,,Iubirea” a devenit ieftină și perisabilă, ca un minereu trecut prin focul zilelor noastre, tocmai prin ușurința cu care este proclamată. Se aclamă neîncetat, se strecoară ca reflex verbal în aproape orice comunicare, de parcă ar simți mereu nevoia să se confirme, să se expună și să primească validarea celorlalți. Poate că această rostire excesivă ascunde, în realitate, o panică a simțirii: teama că iubirea s-a golit de conținut și că trebuie numită mereu pentru a ne convinge că încă există. Alteori, declarația devine o atenționare-laitmotiv telefonic sau de rețele adresată celuilalt: „Privește cât am investit în tine, vezi cât ți-am oferit și nu uita ce îmi datorezi.”

    Însă iubirea adevărată nu ține socoteala propriei dăruiri și nu simte nevoia să se afișeze. Ea se ferește de spectacolul lumii, fiindcă știe că tot ceea ce este expus fără măsură poate fi furat de potrivnic, răstălmăcit și pervertit. Astfel marea iubire devine în scurt timp o convertire în mare ură și insuportabilitate. Nu orice taină trebuie scoasă în piață, grijă despre care ne învață Sf. Părinți,  și nu orice legătură sfântă are nevoie de spectatori.

    Când iubirea există cu adevărat, ea nu se proclamă, este ca aerul indispensabil dintr-o respirație. Este firească și discretă ca lumina care pătrunde într-o încăpere fără să atragă atenția să fie privită ca pe un dat anume, ci ca pe un dat care face să putem privi de jur-împrejurul nostru cât mai limpede. Este un contrafort nevăzut, care susține ființa și păstrează legăturile noastre fără să forțeze obosind, fără să posede și rămâne vie fără să ceară răsplată. Iubirea prețioasă ține discret  în picioare o lume și o rodește.

,,În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greșesc Ție.”

(Psalmul 118, 11)

„Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele.”

(Psalmul 140, 3)

„Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea; că El este Dumnezeul meu și Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu; nu mă voi strămuta.”

(Psalmul 61, 5–6)

„Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu.”

(Psalmul 17, 1)

text&photomobil Meteore/2026/Corina Negreanu

 

    Hosios Loukas(Beoția/Grecia), născută în piatră între secolele X–XI, poartă în zidurile ei timpul unui Bizanț ajuns la maturitate — acel moment delicat în care arta ea a fost si este si rămâne ,,naratorul” dorului spre desăvârșirea eternă..

    Ridicată sub împărați de final de glorie bizantină, dar sub o lumină care nu apune, mănăstirea stă ca o mărturie vie în istoria frumuseții anahoretice. Acolo, unde cupola Katholikonului s‑a închis în jurul Pantocratorului acum aproape o mie de ani, timpul s-a suspendat adâncit în tessere-i de aur.

    Hosios Loukas rămâne o dată geografică a veșniciei, înscrisă în calendarul lumii creștine

                                                    

                                        

photomobile Corina Negreanu/august 2026
 

    Vizita la Muzeul Culturii Bizantine din Tesalonic este una dintre întâlnirile luminoase ale călătoriei  prin Grecia. Dincolo de bogăția excepțională a patrimoniului păstrat aici, m-a impresionat noblețea expunerii: fiecare icoană, mozaic, frescă sau obiect liturgic este un martor tăcut al trecutului paleocreștin și creștin stratigrafiate. Muzeul nu înfățișează Bizanțul (și PostBizanțul) ca pe o lume dispărută, încremenită în istorie, ci ca pe o civilizație încă vie, în care frumusețea nu e un scop ci devine o fereastră purtătoare de sens și deschidere către transcendent. Este un spațiu al memoriei, dar și al întâlnirii — cu arta, cu credința și cu adâncimea unei culturi care a dat formă văzută nevăzutului. Las aici câteva imagini de photo mobile fără flash.