Toamna se lasă cu fotografii. Toamna se lasă fotografiată. Seara Sfintei Parascheva, 2026. 

    Un interval cromatic  de pași obosiți între două borne-galben citron de ginkgo-biloba si secera lunii, copleșit de  emoții adânci atunci cînd vederea ne întâlnește câte un pomișor cu ramuri atârnate până la pământ de greul roadelor ce le poartă. Parcă ne-ar ademeni cu vorba,  ca unii care abia așteaptă să povestească viața lor. Si ce imbatabili poeți tâlcuitori sunt copacii! Aerul tare și rece  de frunze aflate pe moarte și mere aduce aminte de vremuri trecute care nu se vor mai întoarce niciodată.  Îl tragem lacom  în piept, ca să-l agonisim cârt mai mult, pentru încă o amintire a unei zile ce a trecut și ea. Mă urmărește în minte, deși tot o alung,  poezia lui Borges:

 Remușcarea

Am comis cel mai grav dintre păcatele
Pe care le poate comite un om. 

N-am fost
fericit. 

Fie ca gheţarii uitării
Să mă târâie şi să mă piardă, necruţători
Părinţii m-au zămislit pentru jocul
Riscant şi frumos al vieţii
Pentru pământ, apă, aer, foc
I-am înşelat. N-am fost fericit. Împlinită nu le-a fost
Speranţa cea tinerească. Mi-am dăruit mintea
Îndărătniciei simetrice
A artei, care ţese fleacuri
Ei mi-au lăsat moştenire curajul. N-am fost curajos
Nu mă părăseşte. Stă întotdeauna lângă mine
Această umbră de a fi fost nefericit.

photo by Ilinca Nicola Negreanu

Epilog

Jorge Luis Borges

Când numărul de pași se împlinește

ce pe pământ să calci ți-a fost sortit,

atunci tu mori. Cu tine mor și eu,

eu, care-aminte îmi aduc de noaptea

nespusei despărțiri, acum mă-ntreb:

Ce s-a ales de-acei doi băiețandri,

care-n o mie nouă sute douăzeci,

plini de avânt, doreau să descifreze

pe largile trotuare ale nopții

din Sud ori din chitara din Paredes

ori în povești cu-ncăierări prin cârciumi,

în revărsat de zori, în asfințituri,

secretul marii urbe Buenos Aires?

Tu, frate-al meu în cultul lui Quevedo

și-n dragostea de ampli hexametri,

născocitor (cum toți eram pe-atunci)

al unui instrument străvechi: metafora,

Francisco Luis, din paginile cărții,

întoarce-te să-mparți cu mine seara

și să m-ajuți să-nchei acest poem.

traducere - Andrei Ionescu

Exerciții de admirație și fidelitate

    Antrenați pentru ego-ul lor, oamenii uită aproape insesizabil să facă acele exerciții de admirație. Admirația este  arta care dă acea respirație caldă prin care recunoști frumosul din celălalt fără teamă că te micșorezi pe tine. Acel antrenament de fiece moment pentru a vedea  lumina din oameni.

    În locul acestei fine și abile exerciții care au de a face cu recunoștința de a fi chemat la viață, s-a instalat o grabă a criticii. Semenii își caută „bubele” unii altora cu o febrilitate care nu mai are nimic de-a face cu adevărul, ci doar cu nevoia de a se simți superiori. Critica a devenit sport, iar dezbinarea un fel de reflex social.

     A admira sincer un anume ceva regăsit în celălalt,  a te bucura de harul și darul lui, nu va micșora  pe nimeni. Din contră, câștigi puterea de a te debarasa de poveri grele ale sufletului, care astfel se ușurează și primește o anume imponderabilitate, care este una dintre cele mai plăcute senzații de bucurie, chiar la nivel organic. Căci a exersa admirația a nu e o cedare, sau o slăbiciune personală. Nu e nici renunțare la sine. Nici complimentare interesată, căci  complimentul poate fi un  tipar social, formal, din păcate, chiar golit de valoare.

    Admirația nu este o formă de slăbiciune decât atunci când e selectivă, sau când îți pare că binele celuilalt îți amenință propriul bine.

    Când nu mai admirăm, sufletul ni se face pustiu, ne uscăm, ne apărăm de umbre imaginare.

    Exercițiul de admirație este, de fapt, un exercițiu de autovindecare: să vezi un gest frumos și să-l lași să te atingă, să recunoști o calitate și să o spui, să te bucuri de darul altuia fără să-l compari cu al tău. Efectul acestor exerciții este fantastic.

    Poate că ar trebui să reînvățăm acest gest simplu: să privim oamenii cu ochi limpeziți, nu să căutăm  defectul-care este acolo, sau lipsurile ce ne sar în ochi, ci fibra bună, partea aceea de lumină de la care putem învăța ceva..

    Acolo unde există exercițiu de admirație, există și unitate, și bucurie, și omenie. O stare de bine, de însănătoșire. Iar lumea, așa cum e acum, are nevoie de toate acestea.

    Dacă admirația este gestul de a vedea binele, fidelitatea este gestul de a rămâne în el. Și nu mă refer la  fidelitatea ca virtute conjugală, ci la acel câștig al privirii lăuntrice, a atenției, a relațiilor, a comunității, față de binele care trebuie ocrotit, protejat. Exercițiul de fidelitate înseamnă a nu abandona ceea ce ai recunoscut ca fiind frumos,  a nu renunța la propriile valori când lumea devine grăbită sau cinică. Fidelitatea este o formă de curaj: curajul de a nu te lăsa purtat de vântul criticii, al dezbinării, al suspiciunii, al relativității. Este o verticalitate a inimii. Iar admirația fără fidelitate devine efemeră, în vreme ce  fidelitatea fără admirație devine formă rigidă.

photomobile: Raveca

Poezia privirii

fotograf Ovidiu Muraru

Înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată

de-un văl prin care nu putem străbate cu privirea,

păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea,

de nu vedem nimic din ce-i aievea.”

L.  Blaga

În ochii tăi se naște lumea,

Cu mări adânci și ceruri noi,

Acolo unde chiar și umbra

Se-mparte tainic la doi.

Nu-i liniște și nu-i cuvânt

Să poată spune ce-o să fie,

Când o privire pe pământ

Devine brusc o veșnicie.

E o lumină fără nume,

Un fulger cald, un scurt popas,

Prin care tot ce uiți în lume

Se întrupează într-un glas.

Privește-mă și lasă timpul

Să curgă-n jur ca un decor,

Căci în privirea ta e pragul

Dintre lumină și decor.

Mihai Eminescu

 

 ”Un popor supraviețuiește  prin cultură” Monica Pillat

 

In Memoriam Preasfințitul Vasile Someșanul

fotografii Ilinca Nicola Negreanu/ 8 octombrie 2026,  Parastas la 6 ani de la adormirea sa 

Biserica Studenților

Cluj Napoca