Cina de ne-taină a rețelelor sociale  ca formă de ,,demascare” și de ,,educare” 

    Este o „cină de taină” fără taină, fără liniște. O masă lungă, virtuală, la care fiecare vine cu propriile neliniști, propriile suspiciuni, propriile impulsuri. Acolo se servește, cu generozitate, nu înțelepciunea, ci reacția. Nu discernământul, ci febra opiniei. O împărtășire a pripei de a-ți expulza părerea, de a-ți hrăni narcisicul. Puterea, importanța, apartenența la o grupare.

    Am ieșit din acest spațiu virtual de ceva timp. Intru rar, pentru că inerent sunt legată de  unele aspecte informative care apar doar pe acest teren, însă în vizite scurte. Sigur că pierd informații, nefiind la ,,curent”. Nu pentru că aș fi mai bună decât cei rămași, ci pentru că am simțit cum, încet, aproape insesizabil, mă transforma și nu mai sunt un om cu judecată liberă. Rețelele sociale nu te schimbă brusc; te modelează subtil, prin expunere repetată la emoții joase, la judecăți pripite, la indignări colective. Te trezești hrănindu-ți mintea cu opinarile altora, pierzându-ți propria discernere în corul gălăgios al reacțiilor și zvonului vehiculat pe post de realitate implacabilă.Și ce contrast față de dobândirea discernământului  și TREZVIEI la Părinții Pustiei, unde se duceau adevăratele războaiele nevăzute cu propriul sine.

Adevărul parțial și sarcasmul – mâncarea preferată a mulțimii

    Pe Facebook adevărul este fragmentat. Un zvon devine „informație”. O interpretare devine „dovadă”. O acuzație devine „certitudine”. Totul circulă cu o viteză amețitoare, iar oamenii, însetați de senzațional, se grăbesc să guste din fiecare bucățică, fără să se întrebe dacă e reală sau doar bine condimentată.

   În lumea care se declară creștină, fenomenul este cu atât mai tulburător. Acolo unde ar trebui să fie discernământ, se instalează suspiciunea. Oamenii se conduc după afecte, după emoții de calitate joasă, după impulsuri ale invidiei și mândriei care nu au nimic de-a face cu spiritul Evangheliei.

    Fiecare participare la acest ritual digital îl descalță pe om câte puțin. Îl dezbracă de bun-simț, de cumpătare, de capacitatea de a asculta. Îl face să creadă că opinia lui este o armă și că trebuie folosită. Îl face să uite că în spatele fiecărui nume există o persoană reală, cu viață, cu suferințe, cu greșeli, cu demnitate. Și, paradoxal, nimeni nu greșește „cu totul”. Toți greșesc câte puțin. Câte o interpretare pripită. Câte o distribuire fără verificare sau fară dovezi pe masă. Câte o indignare nejustificată. Câte o acuză aruncată în treacăt. Din aceste fragmente se naște taifunul care spulberă reputații, evenimente, oameni. Dialog viu.

De ce nu mai serversc această cină?

    Pentru că nu vreau să mă hrănesc cu emoțiile altora. Pentru că nu vreau să devin un om care reacționează înainte să gândească. Pentru că nu vreau să-mi pierd timpul și să îmi umplu capul cu ce susține  X și Y, sau nu știu ce ziar de scandal. Dar mai ales, pentru că am înțeles că adevărul nu se găsește în mulțime, în reacție, în scandaluri. 

     Acum, privind din afara acestui „fetid”, văd mai limpede. Văd cum oamenii care nu te cunosc deși pretind că te cunosc se lasă purtați de valuri de emoții colective, cum se preiau mesaje cu opinii tari și terminatoare. cum se încaieră, cum se manipulează unii pe alții. cum știu ei mai bine orice. Văd cum se construiesc realități alternative din fragmente de informație. Văd cum se ridică și se dărâmă reputații în câteva ore. Văd cum se confundă dreptatea cu furia, adevărul cu zvonul, credința cu suspiciunea.

    Și mă întreb:

Când a devenit lumea atât de însetată de acuzații?

Când am uitat că adevărul nu se strigă, ci se caută?

Când am renunțat la a-l vedea pe celălalt ca pe un om?

    Așa că...., 

    Cuvântul, deși este și el o formă de hrană care ne ține în viață după cum ne-a spus Mântuitorul, cina  rețelelor sociale nu este un loc al comuniunii ci al otrăvirii lente. Iar refuzul acestei comesenii din acest spațiu nu este o fugă lașă, ci o întoarcere din izolare incapsulată  cu ficțiune și iluzii. O întoarcere la sine, la discernământ, la umanitate. 

 

Sf. Arhangheli de la Dochiaru(Sf. Munte Athos)
photomobile Silviu Mincu

,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.”

Rugăciunea  de pocăință a 0Sf. Efrem Sirul ce se rostește pe parcursul Postului Mare

Altarul de sticlă și paznicii vigilenți de tastatură: absurdul trezviei online în timpul Canonului Mare

    În perioada Postului Mare, cum ne-am obișnuit, și mai ales în săptămâna în care se citește Canonul Sfântului Andrei Criteanul, spațiul ortodox virtual suferă o metamorfoză bizară. În loc ca „inima fratelui” să devină locul de întâlnire cu Dumnezeu, ecranul devine un front de luptă, iar tastatura un instrument de execuție publică în numele „dreptei credințe”.

    Cea mai mare ironie a „paznicilor discernământului” de pe internet este că aceștia folosesc timpul destinat pocăinței personale pentru a monitoriza (ne)pocăința altora. Este o vigilență fetidă cu mască virtuoasă  a discernământului opinabil pe rețele.

Canonul Mare ne spune: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase?”

Vigilentul online: „De unde voi începe a critica postarea preotului/ierarhului X sau ținuta/fapta mireanului Y?”

    În timp ce Sfântul Andrei ne îndeamnă să ne privim propriul întuneric, „jandarmii virtuali” sunt prea ocupați să aprindă reflectoarele pe greșelile aproapelui, transformând un exercițiu de introspecție într-un reality-show al indignării.

    Am înlocuit cămara inimii — acel spațiu mistic unde omul stă singur în fața lui Dumnezeu — cu un altar online construit din „like-uri”, distribuiri și comentarii tăioase. 

    În goana după puritate ideologică și de adevăr, „păzitorii” uită că scopul întregii asceze este iubirea. Inima fratelui este călcată în picioare pentru o virgulă pusă greșit într-o rugăciune sau pentru o opinie care nu se aliniază rigorismului de grup.

          Zelotismul vigilenței digitale nu are milă.

• Canonul devine o bâtă, nu un leac.

• Fratele devine un inamic ce trebuie „demascat”, nu un mădular al aceluiași Trup.

    Absurdul atinge cote maxime atunci când folosim textele despre zdrobirea inimii pentru a ne umfla pieptul cu autoritate morală. Dacă Postul Mare nu ne face mai blânzi cu neputința celuilalt, atunci nu am postit, ci doar ne-am schimbat dieta și am actualizat statusul.

    Adevărata vigilență a acestor zile nu se exercită asupra „dușmanilor credinței” de pe internet, ci asupra propriei limbi (și a propriilor degete care scriu pe ecran). Inima fratelui este singurul altar pe care mai avem voie să depunem ofranda bunătății noastre.

    Dacă înainte asceza se făcea în pustie, ferită de priviri, astăzi ea riscă să devină o strategie de personal branding. Influencerul religios din timpul Canonului Mare devine adesea lider de opinie care dictează cum trebuie să te simți în post.  

    Paradoxal, cel mai periculos aspect este momentul în care influencerul și „păzitorul ortodoxiei” fuzionează. Apare acea figură care „pune la punct” ierarhi, teologi sau simpli credincioși, sub pretextul apărării adevărului.

    Absurdul suprem este că, în toată această agitație de postări și comentarii, fratele de lângă noi este ignorat. Ne luptăm pentru „Orthodoxia” de pe internet, dar nu mai știm să oferim o cană cu apă vecinului care ne enervează.

    În spatele ecranului, inima fratelui nu mai este decât un profil care trebuie educat sau sancționat, nu unul  în care Hristos suferă. Când „paznicul” atacă, el nu lovește în idei, ci în omul viu pentru care s-a scris, de fapt, Canonul.

    Pentru vigilentul de serviciu, rugăciunea începe cu deschiderea aplicației, căci caută lumina prin vânarea ,,păcatele” altora.

    Această aplecare asupra greșelii altuia este o formă de auto-îndumnezeire mascată. Cel care critică se așază implicit pe scaunul de judecată, poziție care, teologic vorbind, este deja. Vigilentul consideră că face o „mărturisire de credință” atunci când jignește un „rătăcit”. În realitate, el face o metanie în fața propriului său orgoliu, celebrând faptul că el „știe mai bine”.

    În timpul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, ni se spune că sufletul este plin de răni. „Păzitorul” online, în loc să aducă untdelemn, apasă exact pe acele răni, sub pretextul „îndreptării”.Ne simțim mai „ortodocși” dacă am „distrus” argumentul cuiva. Critica altuia ne scutește de efortul dureros de a ne uita în oglindă. E mult mai simplu să spui „Uite ce greșește el!” decât „Uite unde am căzut eu!”.

    Dacă metania nu ne face să vedem în celălalt un frate mai bun decât noi, atunci este doar o simplă gimnastică fie ea de ordinul intelectual și de afect. Iar dacă critica de pe internet este „jertfa” noastră din post, atunci am transformat Postul Mare într-o campanie de cyber-bullying cu binecuvântare auto-acordată.

    Adevărata metanie de care avem nevoie acum este tăcerea tastaturii. Să lăsăm „altarul online” să se prăfuiască puțin și să vedem dacă, în absența publicului, mai suntem capabili de o singură rugăciune sinceră.

 NEAMUL LUI CAIN, NEOBOSIT 

Pînă cînd veţi ucide,

pînă cînd veţi calomnia, pînă cînd,

Care va fi ultima crimă?

,, Unde este, Cain, fratele tău?

Dar ce, eu sînt păzitorul lui?”

(În Noile Spanii, piaţa somptuoasă, barocă

marmură şi argint, procesiuni,

între cazarmă şi catedrală, totdeauna ospiciul

El dorado

Încetaţi odată!)

Neam al lui Cain, neobosit 

conducător de imperii, 

ce se bucură peste măsură

de rugul de cărţi din piaţă

privindu-l, hrănindu-l,

să nu se mai ştie, să fie ceață

-încă un neam de oameni şi se va uita,

iarba e mai tenace ca sîrma ghimpată-,

pînă cînd cei biciuiţi încep să se îngraşe,

să caute prietenia călăilor

să spună cui îi întreabă:

,,N-a a fost decît o neînţelegere”

o, de n-ar mai visa,

de-ar putea porunci viselor

să nu mai cutreiere stepele,

să nu mai viscolească,

să nu mai înceapă din nou:

de acolo, de la urcarea-n vagonul de vite

zile ca şi nopţile,fără vreme

ferestrele bătute-n cuie,

peisaje fantastice bătute-n cuie la ferestre

-nesiguranţă a tatălui, nesiguranţă a mamei-,

rădăcini înnebunite de sete,

candela ochilor lupilor pîlpîind în apropiere,

sălcii ce nasc în deşert-

oameni fără chipuri

(nu-ți mai amintești chipurile,

ci numai mirosul de om

stătut

şi vocile 

din guri

străine)

,,nu vorbiți între voi!”

-le-a poruncit:

,,puteți însă urla,

dar ca fiarele!”

Încetați odată, încetați!

Pe cei vii, tinerii îi vor numai laşi

pe morţi, trădători

Încetaţi odată, încetați!

Nu, nu sîntem numai ospăţ al vicomorilor

căci

poate-n al nouălea ceas
al săvîrşirii

ne vom întoarce

va fi o zi cînd
va fi

un seceriş
al secerişului

şi neghina 
va arde

Ședea-va omul atunci și va plânge

înaintea grădinii, o flacără

despărțind lumea în două, văzută

făcându-se,

Izvorul.

ARHE

un singur lucru nu aflase 

că trupul poate să îi moară 

într-o amiază fără nume 

mâinile îi vor fi atât de grele 

încât până la frunte va fi o veșnicie 

de străbătut 

era frumos, luminând 

cu inima curată printre păsări, ape 

nu-i puteau învălui trupul, focul 

nu-l putea-mbrățișa, întunericul 

nu-i putea frânge raza privirii, veninul 

nu l-ar fi putut atinge 

el 

nu era vinovat. 

Lumea nu are decât o singură justificare: Învierea. 

*versuri D. Turcea

photomobile Corina N.

Seară Duhovnicească cu Pr. Prof. Vasile Mihoc,  Ascor Cluj Napoca/ 12 martie 2026

 

Seara duhovniceasca la Alba Iulia cu PS Samuel Bistriteanul

 ,,Eliberarea din lanțurile nevăzute ale patimilor”, tema celei de-a doua conferințe ASCOR Alba Iulia din Postul Sfintelor Paști

ASCOR Alba Iulia vă invită luni, 16 martie, de la ora 18:00, la o nouă întâlnire din seria Conferințelor duhovnicești. Invitatul acestei întâlniri de suflet este Preasfințitul Părinte Samuel Bistrițeanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, care va susține conferința cu tema „Eliberarea din lanțurile nevăzute ale patimilor”. În perioada 1990-2012, Episcopul-vicar Samuel Bistrițeanul a fost eclesiarh al Catedralei Încoronării si Reîntregirii din Alba Iulia și profesor la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Simion Ștefan”.

Evenimentul duhovnicesc se va desfășura în Aula Mare „Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae” din incinta Facultății de Teologie Ortodoxă. Intrarea va fi liberă, în limita locurilor disponibile. Parteneri în organizarea acestor conferințe sunt Arhiepiscopia Alba Iuliei, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Simion Ștefan” din Alba Iulia, Basilica, Trinitas TV, Doxologia, Radio Trinitas și Radio Reîntregirea.

 

 

Prosopon  nu este o simplă expoziție, ci un eveniment inedit, special, dar, mai ales de suflet prin care dorim să susținem Așezământul Social “Casa Sf. Gheorghe” al Parohiei Ortodoxe Române din Albano-Genzano. Coordonatorul acestei expoziției este dl. prof. Mihai Coman.  Expoziția artistică cu vânzare va avea loc la Palazzo Chigi din Ariccia, Italia, în perioada 18-25 aprilie 2026.

• Evenimente principale: Pe 18 aprilie vor avea loc un recital de muzică bizantină și o licitație caritabilă, iar pe 19 aprilie o conferință susținută de Lect. Dr. Mihai Coman. 
• Artiști expozanți: Expoziția reunește lucrări de la peste 20 de artiști printre care am onoarea să mă aflu și eu.
• Organizatori: Evenimentul este organizat de Episcopia Ortodoxă Română a Italiei și Parohia Ortodoxă Română din Albano-Genzano, cu sprijinul Ambasadei României și al Consulatului General de la Roma.

 

 

 Scrisoare Deschisă: 

Solicitare de asumare a valorilor căsătoriei și  familiei creștine

Domnule Președinte Nicușor Dan,

 

    Vă adresez această scrisoare în calitate de cetățean care crede că autoritatea morală a unui lider este inseparabilă de ordinea din propria sa familie. Un conducător nu poate cere rânduială în treburile statului dacă nu a așezat, mai întâi, rânduiala în propria casă.

    Considerăm că este momentul ca imaginea publică pe care o proiectați să coincidă cu realitatea dumneavoastră civilă și spirituală. În vizitele oficiale, sunteți însoțit de mama(o femeie sobră și deosebită) celor doi copii ai dumneavoastră, aceasta fiind prezentată drept „Primă Doamnă” a țării. Totuși, acest titlu rămâne o formă fără fond atât timp cât nu este asumat prin taina căsătoriei și recunoscut oficial de lege.

Motivele solicitării sunt clare și nu mai  așteaptă amânări:

·         România este o țară profund ancorată în valorile familiei și ale credinței. În acest an, pe care Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat drept „Anul omagial al pastorației familiei creștine” și „Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori și al femeilor creștine”, privirea multor cetățeni se îndreaptă către instituția prezidențială nu doar pentru decizii politice, ci și pentru confirmarea acestor valori fundamentale. Dorim ca  atunci când apăreți în spațiul public alături de partenera dumneavoastră și de cei doi copii frumoși pe care îi aveți împreună să fi oficializat relația, ca un act de respect față de Poporul pe care îl reprezentați și față de Tradiția creștină  care fundamentează această națiune.  Este evident pentru noi toți că doamna care vă este alături este o persoană serioasă, cu ținută morală, care onorează rolul de „Primă Doamnă” în cadrul vizitelor oficiale și al evenimentelor de stat. Cinstirea femeii creștine: Într-un an dedicat comemorării femeilor creștine, așezarea partenerei dumneavoastră în statutul binemeritat de soție nu este doar un gest de bun simț, ci unul de demnitate și recunoaștere a rolului ei esențial în viața dumneavoastră și a copiilor pe care îi aveți împreună.

·          Modelul de „om ispravnic”: Românii au nevoie de un lider care să fie un „ispravnic” bun, un om care își asumă responsabilitățile până la capăt. Lipsa acestei asumări în sfera privată, în propria casă, generează neîncredere și o jenă publică pe care cetățenii nu ar trebui să o resimtă față de Președintele lor.

 

    Domnule Președinte, vă solicităm acest gest de onoare cu discreție, dar cu fermitate. Un bărbat adevărat și un lider responsabil își pune casa în rânduială înainte de a conduce o țară. Așteptăm un semn de asumare care să confirme că valorile familiei pe care le invocați sunt, într-adevăr, o busolă pentru acțiunile dumneavoastră.

 

   

 Cu așteptarea unui gest de onoare, asumare și responsabilitate,

 

Corina M. Negreanu

 

 

Blândețea ca virtute a Maicii Domnului și echilibrul feminin interior

            Dacă privim spre chipul Maicii Domnului, descoperim o altfel de putere: blândețea. Sfintii Părinți spuneau că blândețea, pe lângă smerenie, este unul din reperele după care recunoastem sfintenia ca lucrare duhovniceasca autentică ființei umane. Chiar dacă pare mai degrabă o caracteristică ideală indispensabilă feminității, este cu adevărat o virtute bărbătească ce constă în acea „liniște a inimii” care primește viața cu toate încercările ei fără să se răzvrătească, să se revolte. Sfântul Siluan Athonitul spunea că Maica Domnului nu a fost niciodată „izbită” de gânduri de mânie sau de judecată, desi ar fi avut un infinit de motive să o facă. Dar, blândețea ei nu era o lipsă de emoție, ci o stăpânire deplină a păcii interioare. Maica Domnului este, prin excelență, simbolul echilibrului interior-exterior desăvârșit.

          În scrierile Sfinților Părinți, Fecioara Maria este numită deseori „Grădina închisă”(Cântarea Cântărilor, 4,12) sau „Izvorul pecetluit”. Acest simbol sugerează un spațiu de siguranță, prospețime și regenerare.Așa cum o grădină are nevoie de îngrijire și condiții climatice bune pentru a înflori, și „grădina interioară” a femeii (sistemul ei endocrin și emoțional) are nevoie de blândețe și grijă pentru a nu se „usca” sub povara stresului.

          Imnul Acatist și textele liturgice subliniază răspunsul ei: „Fie mie după cuvântul tău”, o credință încredințată și acceptarea supremă a unei transformări profunde care a avut loc în propriul ei trup. La Buna Vestire Maica Domnului a acceptat si această schimbarea biologică cu o pace divină. Noi, femeile, ne luptăm deseori cu transformările corpului nostru (pubertate, maternitate, menopauză). Blândețea înseamnă să facem pace cu biologia noastră, nu să o privim ca pe un inamic. Preasfânta Fecioară ne învață că putem purta greutăți imense cu o eleganță discretă, transformând suferința în rugăciune și tensiunea în pace. Este acea capacitate de a rămâne „centrată” atunci când lumea din jur este în haos.

          N. Steinhardt vorbea despre „noblețea” Maicii Domnului, definind blândețea ca pe o formă de aristocrație a spiritului. Maica Domnului nu s-a plâns, nu a cerut socoteală, nu s-a răzbunat, nu a purtat resentimente nimănui, ci „păstrează toate aceste cuvinte în inima sa” fără a se lăsa strivită de ele. Dar, această „păstrare în inimă” este opusul stresului cronic. Știința modernă ne spune că resentimentele și furia neprocesată cresc nivelul de cortizol (hormonul stresului). Blândețea Maicii Domnului include practic (și) o lecție de igienă hormonală și spirituală

          De multe ori, noi, femeile moderne, simțim că această blândețe ne scapă printre degete. Ne trezim irascibile, epuizate sau copleșite de o tristețe fără nume și tindem să ne vinovățim spiritual. Dar. Adevărul este că, uneori, ,,zgomotul” din viața noastră nu vine din lipsă de credință, ci dintr-o suferință a trupului. Aici intervine biologia: trupul nostru este guvernat de mesageri chimici-ca niște scrisori trimise de creier către organele corpului,  numiți hormoni. Atunci când acești mesageri sunt tulburați de stres sau de boală, scrisorile pe care creierul le trimite către corp ajung șterse sau modificate.

          Dezechilibrele hormonale – fie că vorbim de cortizolul crescut de stres, de fluctuațiile tiroidiene sau de tranzițiile naturale ale vieții – pot acționa ca un nor cenușiu peste starea noastră de spirit.

• Irascibilitatea de care suntem atât de des învinovățite și etichetate, nu este mereu un defect de caracter, ci poate fi un semnal de alarmă al corpului.
• Oboseala cronică nu este lenes au letargie premeditată, ci poate fi epuizarea resurselor interne.

          Dacă Maica Domnului este icoana păcii și blândeții fără asemănare, hormonii noștri sunt instrumentele prin care această pace este orchestrată simfonic în trup. Un dezechilibru hormonal nu este o vină spirituală, ci o viroză a acestor mesageri chimici.

          Să ne imaginăm că blândețea Mariei a fost susținută de o tăcere interioară perfectă. Noi, în schimb, trăim într-o lume care ne bombardează cu ,,zgomot chimic”. 

          Cum spuneam, putem privi hormonii ca pe niște scrisori trimise de creier către restul corpului. Când acești mesageri sunt „blânzi” și echilibrați, trupul funcționează ca o liturghie a armoniei. Dar când mesajele sunt alterate de stres, de oboseală sau de boală, dialogul interior devine un conflict.

          Iată trei mesageri pe care îi poți menționa pentru a ilustra pierderea blândeții:

1.     Cortizolul (solul alarmei): Când suntem mereu în stare de alertă, acest mesager strigă „Pericol!”. El alungă starea de și instalează o stare de „supraviețuire” în care blândețea devine un lux pe care corpul simte că nu și-l mai permite.

2.     Progesteronul (păstrătorul liniștii): Este considerat „valiumul natural” al femeii. Când nivelul lui scade, ne pierdem acea capacitate de a „păstra toate cuvintele în inima noastră” cu calm, devenind reactive și neliniștite.

3.     Ocitocina (hormonul iubirii și al atașamentului): Este mesagerul care ne permite să fim „mame” pentru ceilalți, chiar și în sens spiritual. Este chimia blândeții pure, cea care ne face să dăruim fără să ne simțim secătuite.

          Cum să păstrăm echilibrați acești mesageri? Poate vă întrebați ce legătură are rugăciunea cu analizele noastre de sânge. Ei bine, știința modernă confirmă astăzi ceea ce Sfinții și Maica Domnului au trăit dintotdeauna: rugăciunea este și poate fi un ajustor chimic. Maica Domnului nu a fost doar un model de conduită, ci un model de rugăciune continuă. Ea trăia într-o stare de comuniune cu Dumnezeu care îi menținea acel echilibru interior inegalabil. Pentru noi, rugăciunea nu trebuie să fie o corvoadă, ci un 'tratament' de reechilibrare.

          Când simțiți că hormonii vă copleșesc, rugăciunea este acel moment de respiro în care  practic, permitem harului să devină biochimie, când în creierul nostru se întâmplă un miracol biologic:

•  scade zgomotul cortizolului: Ea semnalează corpului că nu mai este în stare de război, permițând sistemului imunitar să se refacă.
• ritmul rugăciunii reglează inima: Repetarea unor cuvinte pline de lumină (cum este ,,Doamne, ajută.” sau ,,Născătoare de Dumnezeu”) sincronizează bătăile inimii cu respirația, creând ceea ce medicii numesc coerență cardiacă.
• resetează receptorii de stres: Rugăciunea nu schimbă doar starea sufletului, ci curăță receptorii noștri hormonali, făcându-i mai receptivi la liniște și mai rezistenți la agitație.

          Sper ca până la finalul vieții noastre să învățam cum să ne recăpătăm blândețea mariană, înțelegând mai întâi mecanismele fine ale acestor mesageri chimici care ne locuiesc. si echilibristica lor ,,liturgică” pentru trupul/templul nostru.

          Adevărata virtute a blândeții, inspirată de Maica Domnului, trebuie să se răsfrângă mai întâi asupra noastră. Să fim blânde cu propriile neputințe fizice înseamnă să avem înțelepciunea de a cere ajutor, de a căuta echilibrul medical și de a ne îngriji trupul ca pe un templu.

          Să nu uităm că pentru a putea oferi pace celor din jur, trebuie să ne regăsim mai întâi pacea în propriul organism. Sănătatea hormonală este, în esență, o formă de respect față de darul vieții și de ceilalți. Când spunem despre Maica Domnului că este Cea plină de har, ne referim la o stare de plenitudine unde nu există loc de lipsă, de teamă sau de haos. În planul sănătății noastre, a fi ,,plină de dar” înseamnă a avea acea rezervă interioară care ne permite să dăruim fără să ne secătuim. Înseamnă a ne hrăni corpul și sufletul astfel încât să nu mai fim în ,,deficit” de răbdare sau de energie. Să ne rugăm ca, prin grija față de noi înșine și prin harul divin, să redevenim și noi vase pline — nu de stres și cortizol, ci de pace și vitalitate. Pentru că o femeie plină de har este o femeie care poate, la rândul ei, să dea viață și lumină tuturor celor din jur.

Corina Negreanu, 27 februarie 2026

 

photomobile Corina Negreanu

    ,,Moartea e, şi pentru creştin, un amurg încărcat de melancolie. Despărţirea de lumea aceasta e grea. Şi soarele când apune se uită parcă înapoi, spre plaiurile pe care le-a luminat o zi întreagă şi care se acoperă de umbră.

Dar aşa cum soarele răsare în altă lume, la fel şi creştinul, prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos, a primit încredinţarea că după apus urmează un strălucitor răsărit de soare, urmează o nouă zi, o nouă viaţă. „A murit”, o să se spună şi despre mine şi despre tine într-o zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu ştiu când va sosi."

(Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui ‒ un ghid al frumuseţii lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, pp. 72-74)

 Pumaho

Versuri - Mariana Marin

Refuz să mai privesc realitatea în faţă.

Port în braţe doar poemul acesta,

care miroase urât - câine mort.

Îl pocnesc şi bucăţi de carne

sar din râsul hidos.

Plec atunci la marginea mării să mă spăl.

El îmi sare în faţă

şi mă trezesc în hainele de luni.

funcţionar tăcut,

spoind lumea cu literele unui alfabet

singuratic şi mort.

- Trebuie notat totul, îmi şopteşte 

manşeta mea roasă de viaţă.

Inventează, acolo unde ochii îţi cad înaintea plânsului

şi limba se desfată înainte de râs.

Îmi iau atunci sfertul de secol în spate

şi, iată, notez:

"La întretăierea drumurilor comerciale

se poate muri prin utopie sau uitare de sine.

O lume brutală, ai spune

dacă anumite previziuni nu te-ar mai fi dus cu vorba

din epoca min şi te-ar fi părăsit în epoca tao.

La intrarea în muncile de primăvară,

mâinile umflate ale copiilor sugrumă ardeiul gras

cu dexteritatea unui mecanism social

şi pe cer e numai fum.

Apoi devine o obişnuinţă.

Mirosul prostiei?

Imaginaţi-vă

(aici naratorul e alb şi tremură

în faţa memoriei sale clevetitoare)

carnea a o sută de oi

sub roţile a 21 de vagoane de tren.

Ehei, cum ţi-ai mai salva atunci pielea

într-o tăbăcărie umedă,

hohotind sub iarba înaltă!.

La întretăierea drumurilor comerciale,

memoria scapă esenţialul, ca într-un fel

de uriaşă măcelărie, unde mirosurile

se destind şi pe cer e numai fum.

Trebuie notat totul, spunea

manşeta mea roasă de viaţă.

La întretăierea acestei lumi,

cu imaginea sa despre sine,

am privit realitatea în faţă.

Am fost la marginea mării să mă spăl.

Ochii mi s-au înnegrit înaintea plânsului.

Limba mi s-a înverzit înaintea ierbii.

Sfertul de secol a simţit mirosul prostiei

şi într-un târziu, dexteritatea unui mecanism social

mi-a căzut la picioare şi mi-a şoptit:

- Trebuie notat totul,

chiar dacă mă pocneşti,

în această uriaşă măcelărie,

unde mai crezi că te poţi salva.

printre hălci de ardei gras,

unde ai visat şi ai scris,

ca o manşetă roasă de viaţă,

unde ai chicotit cu fusta-nstelată,

când mirosurile se destind şi pe cer e numai fum…

Preluare https://www.versuri.ro/versuri/mariana-marin-