Juliana Schmemann: Călătoria mea cu părintele Alexander

O carte pe care am citit-o ieri pe nerăsuflate. O lectură plăcută, simplă, dar pilduitoare.O carte solară.

A apărut la o editură tînără orădeană, Theosis, 2010, http://www.theosis.ro. Imaginea de pe copertă e foarte sugestivă și îmi place enorm. Duminică, după Vercernie, la Biserica Studenților i se va face o prezentare(lansare) de către prietenul nostru Cătălin Bogdan. Prefața cărții este alcătuită de domnia sa.

Proximitatea cotidiană a lui Dumnezeu

Nu am greși dacă am afirma că există un `fan-club Alexander Schmemann`. Literatura teologică, în mare vogă la noi de două decenii, e un univers aparte. O librărie de gen seamănă, în fond, cu o arcă a lui Noe: zeci de specii de discurs teologic, de o varietate pentru unii firească, pentru alții îngrijorătoare, stau într-o proximitate mai degrabă babilonică decat simfonică. Dacă tematicile sunt relativ asemănătoare (deși uneori o astfel de impresie e înșelătoare), frapează deosebirile de tonalitate și abordare. Inevitabil, opțiunea cititorilor grupează opurile pe răftulețe virtuale, care de multe ori nu corespund cu cele reale din librărie. Alexander Schmemann are `raftul` lui. Liturgist novator în studiile de gen, arheolog cu viziune al doxologiei, dar mai ales filosof al tainelor Bisericii, teologul american de origine rusă (o caracterizare care spune mai mult, vom vedea, decat banalul sau reducționism) a fost mai mult decât un nume de dicționar. Dacă a reușit să facă o breșă în închistata teologie liturgică, aceasta a fost posibilă nu doar prin intuițiile unui spirit extrem de vivace și cu o salutară doză de nonconformism (mult prea rară printre teologi), ci mai ales prin autenticitatea părtașiei Duhului. Deseori ne închipuim `duhovnicia` ca pe un registru profesional, o specializare aproape tehnică. Cititorii (și mai ales iubitorii) jurnalului părintelui Schmemann descoperă însa altceva: o permanentă opțiune existențială, deseori discretă și nespectaculoasă, care instituie un univers al harului. Rădacinile teologiei sale sunt experiențe personale care îmbina reflexivitatea - acea atenție la caracterul epifanic al realității - cu zelul misionar și cu tainica pedagogie a culturii. Incursiunile de strictă meditație teologică stau alături în jurnal de note de lectură literară și de impresii de călator. Caracterul lor aluvionar, specificul de labirint (cu fir izbăvitor cu tot) al conștiinței, fragmentarul aforistic, succesiunea ușor suprarealistă a planurilor, țin parcă de un nou gen de literatură teologică, exemplificat la noi de `Jurnalul fericirii` al părintelui Nicolae Steinhardt. O prospețime și o actualitate surprinzătoare (departe de atâtea paseisme funeste), îmbinarea de fervente mărturii de intimitate spirituală (facute însa nu pe canapeaua psihanalitică, ci în cămara tainică a rugatorului) cu arta de bijutier a lucidității transfiguratoare, tovărășia empatică cu creativitatea culturii (la antipodul ghetourilor de pseudo-duhovnicie), toate concurează la restaurarea acelui duh patristic deseori invocat, dar rareori cercetat. Ceea ce sporește miza spirituală a demersului complică, în schimb, receptarea coerentă a unui parcurs biografic. Harta conștiinței este diferită de cea a unei vieți și uneori sunt greu de suprapus.

Iată că în cazul părintelui Alexander Schmemann dispunem de un complement providențial: memoriile soției sale, Juliana. Scrise la o vârsta înaintată, publicate la peste două decenii de la moartea soțului său, aceste rememorări au darul de a situa în context un parcurs spiritual atât de dens. Juliana Schmemann povestește în primul rând, portretizează deseori, din când în când mulțumește. Întreaga sa carte e scrisă în duhul acesta de bucurie mulțumitoare, euharistic am putea spune. Ceea ce e deplin consonant cu notația liturgistului despre semnificația unui termen atât de fundamental creștin cum e cel de `euharistie`, care înseamnă exact aceasta: `mulțumire`. `Mulțumirea este trairea raiului`, rezuma teologul și nimic nu transpare mai mult din memoriile soției sale decât părtășia la această experiență. O experiență, însă, dobândită treptat, ca printr-o cizelare de durată. Doua etape circumscriu acest parcurs. E mai întâi lumea emigrației ruse. Revoluția bolșevică a îngroșat considerabil diaspora rusă. Parte a acesteia au ajuns si vlăstarele aristocrației ruse scăpate din prăpadul razboiului civil și al `terorii roșii`. Atât Alexander cat si Juliana provin din familii nobiliare. Juliana are chiar rădacini până la una din cele mai luminoase figuri ale sinaxarului Bisericii Ruse,Sfânta Iuliana Lazarevskaia, ocrotitoarea familiilor. Demonizată de comuniști, idealizată de nostalgici, aristocrația rusă poate fi `judecată` și prin prisma fiilor săi. Nobili scăpătați, reduși deseori la condiții de neagră mizerie, supraviețuind într-un Occident cândva prețuit și urât în egală măsură, departe de fastul liturgic de altadată, aceste vlăstare ale unei clase apuse au dat dovadă, unii dintre ei, de o noblețe aparte. Una interiorizată, liberă de eșafodajul ierarhiei sociale, provocată de condiții nedemne. Mai vizibilă astfel decât în vechea Rusie a țarilor, unde ritualul social si ecleziastic putea masca virtuți și o evlavie uneori de paradă, noblețea epurată și spiritualizată în condițiile vitrege ale exilului emană nu atât farmecul dulceag al unui paradis social pierdut, cât mireasma unei altfel de umanități. Fără a fi circumscrisă etnic ori confesional, aceasta are totuși acel specific ortodox de iradiere a Duhului. Daca la principalii teologi ai diasporei ruse (printre ei, Alexander Schmemann) discursul despre dinamica îndumnezeitoare a Duhului Sfânt e central, în lucrări precum cea de față întâlnim acea patină specială a dinamicii sufletești care a impus lumii marea literatură rusă. Juliana Schmemann e o portretistă remarcabilă, reușind să contureze nu doar un colț de lume și de istorie, ci și `muzica unor vieți`, unele aparent ratate, altele chinuite, dar nu lipsite de bucuria dăruirii. Însuși autoportretul conturat denotă stil, nu însa în registrul minor al esteticii, ci în cel al unei disponibilități existențiale bine temperate (smerite, în sensul cel mai nobil al termenului).

Tocmai această lecție a entuziasmului întelept în raport cu contingențele, care cultivă o adaptabilitate deschisă provocărilor, e și una din moștenirile activității misionare a părintelui Alexander Schmemann. Acestui duh misionar, vedem din paginile memoriilor ei, i-a fost asociată și soția sa. Daca Parisul interbelic a fost locul înrădăcinării spirituale (jurnalul teologului revine repetat la tema acestor experiențe formatoare), America postbelică a fost șansa participării la o altfel de Ortodoxie, mai putin ritualistă și naționalistă ca cea a Rusiei țariste (persistentă, în parte, și în emigrația postrevoluționară). Cuplul Schmemann a abordat noua etapă americană cu creativitatea implicării. Nu a fost vorba de un refugiu comod, ci de un teren de misiune care, iată, prin scrierile si activitățile pastorale și academice ale părintelui Alexander, a rodit în folosul întregii Biserici. Situația diasporei ortodoxe, cu precădere în S.U.A., a ridicat probleme canonice inedite si uneori extrem de încâlcite, dar a și permis forjarea unei mentalitati pastorale care, departe de a constitui o formă de aggiornamento diluant, a deschis mai larg ușile Bisericii.În noile condiții, de secol XXI, ale migrației umane, modelul american capătă o actualitate sporită. Vechea concurență (nu arareori conflictuală) dintre principiul etnic și cel regional în organizarea eclezială nu mai poate fi privit doar cu ochii unor Biserici confundând comuniunea vie a `trupului mistic` cu realitatea formală și versatilă a națiunii, animată de duhuri dintre cele mai diverse.

Dar poate cea mai surprinzătoare fațetă a acestor memorii este chipul unei căsnicii. Cititorii jurnalului părintelui Schmemann au remarcat, printre notații, un interes constant pentru problema familiei. Cât de departe, însa, de retorica obișnuită, moralistă și culpabilizantă ori de un naiv optimism! `“Familia” transcende orice altă relație între oameni; nu este țelul, ci sursa si puterea care hranește viața`, iată un crez al teologului mai puțin comun decât ar parea la prima vedere. Luând în considerare și surprinzătorul `imn` al oamenilor cu sacoșe (de o rară prospețime simbolică), adevarați evangheliști ai bucuriei tainice a `căminului`, percepem că e vorba de altceva decât de banalul confort al securității afective ori de cultul idolatru al autarhiei de cuplu. Mărturia Julianei Schmemann confirmă părtășia la o experiență duhovnicească aparte: proximitatea personală ca încântare. `Ritualul` zilnic al conversațiilor de dimineață, prezentat ca un adevarat dejun spiritual, e poate exemplul cel mai elocvent al vitalității unei prietenii conjugale cu savori eshatologice. Mai mult decât atât, exercițiul `benchetuirii tainice` (pentru a prelua minunata sintagmă a `Imnului Acatist al Maicii Domnului`) în proximitatea persoanei iubite se împletește inefabil cu cel al unei alte proximități iubitoare, teandrice. Dincolo de orice aproximări teologice se află taina vie a comuniunii, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Cătălin Bogdan