 |
Coordonatorul picturii Bisericii Măn. Prislop
d-l prof. C.C. Cătălin Băluț;
șantier 2026 |
Însemnări despre practica de vară în arta mozaicului-
15-25- septembrie
https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=1761818742241050&id=100052388242023&mibextid=wwXIfr&rdid=XOMbNpVem59kjt4I#
Practica de vară s-a încheiat, dar zilele petrecute la Deva continuă să lucreze în mine, asemenea unei imagini alcătuite încet, din fragmente care își descoperă sensul numai atunci când sunt privite împreună. Am participat la primele trei zile ale atelierului și am revenit în ultima, când întreaga experiență s-a încheiat într-un chip apoteotic, memorabil, cu activitate-tandem de atelier și vizitarea șantierului de pictură în frescă de la Mănăstirea Prislop, coordonat de lector univ. dr. C.C. Cătălin Băluț.
Chiar dacă timpul participării mele a fost mai scurt decât al celorlalți, el a avut densitatea unei întâlniri adevărate. Sper să fie reciprocă. După primele trei zile am plecat cu sentimentul că o parte din mine rămăsese acolo, în traseele începute, în vocile colegilor și în liniștea bună care se așternea uneori peste mesele de lucru. Când am revenit în ultima zi, am regăsit nu numai o compoziție care crescuse, ci și o comunitate de lucru în care legăturile se adânciseră.
Numele atelierului, „Tesserae Vitae – Dintr-un singur izvor”, mi se pare acum cu atât mai grăitor. El vorbește despre tema compoziției, dar și despre oamenii diferiți care s-au adunat în jurul aceleiași lucrări. Asemenea teserelor, fiecare și-a păstrat chipul și particularitatea, primind în același timp un rost nou prin apropierea de ceilalți.
Pe mesele de lucru se aflau cutiile cu piatră, cleștii, pensetele, vasele mici cu adeziv și desenul încă vizibil sub suprafețele neacoperite. Fiecare teseră trebuia privită, aleasă, uneori tăiată din nou și așezată cu grijă în raport cu celelalte. Mozaicul se construiește prin îndemânare, dar mai ales printr-o formă profundă de răbdare. Piatra, oricât am vrea, e piatră, nu poate fi grăbită: ea cere atenție, măsură și disponibilitatea de a relua.
Uneori ne opream în fața unui traseu dificil. Îl urmăream cu privirea sau cu degetul, schimbam o piatră și încercam o altă direcție. Discuțiile se aprindeau în jurul unei curbe ori al întâlnirii dintre două rânduri, iar soluția se năștea adesea din observațiile mai multora. Alteori, fără să ne-o ceară cineva, peste încăpere se așternea liniștea. Se mai auzeau numai cleștii, foșnetul mâinilor printre tesere și atingerea discretă a pietrei așezate pe suport. Mi-a rămas dragă această concentrare comună.
Într-un asemenea răstimp, colega mea de an, Lucia Conțan, a primit telefonul prin care a aflat că obținuse Marele Premiu la un concurs de pictură desfășurat la Botoșani. Ne-am oprit și ne-am bucurat cu ea, sincer. Pentru câteva clipe, izbânda Luciei ne-a aparținut tuturor. Apoi ne-am întors la locurile noastre, purtând în noi lumina acelei vești. A fost unul dintre acele momente care nu figurează în programul unei practici, dar care rămân în memoria ei adevărată.
 |
| Lucia Conțan, în prim plan |
Le port recunoștință colegilor mei. În numai câteva zile, gesturile simple ale lucrului împreună ne-au apropiat: o explicație oferită cu blândețe, un instrument întins la nevoie, o piatră aleasă pentru celălalt sau o dificultate asupra căreia ne-am aplecat mai mulți.
Îmi rămâne în suflet gestul unei cafele așezate discret lângă mine, într-un moment în care nu-mi puteam desprinde mâinile și privirea de la lucru. Asemenea gesturi care nu distrag de la muncă, presupun delicatețe sufletească. La fel, o vorbă caldă, spusă la timpul potrivit, putea risipi nesiguranța și ne dădea curajul să reluăm un traseu care nu se așeza așa cum ne doream. Prietenia s-a legat fără declarații, în firescul orelor petrecute în jurul aceleiași compoziții.
În jurul meselor s-au întâlnit studenți din ani diferiți, absolvenți și oameni cu experiențe distincte. Andreea Halasz a adus cu ea experiența bursei de studiu de la Ravenna, iar Emil Colf, proaspăt absolvent al programului de master Arta Mozaicului Bizantin și artist consacrat, a lucrat cu siguranța celui care cunoaște materia, dar și cu disponibilitatea de a explica.
 |
| Emil Colf |
 |
| Irene Postolache(în prim plan) |
Cristina Oneț-directoarea de proiect- a vegheat cu o inimă caldă și vioaie asupra ritmului acestor zile(ultima mea fotografie o surprinde apoteotic si pe ea, in Biserica de la Prislop), atentă la oameni, la materialele necesare și la acele lucruri mărunte prin care se naște o atmosferă caldă și așezată. Prin grija ei, atelierul a devenit un loc în care puteai întreba fără teamă, puteai greși și puteai relua până când piatra își găsea rostul și locul. Mulțumim, Cristina!
Îmi vin în minte cuvintele Simonei Weil: „Atenția este forma cea mai rară și mai pură a generozității.”* Mozaicul cere atenție față de materie, dar și față de omul care lucrează alături de tine. Poate că adevărata prețiozitate umană se descoperă tocmai în această grijă discretă, în această potrivire.
Compoziția realizată în cadrul atelierului îl are în centru pe Pomul Vieții, ale cărui ramuri se desfac într-o viță bogată, încărcată de frunze și ciorchini. Printre ele apar păsări și păuni, simboluri ale nemuririi și ale vieții înnoite, iar în registrul inferior se mișcă apele, cu pești, delfini și corăbii. La rădăcina Pomului se află monograma hristică, semnul care adună întreaga alcătuire în jurul lui Hristos, Izvorul Vieții.
Bordurile ornamentale, lucrul nostru de început, au cerut rigoare și răbdare. Meandrul a înaintat prin succesiuni geometrice precise, în vreme ce împletitura și-a schimbat necontenit direcția, fără să-și piardă continuitatea. Ceea ce în desen părea limpede devenea, în piatră, o încercare: dimensiunea teserelor, distanța dintre ele și alternanța culorilor puteau păstra ritmul sau îl puteau frânge.
Întregul demers artistic și logistic s-a desfășurat sub îndrumarea domnului lect. univ. dr. C.C. Cătălin Băluț. Explicațiile sale ne-au ajutat să înțelegem nu numai cum trebuie așezată piatra, ci și de ce fiecare alegere este importantă pentru întregul imaginii. Dificultățile de execuție au devenit astfel prilejuri de învățare, iar lucrul la mozaic a căpătat profunzimea unui dialog între desen, materie, răbdare și sens.
După apropierea de piatră, întâlnirea cu amploarea picturii murale a avut ceva apoteotic. A ridicat experiența atelierului de la gestul migălos al mâinii către respirația cuprinzătoare a imaginii monumentale în ultima zi, o schimbare de scară și de perspectivă. De la tesera ținută între degete și de la rândurile urmărite îndeaproape, am trecut la monumentalitatea picturii în frescă de la Mănăstirea Prislop. Aici, vizitarea șantierului coordonat de domnul profesor Cătălin Băluț ne-a îngăduit să vedem lucrarea artistică ca pe un proces viu, în care desenul, zidul, culoarea, lumina și arhitectura tradițională se întâlnesc.
Astfel s-a încheiat practica: nu printr-o simplă despărțire, ci, nădăjduiesc, prin deschiderea unei perspective mai largi asupra artei sacre în genere și a prieteniei noastre ce s-a legat. Am plecat de la Mănăstirea Prislop cu sentimentul că atât cât am putut învăța la masa de mozaic. cât și cele descoperite pe șantierul de frescă aparțin aceleiași chemări către atenție, rigoare și slujirea imaginii.(Corina M. Negreanu)
*Simone Weil, scrisoare către Joë Bousquet, 13 aprilie 1942, în Simone Weil și Joë Bousquet, Correspondance, Lausanne–Paris, Éditions L’Âge d’Homme, 1982.
 |
| Cu Nelica și Teodora |
 |
| Cristina Oneț |
 |
| Andreea Halasaz |
