cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

luni, 12 aprilie 2021


Zau de Câmpie 
Photo:Ilinca Negreanu




 

sâmbătă, 10 aprilie 2021

....

 


Cartea ,,Crezi tu aceasta?(Ioan 11, 26)" /pr. Ciprian Negreanu

 



Prefață



    Volumul de față face parte dintre acele texte de substanță care nu au nevoie de o prefață. Dar, ca să păstrăm rânduiala, vom mărturisi despre lucrarea acestor cugetări duhovnicești adânci și smerite deopotrivă. Și apoi, ce s-ar putea spune despre aceste cuvinte vii care transcend raționamentele comune și sunt sprijin pentru atâția oameni? Cu ce măsură pot fi ele măsurate? Nu putem decât să ne mirăm cu mirarea cea bună.

    Este necesar să schițăm un context pentru a înțelege cum a apărut ideea acestei scrieri.

    Părintele Ciprian Negreanu a fost hirotonit preot în data de 9 aprilie 2000. Pentru un an de zile, a slujit la Lupeni, în județul Hunedoara, acolo unde a fost trimis ca să-și înceapă activitatea preoțească și unde a ținut primele cuvinte de învățătură credincioșilor. La 1 mai 2001, la cererea Înaltpreasfințitului Bartolomeu Anania, a revenit în Cluj, ca preot misionar al studenților, și, până în anul 2005, a slujit la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Aici au fost organizate, de două ori pe săptămână, marți și joi, primele întâlniri cu tinerii, așa-numitele „discuții”. Inițial, s-a vorbit despre Viețile Sfinților. Câteva dintre familiile tinere, fiind marcate de viețile Sfinților despre care a vorbit Părintele Ciprian pe parcursul întâlnirilor, și-au botezat copiii, dându-le numele Sfinților despre care au auzit. De asemenea, o monahie care în anii 2002 – 2005 era studentă în Cluj-Napoca și venea la aceste discuții, și-a ales numele de monahie Tecla, fiind impresionată de viața Sfintei relatată la aceste cateheze. 

    Explicațiilor la Viețile Sfinților li s-a adăugat apoi descifrarea Liturghiei, în care Părintele a prezentat „instrumentarul” din timpul Proscomidiei și toate obiectele folosite în timpul Liturghiei, explicând etapele și simbolurile liturgice. A urmat o perioadă în care discuțiile au fost doar sub formă de dialog, tinerii adresând întrebări despre diverse teme. La rugămintea credincioșilor, timpul alocat predicilor s-a mărit.

    Pe parcursul câtorva ani, s-a format o comunitate în jurul Părintelui Ciprian Negreanu, una care s-a extins odată cu demararea construcției Bisericii Studenților din Campusul Universitar „B.P. Hasdeu”. În perioada 30 ianuarie 2005 – 13 decembrie 2008, slujbele și catehezele s-au ținut la demisol.  După construirea și sfințirea, în data de 13 decembrie 2008, a Bisericii de sus, întâlnirile au început să se desfășoare aici. În timp, Părintele Ciprian și-a sistematizat discuțiile în felul următor: duminică – tâlcuirea Evangheliei după Sfântul Evanghelist Matei; marți – explicații la Facere; joi – explicații la Faptele Apostolilor

    O profundă înțelegere a Imnului Acatist al „Bunei Vestiri” (fiind explicate fiecare icos și condac) a fost oferită comunității Bisericii Studenților în anul 2010, în timpul celei de-a cincea săptămâni din Postul Paștelui, chiar în timpul slujbei dedicate acestui Imn Acatist. Explicația acatistului a fost cuvântată în același an în care a fost organizată prima ediție a pelerinajului pe jos la Mănăstirea Nicula. La prima ediție, au participat în jur de 20 de tineri, urmând ca, de-a lungul anilor, numărul participanților la acest pelerinaj să ajungă la 800. Mai mult, taberele organizate de ASCOR Cluj au devenit momente tihnite pentru abordarea unor subiecte precum: comorile de omenie şi credința din lada de zestre a satului românesc, satul românesc – între moarte şi renaştere; mărturisirea credinței în timpurile noastre; tâlcuirea Psalmilor; Maica Domnului – îndrăzneală a gingăşiei; rugăciunea „Tatăl nostru”; simbolistica icoanelor; moartea și starea sufletului după moarte, legătura dintre suflet și trup și posibilitatea mijlocirii pentru sufletele celor adormiți.

    Cuvântul Părintelui Ciprian a călătorit apoi, alături de fiii săi duhovnicești, și în pelerinaje organizate în anii 2016 – 2019, în Israel, Serbia, Grecia și Turcia, în care discuțiile de seară și explicațiile la locurile vizitate au reprezentat o incursiune în istoria Locurilor Sfinte, a teritoriilor locuite de sârbi, a Asiei Mici și a insulelor grecești. Expunerile au abordat și viețile Sfinților care au trăit sau au trecut prin locurile respective, precum și tema Bisericilor Apocalipsei.

    În anul declanșării pandemiei, la data de 17 martie 2020, activitatea catehetică a trecut în mediul online, Părintele ținând zilnic discuții prin intermediul radioului ASCOR-ului, abordând teme precum: explicații la Patericul egiptean și Everghetinos, explicații despre Învierea Mântuitorului, despre Nașterea și Botezul Domnului, despre Ispitirea din Carantania. Au continuat și tradiționalele discuții, cele referitoare la explicarea Evangheliei după Sfântul Evanghelist Matei, a Facerii și a Faptelor Apostolilor. Au fost abordate subiecte istorice, culturale, teme de actualitate. În cadrul acestor discuții online, Părintele Ciprian a oferit liste de titluri de cărți din varii domenii care merită să fie citite, titluri de filme, de piese muzicale; a făcut o radiografie a literaturii concentraționare, propunând, spre audiție, subiecte despre regimul comunist, despre rezistența din munți, despre martirii neamului nostru.

    Până în prezent (21 februarie 2021), s-au strâns 325 de întâlniri radiofonice. Tot în timpul pandemiei, Părintele Ciprian a fost invitatul unor emisiuni online de la posturi TV și radio – Trinitas TV, Doxologia, Radio Renașterea –, în cadrul cărora a vorbit despre subiecte precum: „Stresul și vremurile actuale”; „Ce învățăm de la Sfântul Dimitrie Basarabov?”; „Sfinții lui Hristos, ajutători la vreme de necaz”; Pilda lucrătorilor răi; pregătirea pentru Postul Nașterii Domnului; „De ce să merg la Liturghie?”; „Iubirea cea de toate zilele”.

    Silvia-Lucia Scurtu, una dintre fiicele duhovnicești, a început în 2004 să extragă cuvinte din catehezele și predicile Părintelui Ciprian Negreanu, trecând pe hârtie spuneri care îi erau de folos duhovnicesc, care o atingeau la suflet. La început, le-a notat doar pentru sine, apoi a început să le trimită și altor persoane, pentru a le fi și lor spre întărire. Apoi au cerut și alții. Așa că, o dată pe săptămână sau la două săptămâni, trimitea mesaje pe telefon cu extrase din catehezele Părintelui. Odată cu trecerea timpului, a ajuns să trimită zilnic aceste mesaje unui grup tot mai mare. Atunci când nu poate trimite, neavând semnal sau din alte motive, sunt mulți care se sesizează, întrebând care e citatul zilei. Sunt credincioși care preiau cuvântul ales și-l trimit, la rândul lor, altora, așa încât s-a format un lanț. Mesajele călătoresc, ajung departe, dincolo de comunitate, pentru că vorbim despre o lucrare vie, tainică, binecuvântată: sunt persoane care spun că aproape zilnic li se potrivește cuvântul, că parcă pentru ei este, pentru problemele interioare cu care tocmai se luptă.

    În cadrul acestui volum, sunt învățături ce acoperă o perioadă de peste zece ani (2005 – 2016), dar strădania Silviei Scurtu a continuat, astfel încât mai sunt fragmente suficiente pentru o carte viitoare. A reușit să le organizeze pe teme, fiind mirată cum, de la un gând mărunt, s-a putut ajunge la o carte publicată. A ajutat mult Eliza-Adelina Purcaru, cea care a pregătit de tipar întregul material. De altfel, acest volum se dorește a fi un răspuns bun al comunității la darurile pe care Părintele duhovnic le aduce zilnic prin cuvintele de rugăciune și de învățătură. 

    Termenul cuvânt vine din latinescul conventus, care înseamnă adunare, întrunire, armonizare. Slujbele și catehezele sunt ca o masă la care este invitat Hristos. O nuntă împărătească își revarsă bucuria în viață noastră simplă, o întreagă universitate se condensează într-o oră. Cum este posibil așa ceva? Sunt mărturisite cuvinte care oglindesc Cuvintele. Spune autorul: „Cuvintele pe care Dumnezeu le-a lăsat prin Proroci şi, mai apoi, chiar prin Fiul Său sunt Pâinea Vieţii Care S-a pogorât din cer. Sunt hrană pentru sufletul nostru. Acestea te îmbracă – dar nu numai auzindu-le, ci şi începând să le faci, să le lucrezi, să le urmezi. Acestea sunt pâinea sufletească. Refac sufletul”.  Colecția de cuvinte scurte Crezi tu aceasta? (Ioan 11, 26) devine și o invitație adresată tuturor celor care sunt profund preocupați să găsească răspuns întrebărilor fundamentale ale existenței.

    Cine-l cunoaște cât de cât pe Părintele Ciprian Negreanu știe că acesta este un om al tăcerii. Dacă nu ar fi fost preot misionar și duhovnic la mii de oameni, ar fi ales calea cuvintelor puține. Spunerea lui vine din ascultare, din grija pentru ceilalți, văzând cum cuvântul mărturisitor și iubitor adus cu consecvență zidește o comunitate după modelul realizat de Sfântul Paisie Velicicovschi. Părintele Ciprian este un om al cuvintelor bine cântărite, dar și al cuvântului interiorizat. Cunoașterea dumnealui se hrănește din scrierile Sfinților Părinți, dar și din istoria popoarelor, înțesată de detalii semnificative, din frumusețea literaturii române și a literaturilor altor neamuri, din lirismul concentrat și diafan al lui Daniel Turcea, precum și din experiența densă a vieții.

    Discernământul Părintelui Ciprian se vădește în spuneri precum: „În spatele unor aşa-zise vicii sufleteşti, pot să se ascundă mari virtuţi care nu sunt lucrate încă. De exemplu, în spatele mâniei, se ascunde o capacitate imensă de luptă interioară cu păcatul, de găsire a dreptăţii pentru celălalt, de seriozitate, de mărturisire a lui Hristos”. Se arată, în acest mod, un om care nu pune etichetări, care înțelege omul în procesualitatea lui. Are încredere, în primul rând, în pedagogia divină și în rostul timpului în limpezirea vederii. Cum rămâne atunci cu cuvântul rostit? Într-o seară, la discuțiile cu tinerii, cineva îl întrerupe zicând: „Părinte, astea ni le-ați mai spus o dată!”. „Și ați îndeplinit cuvântul?”, întreabă preotul cu blândețe. Astfel, deși frumoase, spunerile nu sunt un spectacol ce vânează originalitatea cu orice preț. Acestea sunt cuvinte de ținut, de pus în faptă atât cât putem, căci sunt mântuitoare, mângâietoare încă din existența de acum. Cu rădăcini în învățătura Sfinților Părinți, crescute și trăite în termeni proprii, urmărite în felul nostru de a ne duce viața în această perioadă, gândurile alese ale duhovnicului studenților din Cluj-Napoca ne sintetizează înțelegeri pe care cu greu le-am putea cristaliza. Ni le dă spre ascultare în duh, rugându-ne, spre binele nostru, să nu le luăm în literă, formal, chițibușar, ca să nu ne pierdem în detaliile surprinse de lumina rece, fără puterea de aprindere a vederii duhovnicești. Și nu numai că sunt cuvinte reper, ele sunt hrană sufletească.

    Cartea, așa cum a fost ea construită din fragmente, se dovedește folositoare și pentru oameni îmbisericiți, dar și pentru cei care acumulează frustrări metafizice într-o lume în care îndepărtarea de Dumnezeu pare a fi o opțiune valabilă. Cât de grele sunt stările prinse în psihologic și în singurătatea apăsătoare! În ce tensiune negativă se duce existența fără lumina explicativă dăruită prin Sfintele Taine și prin învățătura Sfinților Părinți! Dezamăgirea de ceilalți și de sine, sentimentul vinovăției, regretele și nostalgiile vicioase, negăsirea sensului durerilor lumii, fricile, poftele, stresul, oboseala, lipsa de motivație, nedreptatea din mediul profesional, dificultățile de a iubi în familie, prietenia fără substanță, filmele, serialele, interviurile, jocurile care se inflamează pe moment, după care își întind golul în sufletul privitorului, căci lumea lor se surpă, nu are consistență – toate acestea și multe altele duc la o paralizie interioară, la o stare de șoc, mai mult sau mai puțin extinsă. Cât de necesare sunt cuvinte grăitoare precum: „Adevărata frumuseţe spirituală a omului rămâne într-o anumită stagnare atât timp cât el nu se întâlneşte cu celălalt”! Ambiția personală e eficace pe moment, dar, de una singură, îl face pe om să se întindă mai mult decât îi este plapuma. Atunci, omul trebuie să-și aducă aminte de ceilalți, pentru a-și recăpăta frumusețea, pentru a gusta bucuria – „Aşa face Dumnezeu: ascunde multă bucurie în întâlnirea şi în ajutorarea celuilalt, în sinceritatea faţă de celălalt, în purtarea poverii împreună cu el. Acolo ascunde Dumnezeu bucuria!”.

    Și ce se întâmplă în fața acestor cuvinte? Apar întrebări justificate în cel care primește cuvântul bun: „De ce să fiu nemulțumit? De ce să fiu revoltat pe lumea aceasta și pe felul în care a făcut-o Dumnezeu, dacă eu nu pot să văd atât de bine? Mai e vina altcuiva că eu nu am ajuns la o asemenea vedere? Neîmpăcarea mea nu este, de fapt, dată de neîmpăcarea cu Dumnezeu? Dacă mă apropii de Domnul și mă rog câteva minute dimineața și câteva seara nu va fi mai bine? Nu e mai bine după ce mă spovedesc, după ce mă împărtășesc? Dacă altul poate, mai am dreptul să spun că nu se poate?”. Aceasta este o cale de a ajunge la privirea responsabilă asupra propriei existențe.

    Microtextele cărții provin dintr-o bună privire asupra vieții, una care contrastează cu perspectivele deformate cu care ne-am obișnuit. E ca și cum am contempla un peisaj și l-am descrie cât mai fidel, aflând ulterior că acel loc nu era așa cum l-am surprins. Ce-am spus noi că-i munte era prăpastie, ce-am spus noi că e lumină era, de fapt, întuneric. Iar, dacă vedem greșit, atunci și umblăm greșit, rătăcim, cădem, ne lovim, pierdem vremea și îi încurcăm și pe alții.

    Dacă nu ni se arată calea spre Domnul din interiorul ei, durerile și apăsările noastre interioare sunt doar stări difuze. Nu vedem ce le cauzează și care este structura lor interioară. Unii le resimt ca pe niște pietre apăsătoare, alții ca pe un întuneric ce nu poate fi îndepărtat, alții ca pe un vârtej de stări contradictorii care vin și pleacă precum niște furtuni de necontrolat. De unii singuri nu găsim nume pentru firele ce țes aceste stări negative, nu le putem desface mănunchiul ca să rupem fibră cu fibră această țesătură neagră, corozivă, deprimantă. Nu avem cale de ieșire și începem să ne revoltăm – adeseori subtil, fără să ne dăm seama.

    Gândurile, călite în experiența duhovnicului, cheamă la legătura vie cu Dumnezeu. Ele vorbesc convingător despre îngăduirea celuilalt, despre mica grijă de a rezista egoismului, care deschid cărarea înspre marile comori. Relaționările cât mai curate la nivel interior sunt văzute ca o strădanie fericită – din ele și din într-ajutorările în vreme de necaz se naște prietenia, scăparea din anxietatea singurătății. Acest efort e o împreună-lucrare cu iubirea lui Dumnezeu. Iar această Iubire este căutată prin binecuvântare, blândețe, consecvență, ascultare de duhovnic și de glasul conștiinței, milostivire, smerenie. Învățăturile aduse au un scop comun: de a reface încrederea în Dumnezeu, de a-L scoate din tiparele greșite trasate de cunoașterea noastră nehrănită de înțelegeri adevărate, nelucrată din cauza lenei interioare, pustiită de revolte și de frici.

    Părintele Ciprian Negreanu este un duhovnic care-l odihnește pe omul care se lasă îndrumat. Așa sunt și cuvintele desprinse din catehezele și omiliile sale. Însă, în mod neașteptat, sunt persoane care consideră că aceste cuvinte revelatoare cer prea mult. De ce? Fiindcă ele îl ajută pe om să conștientizeze care este sursa înstrăinării de Domnul. De pildă, cineva poate să spună că Dumnezeu nu binevoiește să lucreze prea mult în viața lui și că aceasta este o decizie luată fără ca omul să poată face ceva. Dar apoi citește, în timp ce are un apropiat internat în spital: „Cel ce îl uită pe aproapele său atunci când acesta e necăjit, înstrăinat, bolnav, nepăsându-i decât de propria lui pace, de liniştea lui, de distracţia lui, acela Îl îndepărtează pe Dumnezeu din viaţa sa”. Or, acea persoană își dă seama că, în timpul spitalizării prietenului său, a stat pe internet ore întregi și s-a rugat cel mult cinci minute! Vrea omul să se vadă în această lumină? Sau vrea să-și spună în continuare că e bine, că nu are păcate prea mari?

    Fără credința în Dumnezeu, fără cunoașterea lui Dumnezeu, existența e un coșmar resimțit chiar și de pe poziția agresorului, chiar și de pe poziția celui care ignoră orice căutare. Faptul că acest coșmar nu este trăit la imensa, adevărata lui intensitate este un dar în sine, ține de Darul vieții. Dumnezeu ne ține, Dumnezeu ne așteaptă, ne cheamă. Aici sunt cuvântări luminoase care ne scot, măcar din când în când, din aceste galerii negre în care rătăcim.

    Cartea Crezi tu aceasta? (Ioan 11, 26) este o chemare adresată și acelora „care se deprind să le prefere pe cele nevăzute în locul celor văzute, pe cele viitoare în locul celor ce stau sub ochii noștri”, și acelora care încă nu s-au lămurit. Este titlul o întrebare retorică? Hristos nu a formulat întrebări de dragul discursului. Este o chemare reală, căci credința asumată înseamnă prezență. Îmi aduc aminte că, într-un oraș mai mic, la o biserică ai cărei enoriași erau oameni mai în vârstă, preotul de acolo rostea predica pe un ton ferm, sobru și, la un moment dat, spune cu elan: „Se poate om fără Dumnezeu?”. „Nu!”, se aude glasul subțire al unui copil de cinci ani adus acolo de bunica lui. Nu știa copilașul ce e o întrebare retorică. Întrebarea cerea un răspuns și el a fost prezent în credință, interior ei. Iar naivitatea lui justificată – nu știa convenția umană – nu este altceva decât o mărturisire a lui Dumnezeu care vădește naivitatea noastră nejustificată – tindem să rămânem la convențiile exterioare și nu recunoaștem chipul Mântuitorului.   

    Frumusețea realului, a adevărului străbate aceste gânduri închinate ivirii chipului lui Hristos în sufletul omului. E o lucrare ce se arată și în întreaga cuvântare, și în frânturi. O predică sau o cateheză a Părintelui Ciprian Negreanu este, la rândul, ei un fragment dintr-un proiect mai amplu, care se poate asimila doar printr-un îndelung efort de receptare. Paradoxal, acest proces, deși amenințat de ispite, nu este anevoios în sine. Și aceasta, pentru că se propune ascultătorului însetat de Dumnezeu o plăcută ședere la marginea unui râu răcoritor ce curge cu ape limpezi. Prin lectură, sunetele sunt transpuse în litere. Efortul de descifrare este mai mare, dar poate să crească și răsplata, căci pot fi aprofundate cuvintele. Cunoașterea trebuie să lucreze altfel – nu în sensul părăsirii Duhului care vine odată cu spunerea (Duhul luminând rostul vorbelor tainic, din interior), ci într-o mai îndelungată ședere pe câmpul semantic, o discernere mai fină, mai așezată și, de aici, mai asumată.

    E adevărat și că o singură secțiune îți ajunge să te lămurești cu ce ai de-a face. Tot așa, mari muzicieni veneau să asculte interpretări muzicale ale lui Miles Davis și, după primul sunet de trompetă, spuneau: „Asta a funcționat pentru mine. E ca un spectacol întreg. Îmi ajunge și atât”. De aceea, aceste gânduri frumos reunite sunt ca roua ce se adună în dimineața unui bun început. Fiecare reflecție atinsă de har aduce „reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”, un Cer pe care poate l-am uitat sau nu l-am cunoscut niciodată. „Și, dac-ai mări acea picătură, să te poți uita în adâncul ei”, ai afla o înțelepciune care s-a sedimentat lent, cu grijă. La fel trebuie citită și cartea: cu grijă, fără grabă. Căci, la fel cum se spune de marile scrieri, apa nu pare adâncă fiindcă e foarte limpede; dar, dacă pășești în substanța transparentă, te vei scufunda, înțelesurile trecând peste puterea de mișcare conceptuală obișnuită. Multe cuvinte de aici par simple, pare că le putem zice și noi ușor, dar, când încercăm, vedem că, de fapt, nu putem. De ce nu le putem zice dacă le știm? Pentru că nu le cunoaștem în mod real – nu ne este cu totul activă cunoașterea cea mai înaltă.

    Preot de vocație, cu drag de cunoaștere, dar și de simplitate, Părintele Ciprian Negreanu ține cuvinte nu doar frumoase, ci și poetice. Este în ele o armonie mai înaltă. Cum devin vorbele poetice? Nu se caută un discurs cu efecte sentimentale. De altfel, privirea înțelegătoare trebuie să se îndepărteze de citirea stărilor afective de moment pentru a se putea focaliza asupra a ceea ce este revelat, descoperit parcă atunci pentru prima dată. Nu sunt aplicate nici tehnici retorice și argumentative. Poeticitatea vine ca o emanație a conținutului bun, iar fiecare fragment e grăitor și amintește de spusele Sfântului Apostol Pavel: Şi vă rog, fraţilor, să îngăduiţi acest cuvânt de îndemn, căci vi l-am scris pe scurt (Evrei 13, 13).



Bogdan Herțeg




vineri, 2 aprilie 2021

Despre ,,Viața secretă a copacilor"

  




    Mi-a căzut în mâini  o carte foarte interesantă scrisă  de un pădurar, care, atras de anumite ,,minuni” naturale întâmplate într-o pădure,  a început un studiu temeinic de cercetare și de observare foarte atentă a pădurilor, cu precădere având o atenție specială îndreptată asupra descifrării comportamentului copacilor seculari, concluziile acestor observații și cercetări fiind de-a dreptul uluitoare. El se numește  Peter Wohllebeb și a pus bazele unui proiect ecologic prin care protejează  și poartă de grijă pădurii seculare Eifel din Germania. Cartea scrisă  este așadar ,,o declarație de dragoste făcută  pădurii".

    Copacii sunt asemenea ființelor  vii care devin mai puternice atunci când traiesc în comunități, după  reguli respectate cu o rânduială fără cusur. Pădurarul a observat că, copacii pot avea și ei dureri, au sentimente, se iubesc și se îngrijesc unii pe alții prin faptul că își trimit substanțe nutritive prin rădăcini, de la cel puternic/sănătos la cel fragilizat de anumiți factori,  uneori contribuie în grup ajutându-l pe cel vulnerabilizat să  supraviețuiască. Copacii pădurii comunică între ei printr-un limbaj al pădurii  pe care Peter Wohlleben l-a descifrat într-o  bună  măsură, de la freamătul  și  trosnetul ramurilor adică  printr-o gamă de sunete pe care și le transmit unii altora,  la limbajul olfactiv prin care își semnalizează spontan până la mari distanțe mesaje rapide de avertizare de pericol. De pildă,  dacă un stejar e tăiat  acesta emană  rapid un odorizant către  ceilalți, iar acestia la rândul lor degajă  o substanță  odorizantă de stres și de pericol general schimbând/ tensionând ,,aerul” pădurii, ca formă de apărare. Războaiele pe care le duc sunt demne și drepte. Cum spuneam stejarii, sunt foarte bine ,,citibili”. Iar alții când sunt atacați de insecte produc substante amare cum e tanina sau salicina(în cazul sălcilor) pentru a îndepărta insectele dăunătoare. Copacii pădurii se iubesc, știu să traiască frumos unii cu alții căci nu își trimit  unii altora  ramuri dușmănoase  prin care să  își  optureze obraznic unii altora spațiul.  Ei cresc într-o armonie perfectă, cei bătrâni, cei tineri împreună  cu adulții responsabili și de unii și de ceilalți. La vremea potrivită îsi trimit  miresme și semințe  folosindu-se de adieri vânt  și de mediul prielnic, adică fac dragoste. Copacii mame au grijă  de puieți pe care îî protejează.

     Autorul remarcă faptul că (,) copacii au memorie, o capacitate de regenerare aproape inexplicabilă, și asemenea oamenilor, odată  cu bătrânețea  fac riduri.

Pădurea  e mai mult decât  un ecosistem viu, ea predă  multe lecții morale și de coexistență speciei umane dacă  aceasta, în goana ei egoistă  de exploatare și  profit,  mai are capacitate, mai deține senzori, intelect sensibilitate pentru a învăța de la natură(de la care individul ar avea încă foarte multe lecții de învățat)  cum să traiască în armonie cosmică. Copacul este un model  exemplar de comportament statornic, disciplină și  de onoare.

Înainte  de a intra într-o  pădure, gândiți-vă  că  e un spațiu  solemn  și  drept,  de-a dreptul sacru. Nu-i  spulberați  armonia cu delirul drujbelor sau cu dejecții,  muzică, grătare si prăjeli  care să  vă satisfacă  niște  nevoi grobiene. Pentru  că, totul, totul are o notă  de plată dureroasă încă din viața aceasta ca un blestem pe generații. Mai mult decât atât, la Judecată copacii  vor fi martorii mărturisitori de față după cum spune Psalmistul: ,,Atunci se vor bucura toți copacii pădurii de fața Domnului, că vine, vine să judece pământul” (Ps. 95, 12)

marți, 30 martie 2021

Revista Arthos Nr. 32/2021







 După un an de  întrerupere și nebuloasă pandemică, revista Bisericii Studenților din Cluj ,,Arthos” și a comunității ei lărgite  își reia activitatea continuând seria publicațiilor de până acum. Numărul 32 și primul din acest an -2021 are  dosarul tematic ,,Pocăința", dar cuprinde și alte articole, interviuri ample, recenzii interesante cu persoane deosebite. Este un număr consistent, dinamic, având peste 200 de pagini, în principal (și) pentru că s-au strâns multe materiale până în prezent. A fost un an complicat... Mulțumim harnicei redacții pentru munca istovitoare depusă și  pentru perseverență!
Atașez aici doar un interviu cu medicul Nicoleta Motoc, eroina care ne-a tratat și ne-a salvat viețile multora dintre noi.

Vi-l recomand cu toată căldura!


„Partea perfidă a bolii COVID-19 este incapacitatea propriului organism de a sesiza prezența pericolului”

 

Interviu cu medicul pneumolog Nicoleta-Ștefania Motoc





Interviu realizat de Tatiana Onilov

Foto: arhiva personală a medicului Nicoleta-Ștefania Motoc;

surse de pe internet; Dragoș Ludușan; Mădălina Păcurar; Claudiu Oros; Romina Sopoian

 

Comunitatea Bisericii Studenților din Cluj-Napoca este formată din specialiști din diverse domenii – oameni dedicați în meseria lor, căutători de Dumnezeu și grabnic ajutători în orice fel de nevoi și necazuri. În perioada pandemică, îndrumarea corectă a medicilor comunității a fost de un real folos pentru cei care au trecut prin COVID-19. Susținerea lor a însemnat pentru mulți vindecare trupească, rezistență psihică și încredere că situațiile dificile pot fi depășite, prin mijlocirea oamenilor și prin milostivirea lui Dumnezeu. 

Medicul specialist pneumolog Nicoleta-Ștefania Motoc este un astfel de doctor dedicat. Din luna martie 2020, până în prezent, acordă asistență medicală și îngrijire pacienților bolnavi de COVID-19 internați la Spitalul Clinic de Pneumologie „Leon Daniello” din Cluj-Napoca. Timp de un an, a reușit să treacă prin etapele de confruntare, cunoaștere, încadrare, tratare, apoi analizare a noii boli infecțioase. A acumulat cunoștințe, dar, mai ales, experiență.

În prezent, pe lângă activitatea de medic din cadrul Spitalului Clinic de Pneumologie „Leon Daniello”, dr. Nicoleta-Ștefania Motoc este și asistent universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, conducând cursul de Pneumologie. A urmat Facultatea de Medicină și cei cinci ani de rezidențiat la Cluj-Napoca, efectuând un stagiu de șase luni în Franța. Timp de un an și jumătate, a profesat la Oradea, apoi a revenit la în orașul în care s-a format în calitate de asistent universitar.

Dr. Nicoleta-Ștefania Motoc a fost de acord să împărtășească cititorilor revistei ARTHOS crâmpeie din acest parcurs temerar în calitate de medic aflat în prima linie de luptă cu noua boală. Menționăm că interviul a fost realizat în vara anului 2020, paginile publicate în acest număr al revistei reprezentând prima parte a discuției. Multe dintre datele prezentate sunt valabile pentru acea perioadă. Urmează ca partea a doua a interviului, cea care cuprinde perioada dintre toamna anului 2020 până în prezent, să fie publicată într-un număr viitor al revistei.

 

Chiar dacă a trecut mult timp de la debutul pandemiei, o explicare suplimentară a ceea ce înseamnă virusul SARS-CoV-2 ar fi de folos. Cum descifrăm semnificația acronimului SARS-CoV-2?

Trebuie să reamintim că debutul pandemiei s-a înregistrat în China, în provincia Hubei, orașul Wuhan. COVID-19 a fost declarată pandemie de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS) la data de 11 martie 2020, din cauza răspândirii rapide în întreaga lume și a numărului mare de persoane afectate. La sfârșitul anului 2019, în lunile noiembrie și decembrie, s-au înregistrat și s-au descris câteva cazuri de pneumonie. Era o pneumonie mai particulară, ce se complica frecvent și foarte repede, ducând la insuficiență respiratorie acută – din cauza infecției, plămânii nu mai aveau capacitatea să își efectueze funcția de a aduce oxigen, rezultând o cantitate insuficientă de oxigen în sânge. Particularitatea acestui tip de pneumonie constă în faptul că, spre deosebire de alte infecții, când organismul uman dă semnale că există o insuficiență de oxigen – bolnavul manifestă dificultăți în respirație, respiră des și superficial –, în cazul COVID-19, pacientul, de multe ori, nu pare să sesizeze că are o problemă, nu simte că nu are destul oxigen. De aceea, în această perioadă, medicii au recomandat folosirea pulsoximetrului pentru stabilirea, în mod obiectiv, a cantității de oxigen în organism.

Virusul care a declanșat pandemia din 2019 face parte din familia coronavirusurilor. În anul 2003, o altă tulpină de coronavirus a declanșat o epidemie, care, la fel, provoca o insuficiență respiratorie severă (Severe Acute Respiratory Syndrome – SARS). Astfel, pentru a deosebi cele două tulpini de coronavirus, cea identificată în anul 2019 a fost numită „coronavirus 2”. SARS-CoV-2 este, așadar, a doua tulpină de coronavirus – diferită de cea din 2003 –, care a provocat sindromul respirator acut manifestat în boala ce se numește „Coronavirus Disease” sau „COVID-19”, adică boala provocată de coronavirus în anul 2019.

 

Să înțelegem că virusul în sine are această formă de coroană?

Da, acest virus, prin modul în care se aranjează proteinele de suprafață, capătă forma unei coroane. Prin aceste proteine de suprafață, virusul pătrunde în celulele organismului, prinzându-se de anumiți receptori, care se cheamă receptori pentru enzima de conversie a angiotensinei 2. În mod normal, acești receptori se găsesc la nivelul mucoaselor. De aici, și restricția de a nu atinge ochii, gura și nasul, pentru că, în cazul pătrunderii virusului în organism, acesta se fixează de acești receptori și pătrunde în celulă, unde începe să se multiplice.

 

Știam de la bun început că virusul este extrem de virulent și că atacă, lezând cel mai mult plămânii. Totuși, pe parcurs, datorită cercetărilor care s-au efectuat în această perioadă, s-a constatat că și alte organe sunt afectate, inclusiv rinichii, ficatul, creierul. Ce alte organe pot suferi din cauza virusului? Ce informații există în această privință?

Virusul poate afecta toate organele. Aceasta este și explicația pentru înregistrarea unor manifestări atât de eterogene ale acestei boli, pacienții având disfuncții respiratorii, digestive, accidente vasculare cerebrale, paralizii faciale etc. Virusul lezează cu precădere plămânii, ficatul, rinichii, sistemul nervos, atât cel central (creierul), cât și cel periferic (nervii), inima și vasele sangvine.

 

Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că virusul ajunge la organele afectate?

Da. Manifestările bolii reprezintă atât consecințele acțiunii directe a virusului, cât și, mai ales, reacția pe care o generează din partea organismului.  

 

Care sunt etapele bolii? Cum evoluează aceasta dacă e depistată de la bun început?

Să explicăm pe etape.

Faza inițială, adică momentul în care o persoană intră în contact cu un bolnav de COVID-19 se numește „expunere”. Astfel, în acel moment, se consideră că acea persoană este expusă la boală. Din momentul în care se înregistrează expunerea la boală, există un interval de la două la 14 zile, care se cheamă „perioada de incubare”, în care boala poate să se manifeste. De aici rezultă și regula de a sta două săptămâni în izolare, pentru că în aceste două săptămâni există timp suficient pentru manifestarea bolii. S-a observat că, la majoritatea pacienților, la aproximativ cinci zile după ce au intrat în contact cu cineva pozitiv, pot apărea simptome ale bolii. Apoi, mai sunt și situații diferite. Dacă, de exemplu, pacientul nu are niciun simptom, dar testul genetic este pozitiv, aceasta denotă că bolnavul a fost unul asimptomatic – a avut boala, dar nu a avut simptome. În general, aproximativ 50% dintre pacienții infectați cu SARS-CoV-2 sunt asimptomatici. Dacă pe parcursul celor 14 zile apar simptome precum febra, tusea, diareea, greața, vărsăturile, atunci persoana devine simptomatică.

Formele bolii variază de la persoană la persoană. Manifestările diferite ale bolii variază în funcție de mai multe criterii. Vârsta, de exemplu, joacă un rol foarte important în modul în care evoluează boala. Persoanele mai în vârstă sunt mai susceptibile să facă forme mai grave de COVID-19 decât tinerii. De asemenea, sexul bolnavului face o mare diferență în progresia sau regresia maladiei, știut fiind faptul că bărbații sunt mai predispuși la a face forme mai grave. Bolile asociate ale bolnavului reprezintă un al treilea factor care contribuie la agravarea situației. Astfel, în funcție de aceste criterii, există o formă ușoară, moderată sau severă a bolii. Majoritatea bolnavilor, în proporție de 80%, fac forme ușoare sau moderate. Ceilalți, adică 20% dintre bolnavi, fac forme severe – au nevoie de mult oxigen sau de un aparat care să îi ajute să respire. Dintre acești bolnavi cu forme severe, doar 5% ajung să facă forme critice, care necesită mutarea lor la terapie intensivă.  

            Dacă e să detaliem puțin formele maladiei, atunci, în cazul unei forme ușoare a bolii, se înregistrează o stare generală proastă: bolnavul e obosit, are durere musculară, face febră, tușește, însă nu are probleme cu respirația, ceea ce înseamnă că nu are o afectare pulmonară. În cazul unei forme ușoare, rezultatele radiografiei și cele obținute cu ajutorul unui computer-tomograf (CT) – prin care se face o explorare mai detaliată a plămânilor, investigația aceasta făcându-se doar în anumite cazuri, nefiind una de rutină – nu reprezintă nicio modificare. Forma moderată presupune, pe lângă prezența simptomelor – tuse, febră, rinoree, dureri în gât –, și existența pneumoniei, care se constată în urma efectuării radiografiei sau a computer-tomografului, fiind vizibile așa-zisele „pete pe plămâni”. Totuși, pneumonia nu este foarte extinsă în acest caz, plămânii fiind afectați până la 30% din suprafața lor, iar lucrul cel mai important este că pacientul nu are nevoie de oxigen suplimentar, ceea ce denotă că pneumonia nu este atât de severă, încât să împiedice plămânii să își desfășoare funcția. În cazul formei severe, suprafața plămânilor este afectată peste 50%, înregistrându-se și acea insuficiență respiratorie, când saturația oxigenului în sânge este sub 93-94% [saturația oxigenului reprezintă procentul de oxigen pe care globulele roșii din sânge îl poartă de la plămâni în restul corpului – n.n.]; pacientul respiră mai greu și este nevoie de oxigen ca să i se mențină saturația în limita parametrilor normali. Cea mai gravă este forma critică, în care există o afectare pulmonară întinsă, fiind necesar ca pacientul să ajungă la terapie intensivă.

Procentajul e următorul: simptomaticii cu forme ușoare sunt în jur de 80%, formele severe – 15%, iar cele critice – 5%. Practic, cei care riscă să moară sunt 5%, iar din aceștia 60% mor. Dacă ajunge cineva la terapie intensivă, acolo sunt șanse de 50%-50%. Cifrele depind în funcție de studii și de perioada în care au fost făcute. La începutul pandemiei, în cazul pacienților spitalizați în secția de terapie intensivă, rata de deces ajungea și până la 80%. Pe măsură ce boala a fost mai bine înțeleasă, precum și mecanismele din spatele complicațiilor acesteia, s-a revenit asupra abordărilor terapeutice, îmbunătățindu-se condiția generală a pacienților atât în secțiile clinice, cât și în secțiile de terapie intensivă.

Dacă, în cazul altor boli, modul de abordare a acestora este cunoscut, în ceea ce privește COVID-19, lucrurile se învață acum, din mers, din cercetări, în timp real. În fiecare zi apar lucruri noi. La debutul pandemiei, de exemplu, tuturor pacienților li se administra azitromicină și hidroxiclorochină (Plaquenil). Ulterior, au apărut studii care au demonstrat că aceste medicamente nu numai că nu ar face bine, ci, dimpotrivă, în anumite împrejurări, ar înrăutăți situația bolnavilor. Astfel, Plaquenilul nu se mai administrează sau se administrează local, în funcție de protocolul fiecărui spital. Totuși, în general, acest medicament nu se mai prescrie. În toată această perioadă, au fost testate multe scheme de tratament. În prezența atâtor necunoscute – o boală nouă, manifestări pleiomorfe, evoluție uneori proastă și câteodată fără a putea găsi vreo explicație –, era firesc să fie încercate toate resursele disponibile. Au fost și perioade când s-a pledat în favoarea utilizării corticosteroizilor, cum ar fi Dexametazona sau Medrolul, în situațiile când saturația oxigenului scade sub 93%, adică atunci când pacientul are nevoie de oxigen. S-a observat că, în asemenea cazuri, aceste medicamente pot reduce mortalitatea. De asemenea, sunt argumente în vederea folosirii antiviralului Remdesivir, care ar reduce numărul zilelor în care există simptome ale bolii [date valabile pentru primăvara-vara anului 2020 – n.n.].

Revenind la simptome, în majoritatea cazurilor, cele mai frecvente simptome sunt total nespecifice. În condițiile actuale, aș spune că, până la proba contrarie, putem considera că orice infecție respiratorie este COVID-19. În general, însă și pentru COVID-19, se înregistrează tuse și febră; tuse – în proporție de 50%; febră – în raportările făcute de specialiștii din China, se spunea că febra era prezentă la 90% din numărul bolnavilor de COVID-19, acum însă procentul celor care fac febră s-a redus, înregistrându-se 43% de cazuri cu temperatură. Aceasta depinde și de definiția „febrei”, considerându-se a fi febră o temperatură a corpului care depășește 38. Totuși, sunt studii care definesc febra atunci când valoarea acesteia se poziționează la 37,5.

În general, este această triadă de simptome: tuse, febră – definită, în general, ca temperatura corpului la nivelul axilei, al subrațului, care este mai mare de 38 – și lipsă de aer (dispnee), pacientul având o dificultate de respirație. La acestea se mai pot adăuga o stare generală proastă, dureri musculare, dureri la nivelul articulațiilor, precum și diaree, dureri abdominale, greață, vărsături. Deși sunt caracteristice pentru COVID-19, lipsa gustului și a mirosului nu se manifestă în mod obligatoriu. Aud frecvent afirmații de acest gen: „Sigur nu am COVID-19, deoarece am gust și miros”, „Îmi curge doar nasul”, „Mă doare doar în gât”. Ei bine, chiar dacă ai gust și miros, de vreme ce ai și alte simptome, poate fi COVID-19.

Importanța recunoașterii și diagnosticării bolii este esențială în toate cazurile, întrucât persoanele infectate trebuie să se izoleze pentru a împiedica transmiterea infecției. Este cu atât mai important să se depisteze boala, cu cât există pacienți, incluși în categoria de risc, care pot avea o evoluție proastă a bolii. Ne referim aici la persoanele cu afecțiuni cardiovasculare, cele cu diabet sau cu insuficiență renală.  

 




Aceste simptome se manifestă concomitent sau apar ulterior, variind de la caz la caz?

Simptomele variază în proporții diferite și în asocieri diferite, de la caz la caz. Sunt bolnavi care au febră și dureri abdominale cu diaree; sunt alții care manifestă doar simptome digestive. Bolnavii care au doar simptome digestive – lipsa poftei de mâncare, greață, vărsături, diaree – reprezintă un procent mai mic. În cazul unor asemenea pacienți, la începutul pandemiei, nu ne gândeam din prima clipă că putea fi COVID-19. Acum însă luăm în calcul că poate fi COVID-19. 

Din experiența mea, de când am început să lucrez cu această boală, din luna martie 2020, am observat că cea mai frecventă asociere este tusea – o tuse chinuitoare, urâtă, câteodată seacă, alteori productivă, cu secreții, care lasă pacientul fără aer, fiind o tuse asemănătoare cu cea care se manifestă mai mult la bolnavii de astm; febra este al doilea simptom – fie este o febră francă, înregistrând valori de 38-38,5, ce se manifestă pe parcursul mai multor zile, nefiind doar un episod sporadic, fie există subfebrilitate, fie se înregistrează o febră joasă, situată între 37 și 37,9; al treilea cel mai frecvent simptom este lipsa de aer sau oboseala. Câteodată, această oxigenare insuficientă a sângelui implicită organismului se manifestă printr-o oboseală accentuată. Pacientul este foarte obosit, nefiind în stare să se ridice din pat. Toate acestea, în multe cazuri, sunt însoțite de dispariția simțului gustului și al mirosului sau de alterarea gustului, unele gusturi fiind simțite mai puternic decât altele. Lipsa gustului, în general, este o manifestare valabilă și pentru gripă sau pentru rinită. Existența unor polipi nazali pot cauza, de asemenea, dispariția mirosului. Totuși, aceste simptome sunt specifice și pentru COVID-19. Dintre toți pacienții pe care i-am avut, majoritatea au avut aceste simptome, inclusiv anosmie [lipsa simțului mirosului – n.n.] și disgeuzie [alterarea simțului gustativ – n.n.]. Unii au pierdut cu totul aceste două simțuri, alții au observat că li s-au alterat mirosul sau gustul, adică puteau simți mirosuri sau gusturi la o capacitate mai redusă, experimentând o anumită alterare a acestor simțuri.

Repet, cele mai frecvente simptome sunt febra, tusea, dispneea, asociate cu pierderea gustului și a mirosului. La tineri, se mai observă o stare de rău general. Pacienții spun că îi doare totul. Un tânăr mi-a descris foarte plastic ce simțea. Mi-a spus că simțea de parcă ar fi primit cea mai grozavă bătaie din viața lui.

În cazul simptomelor tuse, febră, dispnee, acestea se observă, cel mai frecvent, începând cu a cincea zi de la contactul cu o persoană bolnavă de COVID-19. Dacă pacientul are simptome și ajunge la spital, înseamnă că el este în cel puțin a cincea zi de la contact, de la expunerea la boală.

 

Ce înseamnă, de fapt, a fi în contact cu cineva bolnav de COVID-19?

Contactul unui caz de COVID-19 este persoana care stă aproximativ 15 minute în preajma unei persoane confirmate că are COVID-19, fără a avea vreo modalitate de protecție. Aceasta presupune că cele două persoane nu au mască, stau aproape una față de alta, vorbesc pe tot parcursul celor 15 minute de contact. Mai mult decât atât, au avut un contact direct prin strângere de mână sau îmbrățișare și nu au păstrat distanța de 1,5–2 metri. Contact direct este considerat și dacă stai în aceeași casă, în aceeași gospodărie cu o persoană bolnavă de COVID-19. Practic, este considerat contact orice contact direct, desfășurat mai mult de 15 minute, cu o persoană confirmată pozitiv, fără a fi protejat în vreun fel.

Medicii, de exemplu, intră în contact cu pacienții cu COVID-19, dar ei au mască, au echipament de protecție, caz în care nu se consideră că se înregistrează un contact direct. Medicii sunt protejați, pentru că au mască, mănuși, combinezon, ochelari sau vizieră – adică un minim echipament de protecție care îi împiedică să fie în situația de a contacta direct bolnavul.

 

Așadar, dacă o persoană intră în contact cu un bolnav de COVID-19, după cinci zile ar trebui să apară primele simptome?

Nu este o situație general valabilă. La unii, simptomele apar cel mai devreme la 4-5 zile de la contact, la alții pot apărea după două zile, iar la alții, după două săptămâni. S-a observat că majoritatea pacienților înregistrează primele simptome cam după 5-7 zile de la contact, și aceasta doar dacă sunt simptomatici.

Un medic gândește în felul următor: dacă pacientul manifestă acum simptome, atunci se scad cinci zile și, cel mai probabil, atunci a avut loc contactul. De ce este important să știm când a fost contactul? Pentru că, la un moment dat, în evoluția bolii, apare pneumonia.

Această boală, COVID-19, se caracterizează prin două etape. În prima etapă, se înregistrează prezența virusului, iar situația pacientului depinde de cantitatea virusului din organism. Pe măsură ce cantitatea virusului este mai mare, simptomele sunt mai zgomotoase. A doua etapă constă în răspunsul organismului la prezența virusului. Astfel, pot exista cazuri care, în a 9-a sau în a 10-a zi de la expunerea la boală, pot manifesta o evoluție nefavorabilă. În această perioadă, apare pneumonia COVID, scade saturația în oxigen, reapare sau apare febra care persistă, iar respirația este tot mai anevoioasă, fiind nevoie de oxigen. Aceste manifestări apar, în general, în a 9-a sau în a 10-a zi. De obicei, acestea sunt cazurile care nimeresc în secția de terapie intensivă.

 

Datele de până acum arată că se înregistrează mai multe complicații ale bolii COVID-19. Studiile bazate pe situația pacienților care au suferit de COVID-19 vorbesc despre consecințe la nivelul creierului, despre apariția cheagurilor de sânge; despre existența unui proces inflamator general care are urmări majore pentru tot organismul, fiind frecvent întâlnită acea tumefiere a degetelor picioarelor sau acel fenomen eczematic al pielii. O serie de bolnavi au relatat despre căderea părului în exces. Unii vorbesc și despre anumite halucinații în cazul în care este afectat creierul. Sunt toate acestea complicații ale COVID-19?

Da, într-adevăr, toate acestea sunt complicații ce pot apărea la pacienții bolnavi de COVID-19. Unele apar pe durata spitalizării – cum ar fi cheagurile de sânge în vasele pulmonare sau în creier, erupțiile cutanate sau miocardita –, altele apar mai târziu, fiind complicații ce se manifestă la o oarecare distanță de la episodul infecțios. Printre complicațiile post-infecție se numără căderea părului, oboseala cronică, anxietatea, depresia, deteriorarea cognitivă. Apropo de deteriorarea cognitivă, îmi vine în minte o doamnă, croitoreasă de meserie, care îmi spunea că nu mai știe cum se bagă ața în ac.

 

Pot să apară și inflamații la picioare, la degete sau eczeme?

            Da. Pot să existe și manifestări cutanate. Ce am văzut la pacienții noștri, cel puțin la început, erau erupții cutanate mai mult pe mâini și pe picioare, mai ales la nivelul articulațiilor, ceea ce era puțin mai ciudat. Acestea se manifestau ca o alergie, leziunile fiind puriginoase. La început, ne gândeam că acestea erau niște alergii medicamentoase, dar, curând, am constatat că nu era așa. Aceasta era o manifestare cutanată a bolii. Mă gândesc că era tot o reacție dată de citokinele inflamatorii, de răspunsul organismului la prezența virusului. Dar nu a apărut la toți pacienții, ci doar la 10% dintre ei. Aceste manifestări cutanate au fost rare.

            Dacă ne referim la plămâni, la modul cum se manifestă boala, se știe că nu neapărat prezența virusului este cel mai mare pericol, cât răspunsul organismului la prezența virusului. Practic, și manifestările pulmonare apar în timp. La început, sunt foarte mulți care au radiografie sau CT normale. În serviciul nostru, de exemplu, le facem tuturor pacienților computer-tomografie, obținându-se astfel „o radiografie mai detaliată” a plămânului. În felul acesta, se poate vedea plămânul la diferite niveluri și în diferite secțiuni; se vede și din față, și din lateral. Decizia de a face CT tuturor pacienților internați a fost luată pornind și de la datele pe care le avem în literatura de specialitate, din care rezultă că 50% dintre pacienți au modificări de pneumonie pe CT. Acest lucru e valabil chiar și în cazul celor asimptomatici, care nu au simptome când vin la spital, dar pe care le dezvoltă pe parcurs. Modificările de acest gen sunt minime și nu se văd pe o radiografie clasică.

            Așadar, chiar dacă, la internare, un pacient are radiografia și CT-ul cu rezultate normale, în timp, în a 9-a sau a 10-a zi, lucrurile se pot schimba, de multe ori agravându-se. Dacă se înregistrează o asemenea situație, se reia investigația.

 

Ați avut pacienți care să aibă halucinații?

            Da, am avut. Ne-am confruntat cu o asemenea situație la un pacient internat în secția de terapie intensivă, care a fost intubat, și la un tânăr care a făcut o reacție adversă după administrarea de dexametazonă. Totuși, halucinații sau alte manifestări psihiatrice pe care să le legăm strict de COVID-19 nu știu să fi avut.

 

Aceste halucinații apar ca urmare a bolii? Într-un studiu din străinătate pe care l-am citit, se menționa că atât tinerii, cât și bătrânii aveau anumite manifestări halucinatorii, pentru că, din cauza inflamației organelor interne, au fost afectate și țesuturile creierului.

            Da, se pare că halucinațiile pot apărea ca urmare a acțiunii directe a virusului asupra unor regiuni din creier sau pot fi consecințe secundare ale înregistrării unei saturații mici de oxigen în sânge pentru o perioadă lungă de timp. Asemenea manifestări apar, în general, la pacienții care au făcut forme severe, forme critice ale bolii, îndeosebi la cei care au fost la terapie intensivă.

           

În această perioadă, s-a mai relatat despre anumite cazuri care mi s-au părut foarte curioase, iar pentru medici, provocatoare. Mă refer la acele situații când oamenii vorbesc, sunt pe picioare, iar, când ajung la spital, saturația de oxigen din sângele lor arată că ei sunt, de fapt, la limită și că ar trebui să fie intubați.

            Aceasta este partea perfidă a bolii și care sperie cel mai mult, incapacitatea propriului organism de a sesiza prezența pericolului – lipsa de oxigen, absența simțământului că nu ai aer, în ciuda unei saturații mici de oxigen. Mecanismele care duc la acest fapt nu sunt încă pe deplin înțelese. În mod normal, în momentul în care nu ai destul oxigen, reacționezi respirând mai des, tocmai pentru a compensa faptul că nu ai destul oxigen. Unii oameni însă nu au această senzație de aer insuficient, iar, atunci când plămânul nu mai poate să compenseze sau să susțină necesarul de oxigen de care are nevoie organismul, omul se duce, pur și simplu. Într-adevăr, astfel de pacienți par liniștiți în patul lor, iar, când le pui pulsoximetrul, au saturație de 60%.  

Și noi am avut pacienți care au avut saturație mică.

 

Care sunt valorile pentru ca o saturație de oxigen să fie considerată mică?

O saturație normală de oxigen are valori de peste 95%. Tot ce este sub 93%, cel puțin în cazul COVID-19, se consideră o saturație mică. Sub 90 sau 88% e o saturație îngrijorătoare, pentru că nu se corectează cu oxigen. Nouă ni se întâmpla să mergem în salon, să vedem că pacientul stă, respiră bine, iar, când îi puneam pulsoximetrul, procedură care face parte din evaluarea zilnică a pacienților, constatam că avea saturația de 82%, ceea ce e foarte puțin. Îl întrebam: „Nu vă simțiți rău?”, iar el spunea că nu. Îmi spuneau colegii de la Urgențe că au avut pacienți și cu saturație de 60-70%, iar aceștia nu simțeau că ceva nu ar fi în regulă, că nu ar avea destul oxigen. Mi s-a întâmplat și mie să mă aflu în fața unui pacient cu saturație de 67%. Era pe deplin conștient, știa unde se află, dorea să își ia medicamentele de seară, iar eu știam că, în câteva minute, acest pacient va fi intubat.

Aceasta e partea perfidă și foarte periculoasă a bolii, faptul că nu simți că nu ai suficient aer. De exemplu, legat de gust și miros, se pare că nu sunt distruși nervii care sunt responsabili cu redarea senzației de gust și miros, ci celulele care preiau informația din mediu. Acesta este și motivul pentru care gustul și mirosul revin destul de repede, pentru că nu sunt distruși nervii în sine.

 


E posibil ca un om infectat să nu facă direct pneumonie, iar virusul să migreze la alte organe? Sau e obligatoriu ca plămânii să fie cei dintâi afectați?

            Nu e obligatoriu ca plămânii să fie afectați. Pneumonia este cea mai frecventă manifestare a virusului, dar bolnavul poate să aibă manifestări digestive și să nu aibă nimic la nivel respirator. Pe parcurs însă poate să dezvolte și simptome respiratorii sau poate să nu dezvolte. Virusul se decelează din fecale mult mai multă vreme decât din spută sau din exsudatul nazal și faringian.

 

Având în vedere că tot ce ține de acest virus constituie, în mare parte, un răspuns al organismului persoanei infectate, există categorii de oameni mai vulnerabili din acest punct de vedere?

            Da. În general, sunt persoanele în vârstă, care au peste 65 de ani. Există foarte multe studii care analizează inclusiv letalitatea pe grupe de vârstă. Vârstnicii care au anumite boli riscă să aibă o evoluție mult mai gravă decât ceilalți. Bolile cardiovasculare, bolile respiratorii, precum BPOC – bronhopneumopatia obstructivă cronică –, apoi toate categoriile de cancer, mai ales cancerul pulmonar, bolile hematologice, diabetul sunt maladii care cresc probabilitatea ca situația pacienților să se deterioreze și să se agraveze. Cele mai de temut dintre acestea sunt bolile cardiovasculare, diabetul și hipertensiunea arterială. Rezultatele unui studiu efectuat în clinica noastră au arătat că 50% dintre pacienții internați au avut diabet și 65% dintre bolnavi sufereau de boli cardiovasculare, dintre care lider era hipertensiunea arterială; au mai fost înregistrate boli cronice de rinichi, mai ales cazuri în care e nevoie de dializă, dar și diferite forme de cancer. În ceea ce privește cancerul, aici depinde foarte mult de doza infectantă. Mai ales dacă bolnavii fac chimioradioterapie, sistemul lor imunitar este scăzut. Teoretic, răspunsul organismului nu ar trebui să fie atât de zgomotos, ci mai redus, pentru că nu are suficiente resurse să răspundă. Am avut pacienți cu cancer care nu au avut niciun fel de simptome. Nici pe CT nu țin minte să fi avut forme întinse de pneumonie. Deci nu au făcut forme severe. Deși bolnavii de cancer par să fie o categorie de risc care tinde să aibă o evoluție gravă a bolii, am avut pacienți complet asimptomatici sau cu forme ușoare.

            Apoi, se pare că există o anumită susceptibilitate genetică ce ar predispune la forme grave. Există un studiu care prezintă o serie de cazuri – patru tineri cărora li s-a descoperit un anumit defect genetic, care îi predispune pe cei tineri să facă forme grave și să ajungă la terapie intensivă. Un alt factor este și obezitatea. Tinerii grav bolnavi din spitalul nostru au fost, în general, obezi. Aceasta se întâmplă pentru că obezitatea în sine induce un status inflamator. Există două motive: 1. Din cauza obezității, plămânii nu sunt foarte bine ventilați, având o capacitate redusă de a se oxigena. Ei pornesc de la o rezervă mai mică decât la toți ceilalți. 2. Pentru că obezitatea în sine induce în organism o inflamație minimă, subliminală, iar, în momentul în care se mai adaugă un alt factor care generează inflamație, se amplifică și mai mult situația.

 

Chiar la început, când boala s-a declanșat în Italia, se spunea că doar bătrânii și cei cu alte boli sunt vizați. Totuși, pe parcursul mai multor luni, s-a văzut că aceste categorii s-au schimbat, tinerii și copiii putând fi în egală măsură infectați. Care este cauza acestei modificări de situație?

            Nu cred că era vorba despre infecție. Fiind o boală contagioasă, care se transmite, cu toții suntem predispuși la infecție. Practic, prin tot ce am spus până acum, m-am referit la factori de risc care există în a dezvolta o formă gravă de boală. Formele severe sunt mai frecvente printre vârstnici și printre cei suferinzi de bolile anterior menționate, având posibilitatea unei evoluții proaste. Pentru aceste categorii de oameni trebuie luate precauții mari, trebuie urmărite mai îndeaproape, mai frecvent, pentru că riscă să aibă o evoluție mai gravă a bolii. În rest, cu toții suntem susceptibili să dezvoltăm această boală.

 

E bine de menționat acest lucru, pentru că, de multe ori, tinerii cred că ei nu pot să se îmbolnăvească.

            Ba da, pot să se îmbolnăvească. Avem cazuri grave de boală și la tineri. Raportat la pacienții pe care i-am avut noi la spital, nu am avut niciun tânăr grav bolnav de COVID-19 care să nu fie și obez. De exemplu, și tânărul care e acum [date oferite la momentul realizării interviului – n.n.] la terapie are 140 de kilograme. Dar, într-adevăr, în literatura de specialitate, sunt descrise cazuri de pacienți tineri cu COVID-19 care au murit. Desigur, depinde și de ce complicații au dezvoltat. Dacă, de exemplu, fac un tromboembolism masiv, atunci pot să moară. În general, mor din cauza complicațiilor cardiovasculare. Unii fac miocardite, alții, tulburări de ritm.

De altfel, cu toții vom lua infecția. Tinerii o vor face, în marea majoritate, în mod asimptomatic. Citeam într-un studiu elaborat în Spania, făcut pe oameni care au fost sau nu infectați, că, printre cei testați, au fost cu 10% mai mulți cei care nu au avut niciun simptom de boală și care nu au fost diagnosticați cu COVID-19, dar care aveau anticorpi în sânge, decât cei diagnosticați pozitiv. Probabil că ei făcuseră infecția, dar fuseseră asimptomatici. În cazul tinerilor – pe lângă faptul că pot să facă și ei forme grave –, boala e totuși periculoasă pentru că pot să fie vectori, pot să transmită boala persoanelor susceptibile. De aici, și recomandarea purtării măștilor. Tinerii și cei fără factori de risc – cei sub 65 de ani – pot să poarte măști din material textil și sunt perfect valide dacă fac aceasta. Cei peste 65 de ani și cei cu factori de risc – boli cardiovasculare, diabet, obezitate – ar trebui să poarte mască chirurgicală, de unică folosință, pe care să nu o mai resterilizeze ulterior.

 

Puteți să ne clarificați termenul „asimptomatic”?

            Principala modalitate de transmitere a virusului este pe cale aeriană, prin picături care ajung la cealaltă persoană în timpul vorbitului, dar și prin strănut. E obligatoriu ca virusul să ajungă pe mucoasele bucale, pe cele de la nivelul ochilor și al nasului, pentru că acolo se află acești receptori. 

Prin urmare, după ce ai intrat în contact cu o persoană infectată, există un interval în care ar trebui să apară simptomele. După 14 zile, teoretic, apar anticorpii. E o perioadă foarte mare în care tu poți să fii fără simptome, de aceea e atât de mare isteria în jurul acestei boli. Dacă în aceste două săptămâni nu ai simptome, teoretic, ești asimptomatic, pentru că foarte rar există cazuri care să fie active și după acest interval. Ai virusul, ești contagios – aceasta e problema, pentru că poți să transmiți boala mai departe –, dar nu ai niciun simptom, fie pentru că ești tânăr, sportiv, cu o alimentație bună sau pentru că nu ai o cantitate foarte mare de virus și nu ai declanșat un răspuns al organismului. Așadar, asimptomatic este pacientul bolnav căruia, dacă i-am face un test genetic, acesta ar ieși pozitiv, chiar dacă el nu are niciun simptom.

 

Care e perioada de contagiune?

            Aici e marea problemă. Nu se știe cu exactitate, dar se bănuiește că o persoană poate să fie contagioasă cu două zile înainte de a apărea simptomele și până la zece zile după ce au apărut manifestările bolii. În China, s-au făcut studii pe un număr impresionant de mare de oameni. Analizând familiile pacienților cu COVID-19, au văzut că majoritatea care au făcut boala au fost cei care au intrat în contact cu persoana bolnavă cu două zile înainte să apară simptomele și până la șapte zile după aceea. Dar, tocmai pentru că nu se știe cu exactitate, în România s-au impus acele două săptămâni de izolare. Prin urmare, teoretic, după 14 zile, pacientul nu ar mai trebui să fie contagios. Pacienții care au făcut forme grave ale bolii pot fi contagioși până la 20 de zile de la debutul bolii. Aceasta înseamnă că ei ar mai trebui să rămână izolați o perioadă de câteva zile după externare. În general însă, ei sunt internați, rămânând mai mult timp în spital, astfel încât nu există vreo problemă din această perspectivă. Contagiozitatea e un lucru, iar boala este altul. Deși pacientul nu mai e contagios, după două săptămâni el poate continua să fie bolnav, având o stare generală rea.

 

Aceasta se întâmplă pentru că dezvoltă un fel de răspuns al organismului?

            Nu, ci pentru că virusul nu mai este infecțios. Ar mai fi faptul că, în acest timp, s-au format suficient de mulți anticorpi, care sunt capabili să neutralizeze virusul. Dar nu cred neapărat această versiune. E pur și simplu o chestiune de virulență, de cât de activ e virusul. De aici a pornit discuția despre asimptomatici. Deși ei înșiși nu se află în pericol, pot, în schimb, să transmită boala persoanelor susceptibile. Tot de aici a pornit și teama anumitor cadre medicale de a-și vedea familia în această perioadă. Am colegi care au lucrat în secție și care nu au fost acasă luni de zile ca să nu-și îmbolnăvească familia.

 

Să înțelegem că, dacă ești asimptomatic înseamnă că treci prin boală, dar nu poți ști aceasta decât după ce îți faci un test? Doar așa se poate constata dacă ai sau nu COVID-19?

            Voi crea o situație fictivă: vrei să mergi la mare, așa că te duci să-ți faci testul, care iese pozitiv. Dacă rămânem doar la această fază de testare RT-PCR (Real-Time Polymerase Chain Reaction), nu se poate spune dacă acel virus e infecțios sau inactiv. Dacă ești asimptomatic, dacă nu ai niciun fel de manifestare a bolii și dacă nu știi pe nimeni din anturajul tău cu care să fi intrat în contact și care să fi avut COVID-19, există două explicații posibile: fie virusul e activ și ești în categoria celor asimptomatici (în ultimele 14 zile ai intrat în contact cu cineva bolnav de COVID-19 și nu ai știut că ai virusul), fie ai virusul, dar ai trecut deja prin infecție. S-a demonstrat că virusul poate fi izolat până la 80 de zile, aceasta însemnând că, dintr-un motiv sau altul, virusul a rămas la nivelul nasului sau al gâtului într-o cantitate suficient de mare ca să poată fi depistat printr-un test genetic. Totuși, faptul că pacientul are virusul nu înseamnă că virusul este activ și că este infecțios. Teoretic, după ce se recoltează din nas, ar trebui să cultive, în laboratoare, acel virus pe culturi de celule ca să se vadă dacă acesta se dezvoltă. Dacă se dezvoltă, virusul este încă infecțios, dacă nu, ar trebui să fie vorba despre un virus inactiv care nu mai poate să producă boala.

 

Aceste cazuri care sunt depistate, dar nu sunt active, sunt totuși introduse în statistici?

            Da. Pentru că aceste verificări ulterioare, în laboratoare, pe culturi de celule, se fac doar la nivel de cercetare și de studii; nu se fac pentru fiecare test în parte, la scară largă.

Ce s-ar mai putea face? S-ar putea determina anticorpii, adică semnele „întâlnirii” virusului cu organismul. Anticorpii sunt, de fapt, niște proteine numite „imunoglobuline”, care apar în momente diferite și au semnificație diferită. Imunoglobulinele – imunoglobulina G (IgG), de exemplu – apar la aproximativ două săptămâni de la debutul infecției și sunt cele care oferă protecție pe termen lung. Acestea nu au sensibilitate foarte mare în diagnostic; doar pe baza lor nu se poate pune diagnosticul, e nevoie de punerea în evidență a virusului. Anticorpii se determină după ce o persoană a trecut prin infecție, dar și după vaccinare, mai ales pentru a evalua gradul de răspuns al organismului – valoarea care protejează organismul.

Există ceva ce IgG-urile nu pot totuși să diferențieze. Aceste imunoglobuline sunt ca niște soldați pentru toată România – aceasta înseamnă că nu ai putea să îi împarți în soldați care apără doar Clujul sau Bucureștiul. Din cauza aceasta, nu ne putem da seama dacă a fost vorba strict despre coronavirus sau doar despre o gripă, pentru că și aceea produce un astfel de tip de IgG-uri. Dar un test genetic pozitiv cu anticorpii pozitivi, coroborate, arată că persoana respectivă a avut COVID-19.

 

Înseamnă că astfel de cazuri sunt întotdeauna spitalizate?

            Da. În acest moment, în România, se spitalizează toți pacienții care ies pozitiv la testul RT-PCR, inclusiv cei care nu au niciun simptom [date valabile la momentul efectuării interviului – n.n.]. Marja de acuratețe este de 50-88%, dar ar fi și mai bine dacă s-ar face teste și pentru depistarea anticorpilor. Nu știu să se facă acel test de cultivare a virusului pe culturi de celule. Inclusiv în străinătate, acest test se face doar în scopuri de cercetare – poate pentru că ar fi și costurile foarte mari.

 

Într-o astfel de situație, dacă toți asimptomaticii sunt spitalizați, sistemul medical riscă, la un moment dat, să nu mai facă față. Care ar fi soluția potrivită pentru a evita un astfel de scenariu?

            Acum, noi luăm deciziile conform legii care s-a emis în această perioadă cu referire la internarea pacienților și care prevede că, după ce a fost evaluat clinic, imagistic și bioumoral, pacientul cu test pozitiv poate să solicite după 48 de ore să fie externat pentru că nu manifestă niciun simptom și pentru că nu are niciun factor de risc sau pentru că e tânăr. Există și anumiți parametri clinici și în sânge după care noi ne ghidăm și conform cărora ne putem da seama dacă o persoană poate să aibă șanse de o evoluție proastă. Cel mai frecvent, nu sunt de ajuns 48 de ore.

Studiile mai spun că nu e suficientă o determinare singulară într-un anumit interval, pentru că e mai utilă determinarea în dinamică, adică la un interval de timp. De exemplu, pentru COVID-19 este caracteristică înregistrarea unor valori mici ale celulelor din sânge numite „limfocite”. S-a observat că, dacă sunt puține limfocite în sânge, pacientul are o evoluție proastă. Dacă aceleași analize sunt repetate peste trei zile, iar numărul limfocitelor este și mai mic decât la internare, atunci medicul vede că boala nu se îndreaptă în direcția bună. În general, este o concordanță între starea clinică și evaluările imagistice – radiografia și computer-tomograful. Foarte rari sunt cei care, fie sunt bine din punct de vedere clinic, dar cu analize atât de rele încât sperie medicii, fie sunt foarte rău clinic, dar cu analize relativ bune.

Prin urmare, după 48 de ore, dacă pacientul solicită, iar noi suntem de acord și considerăm că nu sunt factori de risc, acesta poate să iasă din spital pe proprie răspundere și să fie izolat la domiciliu. În acest fel, bolnavul nu mai petrece acele două săptămâni în spital, ci la domiciliu.

 

Ca să nu existe riscul de a transmite infecția și altor persoane, în cazul în care ar începe să apară simptomele, condiția ar fi ca acești pacienți externați pe proprie răspundere chiar să stea la domiciliu, nu?

            Da. Pacientul semnează o declarație prin care spune că are un domiciliu stabil, unde poliția chiar merge pentru a verifica dacă stă în izolare. Mai este menționat că, în cazul în care sunt implicați în vreo anchetă epidemiologică, aceștia riscă să răspundă penal dacă nu au fost găsiți la domiciliu.

 

Au existat situații în care pacienții păreau bine, au plecat, iar apoi au revenit la spital în scurt timp?

            Până acum, în spitalul nostru nu s-a întâmplat așa ceva. Acum oamenii nu mai pot să refuze internarea [date valabile la momentul efectuării interviului – n.n.]. E obligatoriu ca bolnavul să fie internat, să fie evaluat și abia apoi, dacă el dorește, iar medicul este de acord, poate fi externat. Am avut și noi cazuri de pacienți care au plecat, dar majoritatea chiar preferă să rămână în spital, poate și pentru că sunt speriați.

            Am citit la un moment dat că, într-adevăr, în Franța și în Germania, merg la spital mulți dintre cei evaluați, pentru că la ei COVID-19 se tratează în ambulatoriu, internarea în spital nefiind obligatorie. Au fost însă și situații în care acești pacienți evaluați – care, aparent, nu prezentau factori de risc pentru a dezvolta o formă gravă a bolii COVID-19 – au revenit după aproximativ o săptămână, pentru că atunci au debutat simptomele. În a 9-a sau a 10-a zi, s-a agravat pneumonia, a apărut lipsa de aer, situația fiind mult mai gravă decât atunci când au fost evaluați inițial. Acești pacienți au revenit la spital fie pentru că făceau insuficiență respiratorie, fie pentru că făceau cheaguri care ajungeau în plămâni (tromboembolism pulmonar).

La noi nu au existat situații de genul acesta, tocmai pentru că în România este obligatorie internarea tuturor. Apoi, dacă e să vorbim în mod particular, despre situația din județul nostru, mi se pare că județul Cluj nu e reprezentativ pentru țara noastră, pentru că aici oamenii sunt mai responsabili, iar managementul pacienților cu COVID-19 e mai bine organizat în comparație cu alte județe. Cel puțin, aceasta este părerea mea și sunt cu siguranță subiectivă.

 

Se va schimba situația acum, când sunt mai multe cazuri grave și când sistemul medical nu va mai avea capacitatea de a gestiona un flux mai mare de pacienți?

            Depinde. Chiar dacă vor reuși să deschidă spitale, problema nu se va rezolva, pentru că, în continuare, este nevoie de specialiști, care nu mai pot fi găsiți la noi în țară. S-ar putea să se schimbe criteriile de internare și de externare, pentru că rulajul va fi mai mare, adică vor fi mai mulți pacienți.

 

De la începutul pandemiei, mai ales în Italia, se difuzau o serie de știri și reportaje despre doctorii care au fost copleșiți de situație. Medicii erau foarte expuși, lucrau încontinuu și erau extrem de obosiți. Ei nu aveau echipamente; până au apărut vizierele, au folosit acei ochelari care lăsau dâre pe față din cauza utilizării lor pe parcursul mai multor ore; nu aveau costume adecvate, fiind constrânși să își „croiască” echipamente de protecție din saci de gunoi. În România, valul a ajuns mai târziu. Se pare că am avut un minim răgaz pentru a ne pregăti. Care a fost, de fapt, situația reală în spitalele românești?

             Nu, nu aș zice că am fost mai pregătiți decât alte țări. De exemplu, pot să spun că, în primele luni, echipamentele pe care le-am primit au fost din donații. Cu toții scriam mesaje pe grupuri de socializare de pe internet în care anunțam că avem nevoie de echipamente. Lumea s-a mobilizat foarte frumos și ne-a ajutat. Propriu-zis, noi nu am avut echipamentele necesare.

            Țin minte că eram cu toții foarte speriați, fără nicio excepție. Eu însămi nu mi-am dat seama cât eram de speriată până când am discutat cu o colegă din Germania. În timp ce vorbeam cu ea la telefon, ea mi-a spus: „Bine, dar voi acum trebuie să vă liniștiți, să vă calmați”. Și mă gândeam: „Dar, ce? Eu nu sunt calmă? Ba, sunt calmă!”. Mai veneau și informațiile din exterior care ne îngrijorau, pentru că noi știam cum e situația la noi, știam că nu ne putem compara cu sistemele medicale din alte țări și care, cu toată dotarea lor, nu au reușit să facă față de la început.

Cred că cea mai înspăimântătoare chestiune legată de această pandemie a fost faptul că virusul ucide atât de ușor. Oamenii făceau insuficiență respiratorie și mureau rapid. Erai oricând susceptibil de a te îmbolnăvi. La început nu, dar mai apoi au apărut tot felul de reportaje cu medici care au murit, și acestea ne îngrozeau. Îi vedeam și pe colegi că erau foarte speriați. Ne îmbrăcam, ne echipam cu foarte mare grijă, urmam protocoalele cu maximă strictețe, se steriliza totul în mod constant. Infirmierele aveau grijă și sterilizau, dezinfectau foarte bine toate suprafețele. Într-adevăr, a fost mare zăpăceală la început, până când am intrat într-o anumită rutină legată de modalitățile de protecție.

Practic, secția are trei compartimente: o zonă verde, în care medicii stau în costum de clinică și în care nu există pacienți bolnavi de COVID-19; o zonă galbenă, în care medicii se schimbă și se îmbracă; apoi, o zonă roșie, unde sunt cazuri de bolnavi de COVID-19. Când medicul iese din zona roșie, intră din nou într-o zonă galbenă, în care se dezechipează și se dezinfectează. De asemenea, la ieșirea din secție, sunt niște „tunele” cu dezinfectanți prin care medicii trec înainte de a părăsi secția.

            Faptul că au fost nevoiți să se despartă de familie a fost destul de greu pentru foarte mulți medici. Pe lângă existența acestei boli, aparent necruțătoare, care omora pe toată lumea, mai era și presiunea faptului că vei muri departe de ai tăi. În felul acesta îmi aduc aminte că au fost primele săptămâni.

            După aceea, lucrurile s-au schimbat. Ne-am liniștit cu toții după ce am început să lucrăm efectiv în secție și am văzut, cel puțin la prima tură de pacienți bolnavi de COVID-19, că cei internați au avut forme asimptomatice sau ușoare și că se recuperau. Țin minte primul pacient de la terapie intensivă. Ne-am uitat cu toții la CT-ul lui. Avea plămânii albi și eram șocați. Cu toate acestea, acel pacient a plecat acasă. Prin urmare, am început treptat să ne revenim.

Apoi, după o lună, ne-au testat și pe noi, doctorii, și am avut cu toții rezultate negative ale testelor. Atunci am spus că ori nu erau valabile testele, ori chiar ne protejam foarte bine. Eu, într-adevăr, mă simțeam foarte protejată în secție, pentru că purtam costum, mănuși. Chiar dacă la început am utilizat moderat resursele și nu intram de fiecare dată în secție, nu am intrat niciodată fără echipament de protecție la pacienții bolnavi de COVID-19. Tot timpul am fost extrem de protejați. Există patru echipe, așa că lucrăm în ture. Într-o tură, suntem doi doctori, doi medici rezidenți, trei asistente și două infirmiere. Când aveam puțini pacienți, intram alternativ: o dată un medic, cealaltă dată, al doilea medic. Acum, când e plină secția, intrăm ambii doctori în același timp. Astfel, se reduce timpul pe care îl petreci în secție.

Am văzut și că, deși formele sunt mai grave, oamenii se recuperează. Am mai constatat că majoritatea oamenilor care mor sunt vârstnici, cu forme severe de boală, sau pacienți cu boli asociate, precum boli de inimă, de rinichi sau de plămâni.

 

Înseamnă că, acolo unde au fost probleme mari – de exemplu, la Suceava, în prima fază a epidemiei –, medicii au fost luați pe nepregătite, nereușind să pună la punct toate protocoalele și circuitele din spital, care s-au adeverit a fi esențiale?

            Da, se poate, dar bunul mers al lucrurilor ține și de conducerea spitalului. Șefa noastră de secție, care a fost în această funcție în prima parte a anului 2020, a acționat impecabil. S-a luptat ca să avem echipamente, ca să facem acele circuite de intrare și de ieșire în secțiile cu bolnavi de COVID-19. A fost foarte responsabilă din acest punct de vedere. Nu a lăsat nimic la voia întâmplării. Aceste lucruri ajută foarte mult. Probabil că la Suceava nu s-au luat măsurile necesare controlării adecvate a transmiterii infecției.

 

La nivel de populație, a fost o perioadă în care oamenilor le venea greu să accepte că lucrurile pot deveni atât de grave. Inițial, se spunea că e doar o gripă, că e o exagerare, că epidemia nu e chiar la nivel mondial. Apoi, când s-a constatat că boala se extinde din China în Italia și mai departe, a trebuit să se recunoască faptul că lucrurile nu sunt atât de simple. Când a intervenit acceptarea realității? S-a întâmplat când s-au înmulțit cazurile grave? Alții poate nici până acum nu s-au convins de aceste aspecte și, de aceea, refuză cu obstinație să se protejeze.

Da, există la om o reacție de negare care se manifestă în câteva stadii, în special la pacienții bolnavi de cancer. Cred că acest tip de reacție s-a aplicat și în cazul pandemiei, deoarece negarea e o reacție firească la orice șoc. Este explicabil, mai ales că noi nu ne-am confruntat cu o pandemie și nu știm cum să reacționăm. De exemplu, în 2012-2013, când a fost epidemia de MERS [Middle East Respiratory Syndrome (Sindromul Respirator din Orientul Mijlociu), boala MERS-CoV fiind provocată tot de către un coronavirus CoV – n.n.], eu eram rezidentă și țin minte că auzeam de la colegii de la terapie intensivă despre anumite cazuri grave, auzeam și despre gripa din 2017-2018, care a omorât o mulțime de oameni. Povesteam atunci cu mai mulți colegi din străinătate despre cazurile grave, dar nu am resimțit acea gripă atât de tare cum am resimțit această boală care a provocat pandemia actuală. Știam de existența gripei, știam că se poate ajunge la o situație gravă, cu internare în secția de terapie intensivă, dar toate aceste informații nu ne vizau în mod direct. Realitatea aceasta era undeva în altă parte. La fel a fost cu gripa A(H1N1) din 2009, care a izbucnit în Mexic și pentru care Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a ridicat nivelul de alertă la faza 6, adică au declarat-o ca fiind tot o pandemie.

            Totuși, în cazul pandemiei de COVID-19, dintr-odată, a devenit ceva ce era mai mult decât puteam duce. În plus, erau impresionante mașinile acelea din Italia care duceau morți, pe care le vedeam la știri. Inclusiv vizual a fost un impact mare! A fost îngrozitor.

            Nu îmi dau seama când am început să accept existența pandemiei. Dimpotrivă, mi se pare că eu am resimțit-o altfel: deși am pornit foarte speriată, mai apoi m-am relaxat. La început, sterilizam totul. Când mergeam acasă, puneam cloramină și dezinfectant pe un covoraș pe care îmi lăsam pantofii, îmi puneam hainele într-un coș special și le spălam în fiecare zi, făceam rapid un duș, îmi schimbam hainele și doar după aceea intram în casă. Abia după ce am văzut că situația s-a detensionat, nu am mai fost atât de scrupuloasă. M-am mai relaxat puțin.

 

Care au fost provocările pentru medici? Ce a fost cel mai greu? Faptul că a fost o boală nouă care impunea reguli și abordări noi?

            Da, faptul că boala a fost nouă, faptul că nu știam la ce să ne așteptăm de la ea a fost într-adevăr o provocare. Tot timpul apăreau informații diferite din varii surse. Nu știai pe care să le crezi. Erau multe surse, iar studiile apăreau de la o zi la alta. Odată se venea cu un tratament, apoi se zicea că nu mai e bun acel tratament. 

Pe lângă aceasta, și aspectul legat de legislație mi s-a părut obositor. Odată trebuia să-i internăm pe asimptomatici, odată nu mai trebuia. Până la urmă, am avut și o responsabilitate legală, pe lângă cea medicală. Unii pacienți erau nemulțumiți de faptul că trebuiau să fie internați, mai ales atât de mult timp. Nu înțelegeau de ce trebuiau să treacă prin tratament, din moment ce nu simțeau nimic. Și așa era. Unii au fost complet asimptomatici. Doar că legislația din România prevedea că pacienții asimptomatici trebuie să rămână internați până când au două teste RT-PCR negative, la interval de 24 de ore. Cel mai mult dintre toți a stat internată o pacientă – cinci săptămâni, fără a manifesta vreun simptom.

Legat de testare, primul test de verificare se făcea la 8 zile după ce pacientul era internat cu rezultat pozitiv. Așa era metodologia în România. Pornind de la premisa că, dacă mai ai 2 zile de manifestări anterioare testării, plus încă 6-8 zile de tratament, ajungi în total la vreo 10 zile, după care teoretic pacientul poate fi externat. Dacă testul iese negativ după primele 8 zile, pacientului i se mai face un test, după care poate fi externat. Dacă cel de-al doilea test iese pozitiv, următorul test se face la 72 de ore. Cel puțin, noi așa făceam. Inițial, refăceam testul după 7 zile, dar, după ce a crescut nemulțumirea oamenilor care nu înțelegeau de ce erau încă ținuți în spital, am început să-i testăm după mai puține zile.

Mai apoi, ni s-a spus că e obligatoriu să le dăm Clexan – un anticoagulant care să le fluidifice sângele –, și Vitamina C cu zinc, pentru că stimulează imunitatea. În plus, după ce stăteau în spital, erau obligați să stea încă două săptămâni în izolare acasă. A fost foarte greu să gestionezi așa ceva. Acest lucru mi s-a părut foarte provocator. În contextul în care eu însămi nu știam prea multe despre boală, trebuia să-i conving pe pacienți că e nevoie să stea cinci săptămâni în spital și, mai mult decât atât, să rămână în izolare și acasă.

            Îmi aduc aminte de o tânără care și-a sărbătorit în spital ziua de naștere. Împlinise 20 de ani și a început să plângă pentru că nu putea merge acasă pentru a sărbători cu familia. Ne întreba de ce numai în România oamenii trebuie să stea atât de mult în spital. Aceste aspecte de psihoterapie au fost foarte epuizante și solicitante. În plus, când ești în acel costum, nu te simți neapărat plin de har și foarte calm. Dar, în timp, am ajuns să-i înțelegem pe pacienți. Le-a fost greu să rămână în spital timp de două săptămâni, departe de ai lor, fără a putea fi vizitați de aparținători. Primeau pachete de acasă, vorbeau cu ei la telefon, dar nu puteau să-și vadă aparținătorii. Totuși, datorită tehnologiei din prezent, a fost posibil să se și vadă.

            Au fost situații dificile și în ceea ce privește rezultatele testelor pe care le făceam pacienților care trebuiau să fie retestați. Uneori ieșea un test negativ, iar a doua zi, când îl refăceai, ieșea pozitiv; apoi, iar aveai unul pozitiv, unul negativ, ceea ce i-a pus pe oameni la pământ.

 

De ce s-a întâmplat așa?

            A fost un aspect ce ținea de modul de recoltare, de încărcarea virală, de localizarea virusului, pentru că a depins și din care nară se luau probele și de cât de profund se intra. Aceasta a fost încă o provocare.

            O altă chestiune mai obositoare a fost legată de programul de lucru, de faptul că trebuia să lucrăm în echipe. În secție, noi, medicii, nu avem pacienții noștri; ei sunt pacienții tuturor. Acest lucru mi s-a părut provocator – să lucrăm în echipe, să ne tolerăm unii pe alții.

            Înainte, lucram câte opt ore. Venea cineva dimineața și făcea un mic plan, iar, când venea altcineva după-masa, schimba și făcea un alt plan. A doua zi, ajungeai și întrebai de ce situația era altfel. Dimineața, îi spuneam pacientului ceva, iar după-masă un coleg îi spunea altceva. Am învățat totuși să depășim și această situație, iar acum lucrăm mai bine în echipă și am învățat unii de la alții.

            Un alt aspect provocator a fost că a trebuit să lucrez non-stop, adică în fiecare zi câte opt ore, fără weekenduri, fără niciun fel de zile libere, deloc. Am început să lucrăm astfel din 27 martie 2020. În schimb, echipa a fost foarte frumoasă, pentru că s-a venit pe bază de voluntariat, iar aceasta a însemnat că au venit oameni care chiar sunt dedicați, care au reușit să-și învingă fricile. Au fost medici care au spus următoarele: „Mă duc. S-ar putea să mă infectez sau chiar să mor, dar eu tot mă duc”. Până la urmă, curajul nu e absența fricii, ci învingerea ei, așa cum spune o vorbă. Eu nu țin minte să fi simțit lucrul acesta, să-mi fi fost frică și să mă gândesc că s-ar putea să fac boala sau să mor.

 

Cum ți-ai explicat lucrul acesta, că nu ți-a fost frică? Ce resorturi ai avut ca să îndepărtezi sentimentul fricii?

            Eu lucrez cu persoane contagioase care au tuberculoză, dar nicio clipă nu mi-a fost frică, deși la fel de plauzibil ar fi să mă infectez și să fac tuberculoză. E adevărat că aceasta nu se transmite atât de ușor. Transmiterea se produce după ce stai în contact cu o persoană bolnavă de tuberculoză timp de patru ore, la distanța unei conversații, ceea ce e foarte diferit față de cele 15 minute din cazul COVID-19. Dar, dacă nici de tuberculoză nu mi-a fost neapărat frică, atunci nici de COVID-19 nu mi-a fost. Poate m-a ajutat faptul că nu am analizat prea mult lucrurile și că nu m-am uitat la televizor. Nu m-am uitat nicio clipă la televizor, iar știrile le-am selectat. Mai apoi, având în vedere că eram pe baricade și cunoșteam situația reală din spitale, când vedeam titluri precum: „Tânăr de 19 ani a murit de COVID-19”, intuiam de la bun început că titlul nu prezintă toată situația. Deschideam articolul și, într-adevăr, vedeam că tânărul avusese 19 ani, dar că suferise și de o leucemie avansată, adică a avut tot felul de alți factori de risc.

            Biserica m-a ajutat foarte mult, categoric. Au fost oameni de la Biserică, din comunitate, care, în această perioadă, m-au sunat în mod constant sau foarte mulți care mi-au trimis mesaje de încurajare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult, m-a susținut. Totuși, a ajutat foarte mult și faptul că nu am analizat lucrurile, că nici nu mi-am dat seama că am fost panicată. Abia apoi am realizat că fusesem speriată, după vreo două săptămâni de la începerea lucrului cu bolnavii COVID-19, când ne-am mai liniștit.

 

Sau poate că e vorba și de nivelul de implicare și de dedicare a omului, faptul că simte că aceasta este datoria lui și că orice altă boală ar putea fi la fel de periculoasă.

            Da, am simțit și eu că trebuie să fac cât mai bine ceea ce știu. Nu mi-am pus niciodată problema să nu mă mai duc la spital. Până la urmă, de aceea m-am făcut doctor. Implicit, la un moment dat, mai trebuie să fac și lucruri care sunt periculoase. Până la urmă, tratarea bolnavilor de COVID-19 nu a fost mai periculoasă decât alte lucruri pe care le-am făcut până acum, decât resuscitarea unui om.

            Mai apoi, a ajutat foarte mult faptul că mă simțeam foarte protejată. Eu nu m-am simțit în pericol în secție. Când spun aceasta, nu vorbesc de acei pacienți asimptomatici, ci mă refer la momentul în care au început să apară cazurile grave.

            De exemplu, o particularitate pe care am observat-o la noi, în România, este că rromii tind să facă forme mai grave, poate și pentru că așteaptă mai mult înainte de a veni la spital, iar ca etnie sunt mai temători. O altă cauză e și faptul că rromii au o tendință de a fi spre supraponderali.

 




Referitor la acest aspect, când ar trebui să vină oamenii la spital?

            Din punctul meu de vedere, dacă știi că unul dintre colegii tăi care și-a făcut testul din varii motive e diagnosticat cu COVID-19, iar tu ai intrat în contact cu el, atunci ar trebui să stai 14 zile în izolare acasă, calculând de la ultima dată când ai intrat în contact cu el. Apoi, ar trebui să faci niște teste pentru anticorpi, ca să știi dacă ai trecut prin infecție sau nu.

            Dacă începi să ai simptome și ești în a 3-a sau a 5-a zi, dacă începi să faci febră, să tușești, să respiri greu, să ai dureri de burtă, diaree, sau dacă simți tu că nu ești bine, eu recomand efectuarea testului. În general, pacienții simptomatici au un risc mai mare de a dezvolta forme grave. Practic, aceștia trebuie testați, internați, evaluați. În cazurile acestea nu te mai joci.

            Chiar dacă nu știi să fi intrat în contact cu cineva, dar, cu toate acestea, nu te simți bine, tușești, îți curge nasul, ai putea să iei un tratament cu Paracetamol, Vitamina C, zinc, azitromicină, pentru că ajută, iar dacă, după trei zile, nu te simți mai bine, atunci ar trebui să te testezi.

 

Nu e prea târziu să te testezi după trei zile, dacă dezvolți anumite simptome?

            Depinde de cât de rău te simți. Dacă ți-e rău de la început, atunci ar trebui să te testezi. În general, am observat că oamenii care așteaptă prea mult acasă înainte de a merge la spital se prezintă cu forme mai grave. Cei care nu amână prea mult prezentarea la spital, acei oameni nu au forme atât de grave. Să o luăm așa: dacă vorbim despre o persoană tânără fără boli preexistente, orice simptom de răceală care nu se ameliorează în 2-3 zile ar trebui să trezească suspiciuni; dacă vorbim despre un adult de peste 65 de ani sau un tânăr cu probleme de sănătate, în cazul unor simptome care nu dispar, ar trebui să se testeze obligatoriu.

 

Care e tratamentul care se aplică acum, mai ales că s-a discutat mult despre acesta?

            Tocmai pentru că există aceste două etape ale bolii – prima etapă este dată de prezența virusului, iar a doua, de răspunsul organismului la prezența virusului –, teoretic, în primele 3-5 zile, când ai vrea să neutralizezi virusul, ar trebui să îi dai pacientului antivirale, precum Tamiflu sau Arbidol. După aceea, ar trebui să continui cu Plaquenil (hidroxiclorochină). Acestea sunt medicamentele pe care le administrăm în secția noastră: Plaquenilul cu azitromicină, cu un antibiotic. Pe lângă efectul antibacterian, azitromicina are și un efect imunomodulator.

 

Acest tratament se poate lua doar în condiții de spital?

            Da, pentru că Plaquenilul și azitromicina modifică activitatea electrică a inimii, o prelungesc, predispunând inima la anumite tulburări de ritm. Prin urmare, în spital se monitorizează foarte atent EKG-ul. Pacienților vârstnici care au probleme cardiace le facem în fiecare zi EKG, iar dacă, după EKG, anumiți parametri sunt modificați, atunci oprim tratamentul. În cazul pacienților care nu au deloc simptome sau au doar niște manifestări minime, dar au anumite contraindicații sau alte medicamente care interferează cu acestea două – Plaquenilul și azitromicina –, nu le dăm acest tratament. Preferăm să mergem pe medicamente simptomatice și pe anticoagulante. Anticoagulantul e obligatoriu pentru toată lumea. Mai mult decât atât, teoretic, în funcție de severitatea bolii, anticoagulantul ar trebui să fie administrat și acasă, după ce pacientul este externat.

 

Am putea spune că boala COVID-19 are această particularitate, faptul că apar cheaguri în sânge care, dacă nu sunt prevenite sau monitorizate, pot duce la agravarea stării pacientului sau chiar la deces?

            Da, am putea spune că una dintre complicațiile cele mai de temut în COVID-19 o reprezintă formarea cheagurilor în sânge, care pot ajunge la creier, iar pacientul, în acest caz, face accident vascular cerebral. Dacă aceste cheaguri ajung la plămâni, pacientul face tromboembolism pulmonar. Iar aceste condiții, bineînțeles, în anumite situații sau forme, pot duce la deces.

 

A fost un mit faptul că trebuie să ne întărim imunitatea din timp?

            Există doi imunologi sau virusologi din SUA care spun că nu prea poți să îți întărești imunitatea. Adică nu e ceva ce ține neapărat de tine. Acesta este un lucru determinat genetic. Citeam undeva că nu ai cum să schimbi imunitatea, pentru că aceasta este determinată genetic, adică e moștenită. Ea mai poate fi dobândită, dacă, de exemplu, intri în contact cu diferite infecții, bacterii, în urma cărora, în timp, dobândești anumiți anticorpi. Pe aceasta se bazează și imunitatea colectivă la care tindem cu toții: să se înregistreze un număr de oameni suficient de mare care să formeze anticorpi, astfel încât, atunci când intrăm în contact cu un oarecare virus, fie să facem forme de boală foarte ușoare, fie să poată anticorpii să neutralizeze efectul, așa încât să nu facem boala deloc. Singurul mod prin care putem să reproducem lucrul acesta ar fi vaccinarea, în cazul în care există un vaccin. În felul acesta, se administrează o doză de virus care e fie atenuat, fie inactiv, astfel încât el să stimuleze prezența celulelor, iar, când organismul se infectează cu virusul respectiv în mod real, să le distrugă.

            M-am gândit foarte mult la aspectul acesta când am observat următorul lucru. De exemplu, în România, noi dăm foarte multe preparate imunomodulatoare (Bronhovax, Baraka, Luivac), care, teoretic, stimulează imunitatea nespecifică. Sunt niște preparate, numite vaccinoide, care conțin proteine din membrana bacteriană și care stimulează imunitatea nespecifică, prin stimularea imunoglobulinelor G, în general, iar nu imunitatea pentru un anumit virus. De exemplu, vaccinul pentru BCG [bacilul Calmette–Guérin; este un vaccin utilizat, în principal, împotriva tuberculozei – n.n.] stimulează activarea unor celule limfocite T, care acționează împotriva tuberculozei. Acestea, imunomodulatoarele, stimulează imunoglobulinele G pentru toate tipurile de infecții, nu doar pentru o infecție anume. Am observat că noi le utilizăm mult. Eu însămi le prescriu cu multă larghețe, pe când, în străinătate, medicii nu fac așa, poate pentru că nu există suficiente dovezi care să le susțină utilitatea. Totuși, din experiența mea practică, pot să spun, pe baza a ceea ce chiar pacienții mi-au mărturisit, că, după ce făceau tratament cu aceste preparate imonomodulatoare, aceștia fie nu răceau deloc, având perioade în care erau complet asimptomatici, fie făceau forme mai ușoare de răceală.

           

Să înțelegem că, prin folosirea Vitaminei C și a celorlalte vitamine, se întărește organismul în general, nu imunitatea?

            În cazul COVID-19, Vitamina C se folosește ca și antiinflamator, pentru a reduce inflamația din organism. Ca sa aibă însă acest efect, aceasta trebuie administrată în doze mari, de 20-25 de grame pe zi.          

 

Să ne așteptăm la ceva mai grav?

            Da. Eu cred că da. Cred că la toamnă [toamna anului 2020 – n.n.] va fi mai rău, pentru că va coincide cu gripa, cu pneumoniile. Cu toate acestea, o parte pozitivă a faptului că purtăm mască este că infecțiile respiratorii de alte etiologii vor fi mai puține. Fiind obligați să purtăm mască, nu vom transmite atât de ușor infecțiile respiratorii care circulă pe cale aeriană. Chiar dacă vom fi răciți, nu vom transmite răceala mai departe. Noi râdeam când îi vedeam prin aeroporturi pe chinezi sau pe japonezi purtând mască, dar ei au deja o cultură în legătură cu acest aspect. La noi nu e așa. Mă gândesc că, anul acesta, și la noi vor fi mai puțini pacienți cu boli respiratorii cronice, care nu vor răci și pentru că, de voie, de nevoie, vor sta în casă, iar atunci când vor ieși în oraș, vor purta masca.

Studenților de la Medicină le facem întotdeauna o demonstrație, apropo de importanța purtării măștii. Le spuneam să strănute și le puneam o lumânare în față. În momentul în care nu era masca, lumânarea se stingea. Dar când se punea masca, nu se mai stingea lumânarea, pentru că, practic, masca oprea picăturile respiratorii, acele particule denumite „picăturile lui Flügge”, care se pot deplasa până la 2 metri. De aici vine această impunere a păstrării distanței de 2 metri.

            Pe partea de COVID-19, cred că va fi mai rău, pentru că, pe măsură ce crește numărul de îmbolnăviri, în general, va crește evident și numărul de cazuri grave. Cei care se vor întoarce din concediu acasă, la familiile lor, chiar dacă au făcut o formă asimptomatică, le vor putea transmite altora virusul. Noi am avut astfel de tineri care au fost asimptomatici și care, mergând acasă, le-au transmis virusul părinților, iar părinții au făcut forme grave. Într-o astfel de situație, poate să te macine foarte tare să știi că ai fost responsabil de transmiterea bolii. Am avut câteva astfel de cazuri în care copiii și-au îmbolnăvit părinții și îi chinuia gândul că din cauza lor părinții sunt bolnavi și că s-ar putea să moară. În cele din urmă, nu a fost cazul și au supraviețuit toți, dar, când a trebuit să-i convingem, a fost un pic mai greu.

 

Am citit că în Marea Britanie, la Oxford, specialiștii ar fi într-un stadiu avansat în găsirea unui vaccin, pentru că, încă din timpul epidemiei de SARS-CoV-1, ei au dezvoltat anumite stadii de cercetare în găsirea unui vaccin; rezultatele de atunci ar fi fost înghețate, iar acum au fost reluate. Englezii justifică nivelul lor avansat de cercetare prin faptul că au parcurs deja anumite etape, pe care acum le continuă. Dacă totuși se va dezvolta un vaccin, chiar și peste un an sau peste doi, să ne vaccinăm ca în cazul gripei?  

            Dacă va apărea vaccinul, în special persoanele care intră în categoria de risc ar trebui să se vaccineze categoric. La fel pledez și în cazul gripei la persoanele de peste 65 de ani care sunt bolnave. Și în practică, am văzut că pacienții care se vaccinează gripal, fie nu fac gripa, fie fac forme mult mai ușoare. Până la urmă, pacienții aceștia care sunt la risc au șanse destul de mari să moară și de alte infecții, iar gripa e destul de periculoasă ca infecție respiratorie.

Până acum, ne-am concentrat mai mult pe schemele de tratament, pe trierea pacienților. Încercăm să-i monitorizăm mai atent pe cei care prezintă factori de risc și din punct de vedere biochimic. Vrem să-i monitorizăm mai des, să fim mai atenți la radiografiile lor, la CT-uri.

            Nu se știe când va apărea vaccinul, dar, ca recomandări de protecție, cele minime care există deocamdată mi se par de bun-simț: evitarea zonelor aglomerate, purtarea măștii, spălatul des pe mâini, evitarea întâlnirii cu persoanele de peste 65 de ani sau care prezintă factori de risc (chiar și tineri cu leucemie, cu diabet sau cu forme de obezitate) și păstrarea distanței. Chiar discutam cu unii dintre colegii mei că nouă ni se pare greu să facem lucrul acesta, pentru că suntem un popor foarte cald; ne place să ne îmbrățișăm și să fim apropiați. În unele țări din străinătate, cred că le e mai ușor să păstreze distanțarea, pentru că, de multe ori, ei sunt mai reci decât noi. În plus, ei oricum au acel spațiu personal la care țin foarte mult.

            Ca recomandări, consider că este necesar să purtăm mască oriunde mergem, dar, evident, nu când suntem singuri în mașină, ci atunci când suntem în spații cu multă lume; să evităm spațiile aglomerate; să nu stăm foarte apropiați unul de altul; să ne spălăm pe mâini; să dezinfectăm suprafețele – nu obsesiv, totuși; ajunge o dată pe zi cu alcool. Spălatul pe mâini rămâne cel mai important lucru pe care îl putem face. Unii dintre noi aveam această obișnuință și înainte de pandemie, așa că nu ar trebui să fie foarte greu, mai ales că ține și de igiena personală. Când venim acasă, să ne spălăm pe mâini. Dacă punem mâna pe vreo suprafață din exterior, să încercăm să nu ducem mâna pe față, la ochi sau la nas. În momentul în care avem simptome care persistă, să ne prezentăm la spital ca să ne testăm. În cazul în care am intrat în contact cu o persoană despre care știm că a avut COVID-19, să stăm acasă, în izolare, pentru două săptămâni, fără a ieși undeva în acest răstimp.

În general, pledez totuși pentru testare în momentul în care omul e simptomatic. Atunci nu mai am nicio rezervă, mai ales dacă are tuse, febră și respiră mai greu. Pe de altă parte, riscăm și să ne testăm exagerat; totuși, e mai bine așa. Se pare că nemții așa au reușit să controleze infecția, testând masiv. Le-au făcut teste tuturor și îi izolau pentru două săptămâni sau pentru șapte zile pe cei cărora le găseau testul pozitiv. Prietena mea din Franța a stat în izolare doar șapte zile, apoi s-a întors la serviciu, în contextul în care ea e medic neonatolog. Mi se pare că străinii sunt mai relaxați. Aceasta se poate explica și pentru că ei respectă regulile de prevenție primară, pe care noi nu prea le respectăm, fie pentru că nu credem în ele sau suntem sceptici, fie pentru că nu ne sunt la îndemână și nici măcar nu ne forțăm să le respectăm.

 

Pacienții cu alte boli cronice care, în perioada pandemiei, nu au avut acces la spitalele de specialitate și nu au reușit să își ia tratamentul la timp sau nu au ajuns să-și facă investigațiile spun că situația lor este foarte gravă. Ei au fost în mare parte neglijați timp de câteva luni. Unii ar fi putut să evite o avansare a cancerului, alții ar fi rămas cu ambele picioare dacă ar fi ajuns la timp la spital pentru a primi tratamentul adecvat care să oprească infecția din organism. Ce ne spun datele? Se știe câți bolnavi cu alte suferințe decât COVID-19 au fost victime colaterale ale pandemiei?

            Nu aș avea date exacte, dar, la un moment dat, o organizație europeană a publicat un raport în care se spunea că numărul celor care au murit de cancer în perioada pandemiei a crescut cu 100.000 de persoane față de rata obișnuită. Șeful Colegiului Medicilor din București spune că numărul de decese cauzate de boli tratabile în perioada pandemiei a crescut cu 25%, tocmai pentru că medicii au fost atât de concentrați pe tratarea COVID-19, încât au ignorat celelalte boli. Cu siguranță că s-au întârziat diagnostice, că nu au mai funcționat anumite servicii, cum ar fi cel de bronhologie, care este o investigație necesară pentru cancer.

            Am auzit și am văzut concret că a crescut nivelul de anxietate, de depresie. Am auzit de oameni care s-au sinucis pentru că erau disperați din cauza epidemiei de COVID-19. Anumite afecțiuni psihiatrice s-au accentuat, în condițiile în care oamenii au trebuit să stea mult cu ei înșiși în contextul unei boli aparent mortale, care putea să îi ucidă oricând, fără a putea să ceară ajutor.

Am mai spus și cu alte ocazii că există un procent destul de mare de pacienți care merg la doctor fără a avea neapărat afecțiuni, ci pur și simplu pentru că sunt anxioși și au atacuri de panică. Îi investighezi, le faci analize de tot felul, dar, în cele din urmă, nu au nimic. Și înainte de această situație mai stresantă am avut astfel de pacienți, cu afecțiuni psihiatrice din varii motive, care, în condițiile de acum, de stres foarte mare, s-au decompensat. Presupun că sunt mulți oameni care au început să ia tratamente acum, deși înainte nu o făcuseră. Cred că, dacă am citi mai mult despre aceasta, am vedea că au crescut și cazurile de boli psihiatrice.

Legat de bolile netratate sau de cancer, am avut și eu câteva cazuri de pacienți care au murit din cauza unui cancer nediagnosticat la timp, pe fundalul epidemiei de COVID-19, omul fiind purtat din spital în spital.

 

Acum sistemul medical își revine?

Așa pare. Totuși, trebuie să se găsească o soluție pentru această situație. Ea nu se rezolvă spontan, de la sine. De exemplu, în Franța, unde locuiește o prietenă foarte bună de-a mea, care lucrează în sistemul public de sănătate de acolo, spitalele și-au reluat activitatea care exista înainte de pandemie. E adevărat că, acolo, programările pentru consultații se face la telefon, unde te întreabă dacă ai simptome de COVID-19, și, dacă nu ai, poți să mergi la spital pentru a fi consultat, cu metodele de precauție în vigoare. Dacă vor să-ți facă o intervenție chirurgicală sau vreo investigație care are potențial contaminant înalt, cum ar fi o bronhoscopie, îți fac testul RT-PCR. Dacă rezultatul iese negativ, medicii fac acea intervenție în mod protejat.

Or, la noi, lucrurile merg foarte greu.

La noi la spital s-au făcut câteva reglementări, cum ar fi: pacienții cronici care sunt stabili nu mai trebuie să vină la medicul specialist ca să își primească rețeta. Aceasta se prelungește automat încă șase luni de către medicul de familie. Mai apoi, oamenii nu mai trebuie să meargă personal la farmacie cu rețeta, ci farmacistul poate să vadă rețeta în sistem electronic și să i-o elibereze, ceea ce iar e un lucru bun. Pacienții care au tratament cu oxigen la domiciliu trebuiau în mod normal să se prezinte la doctor o dată la trei luni. Acum nu mai e așa, ci li se prelungește perioada în mod automat.

Există deci câteva încercări, dar ele sunt minime față de câte ar trebui făcute. Spitalul de Pneumoftiziologie din Cluj este singurul spital de profil din oraș. Prin urmare, oferă posibilitatea efectuării câtorva investigații care nu pot fi făcute în altă parte, cum e bronhoscopia. Ar trebui să se găsească o soluție în cazul acesta, să fie alte circuite, iar pacienții să fie programați. Dar, pentru aceasta, chiar trebuie să facem ceva.

 

În plus, mai e și insuficiența cadrelor medicale.

            Așa este. Nu avem suficienți medici, așa că nu va fi ușor. La Pneumoftiziologie se fac internări. Noi avem două secții: una de COVID-19 și una de non-COVID-19, unde se internează doar urgențele. Între timp, se poate să fi început să interneze și cazurile de cancer care trebuie confirmate sau cazurile de boli complicate.

 

Consecințele acestei situații se vor vedea în timp?

            Consecințele există deja. Sunt foarte mulți oameni care nu merg la spital din cauza fricii. De exemplu, colega care se ocupă de secția de tuberculoză spunea că, în perioada aceasta, după câteva luni bune de pandemie, oamenii au venit cu niște forme de tuberculoze foarte extinse, așa cum ea nu a mai văzut până acum, tocmai pentru că oamenii au așteptat prea mult până au hotărât să meargă la spital.

            Așadar, există un anumit efect negativ. Pacienții non-COVID-19 sunt evident neglijați. Mai nou, parcă e mai bine să ai COVID-19 decât altă boală, pentru că riști să fii neglijat. Nu e chiar o neglijență, ci, pur și simplu, din cauza panicii se ajunge la această situație. Trebuie să te gândești că boala COVID-19 va exista multă vreme de acum încolo și că trebuie să găsești o soluție pentru a te putea ocupa și de acei pacienți. Nu știu dacă nu se vrea sau nu se poate.

 

Se prea poate ca numai pe parcurs să ne dăm seama cum putem face ca lucrurile să meargă bine, iar aceasta va fi în detrimentul bolnavilor, pentru că timpul trece și tot mai mulți oameni riscă să sufere din cauza aceasta.

            Da, oamenii vor suferi mult, din păcate. Și acum e destul de greu când te sună pacienții și te întreabă ce să facă. La un pacient care e deja bolnav, faptul că i se agravează simptomele poate să însemne foarte multe lucruri. Pe lângă faptul că nu poți să faci prea multe, ei se mai și prezintă târziu la spital din cauza fricii. Ca medic, te confrunți oarecum cu două limitări.

 

În afară de epuizare și de confruntare a unor situații-limită, medicii au fost puși față în față cu moartea. Asistarea oamenilor care au murit de unii singuri, fără a-și mai putea vedea aparținătorii, regulile pandemice impunând ca ei să fie sigilați într-un sac, apoi duși direct la cimitir, au fost o realitate greu de purtat?

            Din moment ce nu am avut atât de multe decese la noi la spital, am interacționat doar cu doi aparținători, dintre care unul m-a marcat destul de tare. Ca medic, chiar dacă știi că tot timpul în fața ta e omul, e o modalitate de coping să te detașezi și să te uiți la oameni ca la niște cazuri. Cu toate acestea, cred că m-a trezit un pic această întâlnire, pentru că acestui domn îi murise tatăl și voia să știe trei lucruri: dacă tatăl său murise singur; dacă putea să-l vadă ca să știe sigur că cel care e în sac e tatăl său și nu altcineva, iar ultimul lucru pe care voia să-l știe a fost dacă a făcut bine sau nu că l-a dus la spital pe tatăl său în acele condiții. În plus, își dorea foarte mult să îl îmbrace înainte de înmormântare. Fiind creștin ortodox, cunoști importanța despărțirii de cei dragi, știi că, pentru ei, simplul fapt de a-l îmbrăca reprezintă o modalitate de a-și lua rămas-bun.

Mi-a fost greu să duc acea discuție. Atunci am simțit că mi-a fost extrem de greu. A fost genul de moment în care nu știi ce să zici. I-am spus totuși că tatăl lui a murit în secția de terapie intensivă și că, prin urmare, nu a fost singur. A murit în timp ce încercau să îl resusciteze. Apoi a trebuit să-i spun că nu putea să îl vadă decât în poză. În momentul în care decedează, pacienților li se face o poză la terapie intensivă, fotografie pe care o arătăm aparținătorilor, ca să îi poată identifica. De acolo, pacienții decedați sunt duși la anatomie patologică, nu li se mai face autopsie, ci doar sunt puși într-un înveliș de plastic și apoi în sicriu, urmând ca aparținătorii să primească sicriul sigilat, fără a mai avea voie să îl deschidă.

Acest pacient avusese COVID-19 și cancer. A fost complicat și greu de spus cât a fost COVID-19 și cât a fost cancer. E greu de spus, pentru că avea un cancer în stadiul patru, cu metastaze peste tot, deci ar fi murit oricum de cancer. De aici a și venit întrebarea fiului dacă nu ar fi fost mai bine să îl lase acasă. Eu zic că nu ar fi fost mai bine, pentru că atunci s-ar fi culpabilizat toată viața din cauză că nu a făcut tot ce a putut pentru a-și salva tatăl. Pentru acești oameni e foarte greu.

Pe lângă această traumă, nu a putut să-i facă nici înmormântare mare. A trebuit să-i facă înmormântarea cu opt persoane. Țin minte cum a fost când a murit tatăl meu. Curtea era plină. Oamenii au venit să se despartă de el. Așa că mi-am dat seama de ce acest aparținător a vrut să-și vadă tatăl – ca să se convingă că e mort. Știu, din prisma experienței mele, că, deși l-am văzut pe tata mort, o vreme îndelungată mi-a fost greu să accept că nu mai este. Moartea e ceva foarte nefiresc, până la urmă. Eu l-am înțeles pe acest domn. El nu îl văzuse pe tatăl său. În momentul în care îl vezi, conștientizezi că e tatăl tău, că a murit. Acest domn a reprezentat un caz greu; momentul respectiv a fost unul dintre vârfurile cele mai de jos ale experienței mele cu COVID-19.

Cred că, pentru medici, asemenea situații grele sunt mult mai dificil de dus decât oboseala sau chiar decât purtarea timp de ore în șir a costumului ermetic și a echipamentului de protecție. Cu acel costum te mai obișnuiești, deși nu e ușor, mai ales în condițiile de căldură extremă; îți curge transpirația pe față; vara, ieșim leoarcă din secție.

 

Câte ore trebuie să stați în costum? Mai mult de șase ore?

În medie, stăm între două și cinci ore în secție. Asistentele stau mai mult, câte șase, șapte ore, în intervalul de timp 9:00–14:00. Ele stau în acel costum și intră de mai multe ori la bolnavii de COVID-19. Dar, încontinuu, stăm cam cinci ore în acele costume. Rezistăm un pic mai greu, mai ales din cauza căldurii. Ți se poate face rău uneori. Cu toate acestea, deși ieși din secție de parcă ai fi stat într-o saună, nici măcar acest aspect nu mi se pare cel mai greu, pentru că te obișnuiești cu el într-o oarecare măsură. Mi-am dat seama că mi s-a dereglat puțin centrul termic. În general, nu suport căldura, dar, mai nou, uit să-mi dau jos geaca atunci când mi-e cald.

 

Se vorbește foarte mult și despre nivelul de epuizare la care au ajuns doctorii. Cum se manifestă extenuarea cauzată de pandemie?

            Da, există o oboseală psihică; e o epuizare psihică mai mult decât una fizică. La un moment dat, în condiții de stres, simți că toată lumea te-a lăsat, că nimănui nu-i mai pasă de tine. S-a întâmplat ca, după jumătate de an petrecut în secția de COVID-19 non-stop, medicii să nu poată să își ia un concediu scurt, pentru că nu se găsește nimeni care să îi înlocuiască.

            Cu toate acestea, nu îmi plac manifestările de intimidare sau de instruire a populației prin afirmații de genul: „Dacă nu îți place să porți masca, vei vedea cum e sonda de intubație” sau „Poți să porți mască de protecție sau mască de ventilație”. Nu mi se par bune aceste amenințări. Cred că oamenii care sunt responsabili, cerebrali vor răspunde și la argumente de genul: „Trebuie să porți masca pentru că...”. Pe cei care nu vor să o poarte oricum nu vei reuși să-i convingi. Doar îi panichezi pe ceilalți, care oricum se gândesc deja că există un anumit risc.

Nici victimizările nu sunt bune. E adevărat că e grav, că suntem puțini doctori, în general, și că, în funcție de specialitate, suntem și mai puțini, cum ar fi la anestezie și la terapie intensivă. Sunt orașe în care, în secția de COVID-19, lucrează doar doi anesteziști. Într-o zi lucrează unul, iar în cealaltă zi altul, și lucrul acesta se întâmplă din martie 2020. Acei oameni trebuie să fie la un nivel de epuizare indescriptibil. La terapie intensivă nu ești ca și la pacienții din secție, unde majoritatea au forme moderate sau chiar ușoare și pe care nu trebuie să stai să-i supraveghezi tot timpul. Cu toate acestea, nu cred că rezolvăm ceva dacă devenim așa vocali.

 

Aceasta ar putea fi o adresare pentru segmentul de populație care încă se înverșunează să nu creadă că în spitale chiar se întâmplă toate acestea.

            Da, boala există. Unii dintre pacienți pot să aibă forme grave, critice. Se moare de COVID-19. E adevărat că afectează preponderent un anumit segment de populație; cu toate acestea, nu exclude populația tânără. Totuși, nu știu cum altfel poți să convingi un om care nu crede în boala respectivă, decât făcând tot ce ține de tine.

Ca medic, e frustrant să auzi oameni care neagă existența bolii și care batjocoresc efortul medicilor. După ce stai în acel costum timp de cinci ore și nu-ți vezi familia prea des, ajungi la un nivel înalt de oboseală și de anxietate. Pe de altă parte, e ca și când tu, în postura de chirurg, stai 9 sau 10 ore în operație, ca să repari o persoană implicată într-un accident de circulație pentru că acea persoană a considerat că e în regulă să urce la volan după ce a consumat alcool. Stai și te chinui să salvezi pacientul, chiar dacă el a fost ignorant.

E de neînțeles încăpățânarea unora de a nega evidența, în contextul în care apar cazuri reale sau există vedete credibile care spun că au făcut boala. Pot să înțeleg de ce l-au dat ca exemplu pe Tom Hanks, având în vedere că noi ne raportăm mai degrabă la vedetele de la televizor. Pe doctorii mari, care pentru noi, medicii, sunt mode, oamenii nu-i cred, pentru că li se pare că nu are nicio greutate cuvântul lor.

 

Medicii spun că negarea evidenței e și o reacție la faptul că oamenii, atunci când s-a anunțat pandemia, au acceptat mai ușor starea de urgență, pentru că li s-a spus că o să treacă dacă stau cuminți în casele lor până la Paști. Apoi, oamenii s-au relaxat prea tare, și, când au început să vină știrile negative una după alta și să se instaleze din nou alte restricții, nu au mai avut capacitatea de a cuprinde toate informațiile nefavorabile și s-au revoltat nu au mai ascultat.

            S-a întâmplat așa pentru că din start a fost o neînțelegere a bolii și nu a existat o coerență în ceea ce privește măsurile luate. Nici atitudinea autorităților nu a fost cea mai potrivită. Și la noi au fost câteva tendințe de exagerare. De exemplu, o exagerare a fost când unii au zis că, din 15 iunie încolo, virusul nu se va mai transmite. Nu se poate să lansezi acest tip de mesaj, pentru că boala nu dispare, ci rămâne. În funcție de cum ne comportăm noi, crește sau scade ritmul de transmitere. 

Deși foarte multă lume e împotriva izolării, eu am înțeles această necesitate a măsurilor, pentru că noi nu avem nici personal și nici resursele necesare pentru a gestiona un număr mare de boli în același timp. Când avem doar 1000 de bolnavi pe zi, strigăm din toți rărunchii că suntem depășiți. Dacă ar fi fost ca în Italia, unde au fost câte 17.000 de bolnavi pe zi, ce am fi făcut?

            Cred că asta sperie cel mai mult, faptul că oamenii tind să se bazeze pe propriile forțe. Aceasta se vede și în cazul medicilor care se bazează pe faptul că, pentru o anumită boală, există un tratament ce funcționează în 90% din cazuri, iar, pentru cele 10 procente care nu reușesc, nu își asumă vina, spunând că e a pacientului. În cazul COVID-19, medicii se confruntă, în schimb, cu o boală pe care o descoperă pe măsură ce tratează pacienți. De fiecare dată când li se pare că au înțeles anumite aspecte și că pot emite anumite legități – de exemplu, că mor numai bătrânii și cei cu anumite comorbidități –, în scurt timp, situația se schimbă radical, înregistrându-se realități și cazuri noi. Se constată că mor și tinerii. Toate aceste schimbări îi scot pe medici din zona de siguranță.

Așadar, nici să negi boala nu e bine, dar nici să te comporți ca și cum ar fi cea mai letală boală posibilă nu e o soluție. O cale de mijloc, cu respectarea regulilor impuse, e ceea ce ne trebuie.