpului că nu mai este în stare de război, permițând sistemului imunitar să se refacă.
• ritmul rugăciunii reglează inima: Repetarea unor cuvinte pline de lumină (cum este ,,Doamne, ajută.” sau ,,Născătoare de Dumnezeu”) sincronizează bătăile inimii cu respirația, creând ceea ce medicii numesc coerență cardiacă.
• resetează receptorii de stres: Rugăciunea nu schimbă doar starea sufletului, ci curăță receptorii noștri hormonali, făcându-i mai receptivi la liniște și mai rezistenți la agitație.

          Sper ca până la finalul vieții noastre să învățam cum să ne recăpătăm blândețea mariană, înțelegând mai întâi mecanismele fine ale acestor mesageri chimici care ne locuiesc. si echilibristica lor ,,liturgică” pentru trupul/templul nostru.

          Adevărata virtute a blândeții, inspirată de Maica Domnului, trebuie să se răsfrângă mai întâi asupra noastră. Să fim blânde cu propriile neputințe fizice înseamnă să avem înțelepciunea de a cere ajutor, de a căuta echilibrul medical și de a ne îngriji trupul ca pe un templu.

          Să nu uităm că pentru a putea oferi pace celor din jur, trebuie să ne regăsim mai întâi pacea în propriul organism. Sănătatea hormonală este, în esență, o formă de respect față de darul vieții și de ceilalți. Când spunem despre Maica Domnului că este Cea plină de har, ne referim la o stare de plenitudine unde nu există loc de lipsă, de teamă sau de haos. În planul sănătății noastre, a fi ,,plină de dar” înseamnă a avea acea rezervă interioară care ne permite să dăruim fără să ne secătuim. Înseamnă a ne hrăni corpul și sufletul astfel încât să nu mai fim în ,,deficit” de răbdare sau de energie. Să ne rugăm ca, prin grija față de noi înșine și prin harul divin, să redevenim și noi vase pline — nu de stres și cortizol, ci de pace și vitalitate. Pentru că o femeie plină de har este o femeie care poate, la rândul ei, să dea viață și lumină tuturor celor din jur.

Corina Negreanu, 27 februarie 2026

 

photomobile Corina Negreanu

    ,,Moartea e, şi pentru creştin, un amurg încărcat de melancolie. Despărţirea de lumea aceasta e grea. Şi soarele când apune se uită parcă înapoi, spre plaiurile pe care le-a luminat o zi întreagă şi care se acoperă de umbră.

Dar aşa cum soarele răsare în altă lume, la fel şi creştinul, prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos, a primit încredinţarea că după apus urmează un strălucitor răsărit de soare, urmează o nouă zi, o nouă viaţă. „A murit”, o să se spună şi despre mine şi despre tine într-o zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu ştiu când va sosi."

(Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui ‒ un ghid al frumuseţii lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, pp. 72-74)

 Pumaho

Versuri - Mariana Marin

Refuz să mai privesc realitatea în faţă.

Port în braţe doar poemul acesta,

care miroase urât - câine mort.

Îl pocnesc şi bucăţi de carne

sar din râsul hidos.

Plec atunci la marginea mării să mă spăl.

El îmi sare în faţă

şi mă trezesc în hainele de luni.

funcţionar tăcut,

spoind lumea cu literele unui alfabet

singuratic şi mort.

- Trebuie notat totul, îmi şopteşte 

manşeta mea roasă de viaţă.

Inventează, acolo unde ochii îţi cad înaintea plânsului

şi limba se desfată înainte de râs.

Îmi iau atunci sfertul de secol în spate

şi, iată, notez:

"La întretăierea drumurilor comerciale

se poate muri prin utopie sau uitare de sine.

O lume brutală, ai spune

dacă anumite previziuni nu te-ar mai fi dus cu vorba

din epoca min şi te-ar fi părăsit în epoca tao.

La intrarea în muncile de primăvară,

mâinile umflate ale copiilor sugrumă ardeiul gras

cu dexteritatea unui mecanism social

şi pe cer e numai fum.

Apoi devine o obişnuinţă.

Mirosul prostiei?

Imaginaţi-vă

(aici naratorul e alb şi tremură

în faţa memoriei sale clevetitoare)

carnea a o sută de oi

sub roţile a 21 de vagoane de tren.

Ehei, cum ţi-ai mai salva atunci pielea

într-o tăbăcărie umedă,

hohotind sub iarba înaltă!.

La întretăierea drumurilor comerciale,

memoria scapă esenţialul, ca într-un fel

de uriaşă măcelărie, unde mirosurile

se destind şi pe cer e numai fum.

Trebuie notat totul, spunea

manşeta mea roasă de viaţă.

La întretăierea acestei lumi,

cu imaginea sa despre sine,

am privit realitatea în faţă.

Am fost la marginea mării să mă spăl.

Ochii mi s-au înnegrit înaintea plânsului.

Limba mi s-a înverzit înaintea ierbii.

Sfertul de secol a simţit mirosul prostiei

şi într-un târziu, dexteritatea unui mecanism social

mi-a căzut la picioare şi mi-a şoptit:

- Trebuie notat totul,

chiar dacă mă pocneşti,

în această uriaşă măcelărie,

unde mai crezi că te poţi salva.

printre hălci de ardei gras,

unde ai visat şi ai scris,

ca o manşetă roasă de viaţă,

unde ai chicotit cu fusta-nstelată,

când mirosurile se destind şi pe cer e numai fum…

Preluare https://www.versuri.ro/versuri/mariana-marin-

 

Cinstirea obiectelor sfințite, a Sfintelor Moaște în lumina Scripturii și a Teologiei energiilor necreate

Textul de față își propune să demonstreze, pe baza Scripturii și a Teologiei ortodoxe, legitimitatea cinstirii unor obiecte care au aparținut sfinților sau au fost atinse de ei sau de Sfintele lor Moaște. Sunt analizate exemple biblice din Vechiul și Noul Testament, cu accent pe modul în care Dumnezeu lucrează prin materie și obiectele materiale. Sunt integrate perspectiva patristică și teologia energiilor necreate, care oferă fundamentul dogmatic al acestei practici. Concluzia subliniază că evlavia populară nu este o deviație, ci expresia unei profunde nevoi de vindecare și căutare disperată a sfințeniei într-o lume în care aceasta devine tot mai rar vizibilă ca model în carne și oase.

    Întrebarea privind cinstirea obiectelor sfinte — moaște, veșminte, icoane făcătoare de minuni, papuci, catarame sau alte obiecte considerate  ,,derizorii”, obiecte atinse de acestea — revine constant în dialogul teologic contemporan.

Pentru unii, asemenea practici par arhaice sau superstițioase; pentru alții, ele reprezintă expresia firească a unei credințe întrupate, care recunoaște că Dumnezeu nu disprețuiește materia, ci o transfigurează.

Într-o epocă în care sfințenia pare tot mai greu de întâlnit în viața clericilor sau a comunităților, evlavia populară se îndreaptă spre ceea ce simte că nu minte; poporul credincios caută urmele palpabile ale prezenței lui Dumnezeu și a sfințeniei, după modele vii în această lume. Această evlavie nu este o rătăcire, cum ar părea la prima vedere și după o judecată de survol rationalist,  ci un strigăt  disperat al ființei umane după autentic, după har, după transparență spirituală. Iar Sf. Scriptură, departe de a condamna această sensibilitate, o confirmă cu o forță surprinzătoare această sensibilitate. Credința ortodoxă, așa cum o definea Sf. Ier. Nicolae Velimirovici este indispensabil tactilă.

Materia ca vehicul al harului în Vechiul Testament

 Toiagul lui Moise

    Toiagul devine instrument al minunilor: transformarea apei în sânge, despărțirea Mării Roșii, scoaterea apei din stâncă (Exod 4:2–4; 7:19; 14:16).

Toiagul lui Moise arată cum un obiect material, materia poate deveni purtătoare a lucrării  și puterii dumnezeiești în lume.

 Chivotul Legământului

    Chivotul desparte Iordanul și aduce biruință (Iosua 3:3–17).

Prin Chivotul Legii Dumnezeu își leagă prezența de obiecte materiale și o permanentizează, își face locuință în el.

Oasele profetului Elisei

    Un mort învie prin atingerea oaselor lui Elisei (2 Regi 13:20–21).

Oasele atinse ale Profetului Elisei prefigurează cum moaștele sfinților sunt purtătoare de har chiar și după moarte.

 Cojocul lui Ilie

    Elisei desparte Iordanul cu  cojocul pe care il lasă  Ilie (2 Regi 2:13–14), iar după aceia face foarte multe minuni cu el.

Cojocul Sf. Prooroc  Ilie   arată cum obiectele purtate de sfinți pot transmite harul lor .

Materia ca vehicul al harului în Noul Testament

Haina lui Hristos

    Femeia cu scurgere de sânge se vindecă atingând poala/marginea hainei Mântuitorului(Matei 9:20–22).

Lucrul acesta arată  că  îmbrăcămintea  atinsă și purtată de Hristos devine la rândul ei purtătoare  și transmițătoare de puterea harului dumnezeiec  vindecător.

Mila lui Hristos pentru mulțimi

În Marcu 6:53–56, oamenii aduceau bolnavii pe paturi și îi puneau în piețe la marginea drumurilor prin satele prin care trecea ca să propovăduiască Vestea cea Bună, rugându-L pe Hristos „să le îngăduie să se atingă măcar de poala hainei Lui”, iar „câți se atingeau se vindecau”. Observăm că:

-Hristos nu disprețuiește gestul lor de a se atinge măcar  de veșmintele Lui, ba chia mai mult:

-nu îi ceartă pentru simplicitatea credinței lor, pentru evlavia lor ,,neluminată” și incultă teologic,

-nu le cere o credință mai „pură”, abstractă, fără o bază materială,

-ci vindecă, adaptându-Se  neputinței și disperării lor, nescârbindu-se niciodată de boala și degradarea umană.

Stergarul lui Abgar 

    Vindecarea regelui Edessei prin atingere la trimiterea unui stergar pe care prin stergere a fost imprimată Fața Mântuitorului-prima icoană nefăcută de mână omenească.

Umbra lui Petru

    Bolnavii sunt vindecați prin atingerea de Sf. Ap. Petru, iar cei care nu puteau să ajungă în proximitatea lui din pricina aglomerației, făceau în așa fel încât măcar să aibă parte de trecerea umbrei Sf. Apostol peste ei și se tămăduiau.(Fapte 5:15–16). Și umbra face parte din zona atingerilor care poartă și transmit harul.

  Ștergarele și șorțul lui Pavel

    Obiectele atinse de trupul Sf. Apostol Pavel și purtate de acesta în timp ce muncea, propovăduia sau se ruga, vindecau bolnavi și mulțime de popor, dar aveau și puterea de a alunga  duhurile rele (Fapte 19:11–12).

Sfânta Scriptură arată deci în mod explicit eficacitatea obiectelor sfințite. Iar Sfânta tradiție e plină de asemenea exemple. De pildă, Sf. Antonie cel Mare s-a bucurat să primească de la Sf. Pavel Tebeul un sakos foarte simplu cu care a și fost îngropat, prin care prietenul său i-a trasmis ca o moștenire testamentară harul lucrării sale duhovnicești.

Punerea mâinilor

-puterea dezlegătoare de păcate a preotului

-Taina Hirotoniei în toate treptele ei

-vindecarea bolnavilor la Sf. Maslu prin punerea mâinilor

-Untdelemnul pentru vindecare

    Sf. Ap. Iacov poruncește folosirea unui element organic-untdelemnul în Taina vindecării (Iacov 5:14–15).

Materia nu este omisă ci integrată în economia harului, a Tainelor  și ierurgiilor Bisericii.

Cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul:

    În Matei 3:11 și Marcu 1:7, Sf Prooroc Ioan Botezătorul - „cel mai mare între cei născuți din femei” (Matei 11:11) afirmă: „Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei.”

Sf. Prooroc Ioan Botezătorul nu vorbește despre atingerea Trupului lui Hristos, ci despre un obiect material. El afirmă  astfel că obiectele care ating Trupul Domnului sunt atât de sfinte, încât el însuși nu este vrednic să le atingă.

Dacă este arată o asemenea evlavie față de un obiect legat de Hristos, atunci  Biserica se poate îndreptăți atunci când se manifestă o anumită evlavie pentru a  cinsti și anumite obiectele legate de sfinții ei. Dacă Proorocul arată o asemenea evlavie față de un obiect legat de Hristos, cum am putea noi disprețui obiectele legate de sfinții Lui?

Dacă materia care atinge Trupul lui Hristos devine vrednică de venerație, atunci materia care atinge trupurile celor uniți cu Hristos prin har (sfinții) devine, prin analogie, purtătoare de sfințenie.

 Teologia energiilor necreate: fundamentul dogmatic al cinstirii obiectelor sfinte

Distincția palamită dintre ființa lui Dumnezeu (inaccesibilă) și energiile Lui (participabile) explică modul în care materia poate deveni purtătoare de har fără a deveni idol. Energiile necreate sunt: reale, necreate, dumnezeiești, vindecătoare, sfințitoare. Ele nu sunt simboluri, ci prezența reală a lui Dumnezeu în lume. De aceea: lumina de pe Tabor este necreată, harul din Taine este necreat, sfințenia din moaște este necreată, puterea din icoane este necreată.

Materia devine transparentă energiilor necreate, însă nu materia vindecă, ci Dumnezeu prezent în materie. Aceasta explică: de ce oasele Proorocului Elisei învie un mort și tămăduiesc bolnavi, de ce ștergarele iSf. Ap. Pavel vindecă, de ce umbra Sf. Ap. Petru alungă bolile, de ce obiectele puse pe Sfintele Moaște pot devini purtătoare de har. Energiile necreate nu se „evaporă”, nu se retrag ci sunt active după credință; ele rămân acolo unde Dumnezeu voiește.

    Așa se explică evlavia pentru obiectele care au atins Sfintele Moaște, pentru unele icoane făcătoare de minuni sau pentru lucrurile care au stat o vreme în preajma sfinților. Ortodoxia nu este o credință irațională, care să ignore mintea. Dar nici raționalistă, care să reducă totul la concepte abstracte. Ortodoxia este întrupată, căci harul nu este o idee abstractă, ci o realitate cât se poate de reală care se poate atinge, care poate vindeca și tămădui: Dumnezeu Se face om, harul se împărtășește prin materie, sfințenia se imprimă (și) în lucruri, trupurile sfinților devin temple ale Duhului Sfânt, iar obiectele care îi ating devin purtătoare ale energiilor necreate.

Concluzie: ce exprimă evlavia populară?

Evlavia populară nu este o deviație cum poate fi superficial și raționalist catalogată, ci expresia unei profunde nevoi de sfințenie, o foame de autentic, setea de prezență a lui Dumnezeu,  un reflex, ca un instinct vital, o dovadă de iubire pentru sfinți,chiar și prin atingerea de obiectele purtate și care le-au aparținut, sau atinse de moastele lor.

Corina N.

Note bibliografice

1.     Sfânta Scriptură, ediția Sinodală (București: IBMBOR).

2.     Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23 (București: IBMBOR, 1994).

3.     Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în PSB 12.

4.     Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a IV‑a, cap. 15–16.

5.     Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3 (București: IBMBOR, 1997).

6.     Andrew Louth, Introducing Eastern Orthodox Theology (SPCK, 2013).

7.     Jaroslav Pelikan, The Spirit of Eastern Christendom (University of Chicago Press, 1974).

 

Icoana și spațiul expozițional: o clarificare necesară

 

    Afirmația unui distins teolog pe o rețea socială potrivit căreia „expozițiile de icoane sunt forme extreme de autosecularizare” pornește de la o vedere ,,circumspectă” deloc precaută și de la o premisă eronată: aceea că icoana ar fi un obiect strict liturgic, a cărui prezență în afara cultului ar diminua caracterul ei liturgic. O asemenea premisă nu se regăsește în Tradiția Bisericii. Icoana este, în mod constitutiv, mărturie vizuală a Întrupării, teologie exprimată în limbajul culorii, mijloc de cateheză și fereastră către Împărăție. Funcția ei nu se epuizează în spațiul liturgic, iar expunerea ei nu o „secularizează”, ci îi permite să-și împlinească vocația de a face prezentă realitatea harului în lume. Cum ar fi ca preoții să nu mai vorbească decât strict în spațiul de cult, sau incinta privată? Despre calitatea/eficiența vorbirii/picturii/propovăduirii dezvoltăm altă dată. 

    Secularizarea presupune ruperea de sfințenie. Or, o expoziție de icoane nu rupe icoana de sfințire, nu o instrumentalizează estetic, nu o transformă în obiect decorativ și nu o golește de conținut teologic. Dimpotrivă, ea creează un cadru în care icoana poate fi întâlnită ca mărturie a credinței, într-un dialog fertil între artă și teologie, între tradiție și contemporaneitate, între Biserică și societate. Un asemenea cadru nu este o formă de secularizare, ci o extensie firească a misiunii ecleziale.

    Pentru mulți oameni care nu frecventează spațiul liturgic, icoana expusă devine primul contact cu frumusețea teologică a Ortodoxiei. Expoziția poate funcționa ca o anticameră a Bisericii, ca un spațiu de întâlnire cu chipul lui Hristos și cu sfinții, acolo unde accesul la viața liturgică este absent sau timid. Aceasta reprezintă o formă de evanghelizare prin frumusețe, nu o diminuare a sacralității harice.

    Atmosfera unei expoziții de icoane – marcată de liniște, bucurie, reflecție, dialog și comuniune între iconari și vizitatori – este profund consonantă cu ethosul eclezial. Ea devine un loc de formare, de împărtășire a darurilor și de mărturisire a credinței, nu un spațiu al desacralizării.

    În ceea ce privește vizibilitatea iconarului, aceasta nu trebuie confundată cu vanitatea. Iconarul este un slujitor al frumuseții și un purtător al tradiției. A face cunoscută lucrarea sa nu înseamnă autopromovare, ci asumarea responsabilității de a pune în circulație darul primit. Tradiția Bisericii nu a ascuns numele marilor iconari; vizibilitatea lor nu a condus la secularizare, ci la întărirea credinței comunităților.

    A califica expozițiile de icoane drept „autosecularizare” înseamnă a ignora Teologia Icoanei, rolul ei catehetic, dinamica misionară a Bisericii și experiența reală a acestor evenimente. Expozițiile nu sunt o formă de diluare a sacralității, ci o formă de mărturisire a Întrupării în spațiul public, în continuitate cu însăși logica iconicului.

O masă rotundă și fructuoasă cu iconarii tineri și mai puțin tineri
 după un vernisaj/Biserica Studenților din Hasdeu, 2024

Mai există poezie în părințenia acestor timpuri răvășite?

Cuvânt de încheiere la Serata Părinților din 6 Februarie 2026

Părinții nu greșesc pentru că nu iubesc.

Greșesc tocmai pentru că iubesc — dar uneori iubesc cu frică, cu grabă, cu oboseală, cu răni nevindecate.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți.

Au nevoie de părinți care văd unde au greșit și au curajul să repare.

Și de părinți care nu se ascund în spatele rolurilor — nici mama în sacrificiu, nici tatăl în autoritate — ci ies la lumină ca oameni întregi.

Familia e locul în care înveți că iubirea nu e mereu blândă și duioasă, dar e mereu adevărată.

Că uneori trebuie să pui limite ca să se năruie totul, ca să nu pierzi totul.

Că uneori trebuie să taci ca să nu rănești.

Că uneori trebuie să vorbești ca să nu te pierzi.

Că uneori trebuie să faci  un pas în spate ca să poți rămâne.

Și poate că poezia familiei se termină așa:

Mama învață să lase,

Tatăl învață să se apropie,

Copilul învață să crească,

Iar Dumnezeu își face  simțită prezența mai cu seamă în locul dintre ei,

acolo unde frica se transformă în încredere, unde greșeala fiecăruia devine solubilă în apele iertarii,

unde iubirea, oricât de încercată, nu se stinge niciodată.

Poezia de a fi părinte începe în locul în care nu te vede nimeni.

În bucătăria în care încălzești cina târziu, în camera în care strângi jucării pentru a suta oară, în serile în care îți ascunzi lacrimile ca să nu sperii pe nimeni. In fruntea ostenită de tata.

Acolo se scrie primul vers: „Sunt aici.In toate acestea.”

Poezia de a fi părinte continuă în momentele în care copilul te rănește fără să știe ce face.

Când îți spune cuvinte pe care nu le merită nimeni, când îți întoarce spatele, când se lasă purtat de anturaje care nu-l iubesc. Când nu îți mai primește sfatul.

Atunci se scrie versul greu: „Nu renunț. Cred în tine.”

Poezia de a fi părinte se vede în felul în care îți ții cumpătul când ai vrea să strigi, în felul în care pui limite când ai vrea să cedezi, în felul în care protejezi casa chiar și de propriul copil, pentru binele tuturor.

Acolo se scrie versul matur: „Te iubesc, dar nu te las să ne distrugi.”

Poezia de a fi părinte se simte în felul în care îți privești copilul adormit, chiar și după o zi în care v-ați rănit reciproc.

În felul în care îți spui: „Mâine încerc din nou.”

În felul în care speri, chiar și când nu mai ai argumente, justificari, nici atat.

Poezia de a fi părinte nu e despre perfecțiune. E despre drumul fara intoarcere. Despre ridicări. Despre reparații. Despre a ține lumina aprinsă când copilul tău umblă prin întuneric. Despre a nu lăsa zidurile să devină morminte, ci limite care protejează.

Poezia de a fi părinte e făcută din oameni reali,  in carne si oase, nu din personaje ideale sau fictionale/imaginare.

Din familii care se ceartă, se rănesc, se pierd, se regăsesc.

Din copii care cad și se ridică.

Din părinți care cad și se ridică.

Și, mai ales, din adevărul acesta simplu: nimic nu e pierdut cât timp cineva încă iubește.

Asta e poezia.

Asta e puterea.

Asta e moștenirea pe care o lăsăm copiilor noștri, chiar și atunci când nu știm cum să o spunem altfel.

Vă multumesc mult!

Corina Maria Negreanu

 O nouă carte Roua Cuvântului peste pustiul lăuntric

Cuvânt-înainte

 

 

...un cuvânt înainte de a începe să citiți sau să vă uitați în grabă peste aceste cuvinte alese de cei ce m-au ascultat în timpul celor 20 de ani de slujire la Biserica Studenților din Cluj-Napoca. Ce rost are acest Cuvânt-înainte?

Principalul rost este să vă spun că m-aș bucura mult să știu că măcar o parte dintre cei ce vor citi aceste pagini se vor folosi duhovnicește.

De asemenea, trebuie să vă spun că aceste cuvinte nu au fost gândite să fie de sine stătătoare, ci ele sunt desprinse din cuvântări, predici și cateheze. Probabil că, auzite sau citite în contextul lor, ar putea fi înțelese mai bine, dar și așa, luate separat, îndrăznesc să cred că vor aduce un oarecare folos sufletesc și de înțelegere duhovnicească, pentru că nu eu le-am ales; eu doar le-am rostit. Sunt alese de o cuminte fiica duhovnicească ‒ Silvia-Lucia Scurtu ‒, mutată de cel puțin 10 ani din Cluj. Ea le-a ascultat pe mai toate prin intermediul Radioului A.S.C.O.R. Cluj sau înregistrate și a ales cuvintele pe care ea le-a socotit ca fiind cele mai folositoare și relevante. Dacă pe ea au folosit-o, îndrăznesc să cred că și alții vor avea folos.

Eu nu am intervenit cu nimic ‒ nici nu am introdus, nici nu am eliminat ceva din textele alese. Nu am modificat nici măcar cu o virgulă ceea ce s-a ales. Nu am vrut să înfrumusețez sau să clarific cu ceva textul. Nu fac aceste modificări (deși, citindu-le, am pornirea să le modific), pentru că aceste cuvinte pe care le spunem noi, preoții-slujitori (nevrednici) ai lui Dumnezeu, nu ar trebui să ne exprime pe noi înșine și nici concepția noastră despre lume, viață sau Dumnezeu, ci ar trebui ca ele să fie spațiul în care Dumnezeu vorbește omului care ascultă. 

Modul în care Dumnezeu Se ascunde în spatele cuvintelor noastre, de multe ori gângave și lipsite de logică sau stilistică elementară, rămâne o taină și o smerenie a Lui. Se petrece o altfel de întrupare a Sa: în ieslea, în grajdul minții, al inimii și al cuvântului meu, Se poate întrupa tainic, smerit, discret Marele Dumnezeu. E o smerenie atât de mare, în fața căreia mă plec, iar înțelegerea mea tace. 

Cu cât cuvântătorul, preotul, are o părere mai bună despre sine și o siguranță în ceea ce vrea să spună despre Credință și Dumnezeu, cu atât mai greu Se poate întrupa tainic Iisus ‒ Cuvântul Tatălui ‒ în propovăduirea sa. Aceasta se întâmplă chiar și atunci când cel ce propovăduiește construiește Palate de Cleștar, din punctul de vedere al adevărului dogmatic, Palate de Aur și Argint, ca încărcătură de cultură sau ca dibăcie oratorică și stilistică.

Cu cât cuvântătorul, preotul, are ascultare smerită de învățătura Bisericii și nu se vede separat haric, cultural și profesional de marea masă a credincioșilor, cu cât îl doare necunoașterea și neînțelegerea sa și a credincioșilor săi față de adevărurile evanghelice, cu atât mai repede și mai ușor Se poate întrupa, în cuvântul său (de fapt, în spatele cuvântului său), Cuvântul lui Dumnezeu ‒ Iisus Hristos.

De cele mai multe ori ‒ când simt pe cerul gurii mele sufletești cenușa lumii și a cuvântului lui Dumnezeu, pe care eu l-am transformat în tăciuni stinși ‒, mă văd mult mai aproape de prima categorie de cuvântători. Îndrăznesc să cred că au fost, totuși, și momente când m-am asemănat cu cea de-a doua categorie de cuvântători. Poate că tocmai acele momente au fost detectate de către cei care au strâns, în acest volum, texte din 2006 până în 2021. Nădăjduiesc să fie așa.

Dacă L-am lăsat câteodată, cât de puțin, pe Cuvântul lui Dumnezeu să ajungă smerit și rănit (de propriile mele păreri și iluzii de înțelepciune) până la voi, mă bucur și vă rog să vă rugați pentru mine. Să vă rugați să nu mai rănesc, să nu mai batjocoresc, cu părerile și mândria mea, Cuvântul lui Dumnezeu ce încearcă să ajungă prin mine la voi. Atât de mult ne iubește, încât îngăduie să fie așa!

Le mulțumesc mult celor ce s-au ostenit, fără nicio plată, la această carte: Silvia-Lucia Scurtu (tehnoredactare), Anca-Lorena Sacalîș, Anca-Ionela Mureșan, Roxana-Elena Sălăjan (lectură și corectură), Roxana-Elena și Radu Sălăjan (concepție grafică).

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Pr. Ciprian Negreanu

 

5-6 Februarie - Proclamarea generală a canonizării celor 16 Sfinte Femei Românce

 

 

 

Studenții de la Specializarea Artă Sacră în dialog cu tradiția bizantină

    Expoziția „MOZAIKON. Școala de la Alba” reprezintă un demers artistic și pedagogic dedicat valorificării artei sacre contemporane, având ca punct de convergență practica mozaicului de inspirație bizantină. Evenimentul reunește lucrările studenților din cadrul secției de Artă Sacră a Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, evidențiind rezultatele formării academice și dialogul constant dintre tradiție și creația actuală.

    Manifestarea este organizată de Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, prin Secția MUSEIKON, în parteneriat cu Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Muzeikon și BASM, subliniind caracterul interdisciplinar și instituțional al proiectului. Expoziția este curatoriată de Lect. univ. dr. Cătălin Băluț și prezentată de Lect. univ. dr. Simona-Teodora Roșca-Neacșu, cadre universitare implicate activ în dezvoltarea și promovarea artei sacre în mediul academic românesc.

    Vernisajul are loc la data de 30 ianuarie 2026, ora 16:00, la sediul MUSEIKON – Strada Unirii nr. 3, Alba Iulia, într-un spațiu muzeal consacrat cercetării și expunerii artei religioase și patrimoniului cultural eclezial. Prin această expoziție, publicul este invitat să exploreze dimensiunea teologică, estetică și simbolică a mozaicului, ca limbaj vizual cu rădăcini adânci în tradiția creștină, dar cu valențe expresive actuale.

  Preluare prezentare  eveniment Muzeikon de la: https://www.facebook.com/share/p/1CuuCjDEwD/?mibextid=wwXIfr

 

Studiu RODIE, Autor: Corina Maria Negreanu,

Tehnica de lucru: plantare indirectă

Dimensiuni: 23x23 cm

Punerea în Mormânt/Vinerea, Mare, 

Autor: Corina Maria Negreanu,

Tehnica de lucru: plantare indirectă

Dimensiuni: 50x70cm

Vas antic, Autor: Corina Maria Negreanu,

Tehnica de lucru: plantare indirectă

Dimensiuni: 23x23 cm