sâmbătă, 29 ianuarie 2011

MAGAZINELE MORȚII


Fenomenul consumului de droguri, dezaprobat, respins şi condamnat în mod unanim, continuă să se desfăşoare, să se dezvolte şi chiar să dobândească premise legale odată cu camuflarea conferită de aparenţa înşelătoare a noţiunii de substanţe etnobotanice.
Reportajul-documentar demască această disimulare cu caracter eufemistic, dezvăluind consecinţele nefaste ale dependenţei faţă de drogurile etnobotanice, modificările stării de conştiinţă, precum şi resursele sociale, psiho-socio-pedagogice şi spiritual-pastorale aflate în slujba combaterii acestui flagel.




Semne, TVR 1, 18.12.2010, ora 8.00
Magazinele morții

Invitaţi: dr. Lucian Vasilescu, medic psihiatru, Spitalul Clinic de Psihiatrie Alexandru Obregia, pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, Facultatea de Teologie Ortodoxă Sibiu, Bogdan Mateciuc, director executiv "Alianţa Familiilor", Iulian Capsali, secretar general "Forul Ortodox Român".
Realizator: Rafael Udrişte
Producător: Dan Micu

Preluare de pe blogul domnului Rafael Udriste.

Despre Sfinții Trei Ierarhi(30 ianuarie)









Despre Sfinții Trei Ierarhi și mari dascăli ai Bisericii, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare la Radio Renașterea, emisiune realizată în două părți de Ciprian Vidican și părintele Ciprian Negreanu:






miercuri, 26 ianuarie 2011

Hristos în deșert, ispita forței, puterii, minunii



Mitropolitul Antonie Bloom


...Trebuie să reflectăm bine la ce înseamnă această ispitire, fiindcă ceea ce s-a întamplat cu Hristos în deșert se întîmplă cateodată cu fiecare dintre noi. Desigur, cadrul nu e același, decorul nu se evidențiază atît de net, și totuși astfel de lucruri ni se întîmplă inevitabil. Fiecare dintre noi, în anumite momente, are impresia că un abis se cască în el pe care nu-l bănuia, că forțe despre care nu știa nimic s-au activat în el, că nimic nu-l poate speria, că totul e cu putință pentru el, că e gata să înfrunte tot răul planetei și să se dedice doar faptelor bune. În asemenea clipe și precum Hristos însuși, ne regăsim în fața ispitei ca forță. Diavolul i-a spus:,,Dacă ai fi Fiul lui Dumnezeu...- adică dovedește că ești Fiul lui Dumnezeu! -, atunci simți în tine o forță imensă, asupra ta a coborat Duhul Sfînt, întreaga ta persoană freamătă de o plenitudine a ființei, ei bine! dovedește-o. Iată-te înfometat. Ai postit timp de 40 de zile, nu ai oare putere asupra întregii lumi create? Privește aceste pietre din jurul tău, ia una oarecare dintre ele, poruncește-i să se facă pîine și satură-te...”
Nu tocmai asta se petrece cu noi cînd simțim un acces de forțe, cînd suntem în lipsă și am putea să utilizăm aceste forțe pentru satisfacerea unei nevoi reale și vitale? Trebuie să mor de foame, cînd am șansa de a activa această forță...? Iisus răspunde: ,,Omul nu va trăi doar cu pîine, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu.” Și cuvîntul lui Dumnezeu nu e o poruncă, este acest cuvînt viu pe care Dumnezeu îl rostește de fiecare dată cînd un om este chemat de la neființă la ființă, este cuvîntul care ne susține, grație căruia existăm, grație căruia suntem vii și putem crește pînă la deplina măsură a persoanei noastre. Hristos a refuzat de a folosi această forță divină pentru a satisface o nevoie amărîtă: nu trebuie în nici un caz să recurgem la această forță, dacă nu o punem în slujba lui Dumnezeu sau în slujba oamenilor.
Înfrînt, diavolul se întoarce spre El propunîndu-i o altă ispită: Nu ai vrut să folosești această forță doar pentru tine, ei bine, vino cu mine, iată un munte înalt; de pe vîrful sau îți voi arăta toate împărățiile universului, le vei îmbrățisa cu o privire și le vei vedea pe toate; și îți voi da toate puterea asupra acestor împărății în deplina lor slavă. Mi-a fost dată și o dau cui doresc; este suficient să te prosternezi în fața mea și toate acestea vor fi ale tale...Nu e aceeași ispită care ne amenință și pe noi? Nimeni nu ne oferă împărații, nimeni nu ne oferă gloria, dar vedeți cu ce frecvență gîndul următor se insinuează în duhul nostru: Dacă tu ești chiar cel de care ai conștiința că ești, e cu putință să nu ai dreptul de a dispune de acestea? De ce nu ai folosi această imensă putere pentru a face binele...? Aceasta e ispita antihristului, ispita pe care Hristos a respins-o: ,,Tu vei cinsti pe Domnul Dumnezeul tău și îi vei sluji doar Lui!”
A treia ispită. Diavolul îl duce pe Hristos pe sprînceana templului: Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te în jos; căci Sfînta Scriptură promite că îngerii vor veni să te poarte, că nici un rău nu ți se va întîmpla. Umple-i de uluire pe oameni făcînd o minune, arată-le că ești Fiul lui Dumnezeu, că poți face ceea ce nimeni nu ar putea face...Cît de des nu am dori să facem o minune, nu pentru a-i seduce pe oameni, nu pentru a-i face să îngenuncheze în fața noastră, ci pentru a face binele. Ah! dacă măcar aș putea împlini o minune, să vindec acea persoană pe care o iubesc! Dacă aș putea măcar să împlinesc o minune pentru a elibera patria mea din sclavie...! Ajunși la acest punct trebuie, ca și Hristos, să zicem: nu ispiti pe Domnul Dumnezeul tău.
Astfel aceste ispite, care ni se par legate strict de Hristos, sunt în directă legătură cu noi. Ispita forței: ești flămînd, ești în nevoie, folosește-ți forța pentru a o depăși...Ispita puterii: să vedem, nu există oare în tine capacitatea de a domina totul, pe toți? Și în sfîrșit, ispita minunii.
Tot ce e descris aici privește ispita forței. Cînd va veni oare ispita slăbiciunii, neputinței, fricii? O vom aborda mai tîrziu, pentru moment doar o menționez. Cînd, pentru prima dată, Hristos explica ucenicilor Săi că va trebui să moară pentru a împlini cele pentru care a venit, Petru s-a apropiat de El și I-a spus: nu lăsa să se întîmple acestea, protejează-te, învoiește-te cu puterea, capitulează, cît să rămîi viu...Este ispita slăbiciunii. Este ultima ispită pe care Hristos trebuie s-o depășească, fiindcă o asemenea ispită nu se poate depăși decît în fața deplinei orori, a părăsirii de către oameni, a pierderii unirii cu Dumnezeu (vorbesc de umanitatea lui Hristos, de starea Sa psihologică): ,,Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! de ce M-ai părăsit?”(Mc. 15,34), a morții reale a celui care este viața veșnică, a privării de viață a celui care e Viața. Aceasta a fost suprema și înspăimîntătoarea Sa ispită.


Mitropolitul Antonie Bloom, ,,Întîlnire cu Dumnezeul cel viu. Lectura duhovniceasca a Evangheliei după Sfîntul Marcu” trad. din fr. de Cătălin Bogdan

marți, 25 ianuarie 2011


Un articol primit prin poșta electronică de la domnul Ștefan Popa:


Bartolomeu Anania:,, Vreau să mor în patul meu!"

Bătrânul Anania s-a întors acasă luni noapte, în stare destul de gravă. ,,Vreau să mor în patul meu”, aceasta ar fi fost dorinţa mitropolitului de Cluj.

Odată ajuns pe Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca, Bartolomeu Anania a fost preluat de o ambulanţă SMURD şi transportat la Spitalul Judeţean, la Chirurgie I, Secţia Terapie Intensivă.

"Starea de sănătate a Înaltpresfinţitului este destul de critică. A venit intubat. Starea de sănătate s-a înrăutăţit şi datorită vârstei pe care o are, în martie împlineşte 90 de ani, precum şi suferinţele prin care a trecut. A venit să moară acasă" a declarat, cu strângere de inimă, Vasile Someşanul, episcop-vicar al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania a fost internat la clinica AKH din Viena şi trebuia să fie supus unei intervenţii chirurgicale pe cord, însă medicii austrieci au decis că acesta nu ar suporta operaţia.

Valeriu Anania îşi află rădăcinile în plaiurile pescenene din ţinuturile Olteniei, născut fiind, la data de 18 martie 1921, în comuna Glăvile din judeţul Vâlcea. Mama sa, Ana, născută Mărgăritescu, fiica unui preot, aparţinea locurilor, dar tatăl scriitorului, Vasile, mic negustor de ţară, apoi muncitor în Bucureşti, fusese născut în Transilvania, în satul Boz (actuala comună Apold a judeţului Sibiu). Însă bunicii lui Valeriu plecaseră din Ardeal pe când tatăl lui, Vasile Anania, era încă prunc în leagăn.

Scriitorul Valeriu Anania s-a numărat printre persoanele cele mai controversate, din ultimii 20 de ani. De la ucenicul cel mai iubit al Patriarhului Justinian, scriitorul şi poetul versat al modernităţii, monah prin vocaţie, revoluţionar prin atitudine, omul providenţial, la informator şi chiar ofiţer de securitate.

Nu e de mirare că atitudinea de revoluţionar, ostilă oricăror încadrări definitive, a provocat animozităţi, acuzaţii virulente sau, după caz, nedumeriri. Se ştie că el a stârnit unele invidii şi adversităţi chiar şi la Palatul Patriarhiei. Unde să fie adevărul ? "În ce mă priveşte, cred că adevărul se află aiurea. Pe mine nu mă interesează o anumită imagine, mă preocupă foarte mult ceea ce se întâmplă cu mine când voi pleca dincolo. Şi chiar dacă voi fi ultimul care să intru prin plasă, nu pe poarta Raiului, dar să fiu dincolo de gard", mărturiseşte cu nădejdea în privire Părintele Anania.

În unul dintre jurnalele sale, "De dincolo de ape", scriitorul Valeriu Anania îşi mărturiseşte crezul său scriitoricesc, iar monahul Bartolomeu Anania face o pledoarie a credinţei depline în neam, Dumnezeu şi om.

„Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui. Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale.

La plecarea din această lume a fostului Patriarh Justinian, monahul Bartolomeu a fost acela care s-a învrednicit să-şi scoată pieptănele şi să-i aranjeze barba pentru ultima dată, ca semn de multă preţuire.

Cine este vrednic să-i pieptene barba "patriarhului" Bartolomeu Anania?


Ştefan Popa










pozele sunt făcute în timpul taberei de vară A:S:C:O:R Cluj la Mănăstirea Ilva Mare, 2005






,,Eu voi simți că vă rugați pentru mine.”
Puterea rugăciunii pentru bolnavi și cei aflați în primejdii-o predică a Înaltului Bartolomeu:





duminică, 23 ianuarie 2011

Feerii de iarnă- fotografii de Horatio Chețan



Iarna la marginile Reghinului



Feerie de iarnă

Stejarul singuratic



Poveste de iarnă pe Muntele Scaunul Domnului



Valea Răstoliței(jud. Mureș)



Stejari multiseculari din Pădurea Mociar (jud. Mureș)



Rațe sălbatice pe Mureș



Feerie de iarnă în pădurile de lîngă Reghin(jud. Mureș)







Am avut bucuria să descopăr fotografiile domnului Horatio Chețan, care mi-au produs o emoție specială mai ales că au legătură cu obîrșiile mele mureșene. Vi-l recomand cu toată căldura(cînd sunteți încărcați de balastul cotidian...)pentru pastel, sensibilitate și frumusețea la care ne face martori pe
Îi mulțumesc pe această cale.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Noblețea femeii, noblețea bărbatului



Îmi cer scuze pentru lipsa diacriticelor în textul de mai jos. Este un text excepțional al Părintelui Nicolae Steinhardt (apărut inițial în volumul Incertitudini literare, Ed.Dacia, 1980),pe care m-aș bucura să-l citiți cu atenție.


Adela


Cinci cazuri de seniorie


Adela lui Garabet Ibrăileanu - povestirea unei iubiri nepotrivite - are, după cate stim, patru ilustre precedente: Printesa de Cleves de doamna de Lafayette (1678), Adolphe de Benjamin Constant (1815), Evgheni Oneghin de A.S.Puskin (1831) si Dominique de Eugen Fromentin (1863).
In Adela (publicata in 1933) nepotrivirea - si renuntarea barbatului - se datoreaza diferentei de varsta (douazeci de ani) agravata de faptul ca eroii povestirii se afla intr-un moment al vietii cand diferenta aceasta e mai semnificativa ca oricand (el are patruzeci, ea tocmai douazeci) si ca Emil Codrescu o stie pe Adela M...de cand era copila si, jucandu-se cu ea, alintand-o, rasfatand-o - in calitate de tanar prieten al parintilor ei - avea impresia ca are in fata o papusa vie. Ca fosta papusa e acum o frumoasa femeie pe care o doreste, nu simplifica lucrurile.
In Printesa de Cleves, Evgheni Oneghin si Dominique nepotrivirea porneste de la faptul ca femeia e casatorita. In catestrei povestirile e iubita si iubeste pe un altul decat sotul ei. InAdolphe doar femeia iubeste; barbatul e satul si plictisit si nu stie cum sa puna mai intelept capat unei aventuri nesabuite pe care el a provocat-o din ambitie, curiozitate si mandrie.
Dar mai interesant si mai caracteristic decat nepotrivirea si esecul final al relatiei de dragoste in toate cinci situatiile (-nici Emil Codrescu nu are curajul sa se declare fatis, nici printesa de Cleves nu cedeaza ducelui de Nemours, nici Dominique de Bray nu depaseste stadiul sarutarilor cu Madeleine d`Orsel maritata de Nievres, nici, pentru Tatiana, Oneghin nu devine altceva decat o duioasa si minunata amintire, iar Adolphe nu-si redobandeste ravnita libertate decat in chip tragic, prin moartea Elleonorei-) mi se pare altceva: extraordinara stapanire de sine de care dau dovada personajele in toate cazurile, nobletea comportarii (sau confesiunii) lor, senioria lor, simtul onoarei care-i calauzeste fara incetare, respectul fata de indatorirea de fidelitate si, pe scurt, eroismul de care dau dovada intr-un domeniu unde suntem obisnuiti a crede, poate pentru ca ni s-a tot spus ca e asa, ca nu exista onoare, prietenie, reticente, ezitari, unde se pare ca nimeni nu e chemat a se purta altfel decat la bataie, ca hotul in legitima aparare ori ca pe vasul pe puntea caruia a rasunat fatidicul indemn: scapa cine poate, intr-un domeniu unde egoismul e suveran, prada o ia cine se pricepe si e mai tare, duhul nu ne mai deosebeste de necuvantatoare, si fiintele cele mai evoluate leapada vesmantul civilizatoriu spre a redeveni ceea ce sunt: animale ori inchinatori ai zeitei Libido, o zeita prozaica si simpla care-i obisnuita numai sa dicteze, nu stie multe si n-are ce face cu sovaitorii si delicatii.
Cat de ciudat si de contrar instinctului natural se poarta eroii celor cinci povestiri de dragoste fara izbanda! (De ce nu mentionam aici si Armance a lui Stendhal? Pentru ca in acel roman impedimentul e de natura fiziologica si prin urmare Octave de Malivert necerand-o in casatorie pe Armance de Zohiloff se poarta cinstit si onorabil insa nu eroic.) Dominique, spre pilda, o adora pe Madeleine, care-l iubeste patimas si ea. (In taina; cu domnul de Nievres s-a casatorit din convenienta, din ascultare, din neavizata, naiva tinerete.) Dar ea nu vrea sa-i cedeze din respect pentru sine insasi; tradarea fidelitatii conjugale ar compromite-o iremediabil in ochii constiintei proprii si, cu toate ca inca nu putea citi Salut tristete de Francoise Sagan (scrisa cam abia dupa un secol), avea sa aiba si ea parte de nefericire si amaraciune daca i-ar raspunde lui Dominique, asa cum din toata inima doreste. Dominique, totusi, i-ar fi putut invinge rezerva, doar putin sa fi staruit si era de ajuns. (Scena, in carte, e pe muche de cutit si numai abilitatii autorului se datoreaza evitarea unei sarcastic profane si amuzate identificari a tanarului Dominique cu pudicul Iosif in fata sotiei lui Putifar.) N-o face insa, din respect, din mila mai ales, pentru a n-o chinui si a nu-i impune sa devie o femeie adultera, sortita a se dispretui pe sine tot restul vietii, a nu o trece in randul preocuparilor acelora inevitabile si sordide care de cele mai multe ori sunt consecinta chiar dragostei celei mai curate: cautarea locului de intalnire, biletelele, semnele discrete, secretivitatea cronica, masurile de precautie, tot acel mohorat cortegiu de amanunte si tehnica adultera cu iz de camera de hotel dubios si de graba tematoare, de pe urma carora un D.H.Lawrence avea sa constate un caracter de animalitate in legatura dintre atat de frumoasa si nefericita Irene si atat de talentatul si indragostitul arhitect Bossiney. Dominique se infrange, se opreste; el, pentru ca e barbat si e deci mai tare; lui ii revine rolul cel mai greu si mai penibil. Ea, slaba si ingrozita si fara aparare in fata patimei si cuprinsa in bratele lui, nu i s-ar fi putut impotrivi mult. Dominique intelege aceasta si nu asteapta sa fie eventual respins ori - si mai probabil - sa i se cedeze si sa fie apoi invinuit: renunta el, pentru ca o compatimeste, pentru ca stie ca pana la urma singurul rezultat al legaturii lor ar fi s-o prefaca pe blanda si minunata Madeleine in ceva foarte banal, foarte vulgar si foarte jalnic: o oarecare nevasta care si-a luat un amant, o oarecare doamna Bovary [Madame Bovary e din 1857] in plus pe lumea asta a domnului Homais si, mai tarziu, a domnului doctor Freud.
Purtarea printului si printesei de Cleves nu este mai putin senzationala. Nu numai ca eroina contesei de Lafayette nu-si inseala sotul cu irezistibilul duce de Nemours (om inzestrat cu toate calitatile din lume), dar ii si marturiseste sotului ei ca e iubita de un altul, pe care si ea il iubeste si ca a ramas fidela celui de care o leaga votul casniciei. Iar printul o crede! [E adevarat ca, ulterior, printul de Cleves este cuprins de banuieli si chinuit de gelozie, ca-i cere unuia din gentilomii lui sa-l urmareasca pe domnul de Nemours, ca ajunge a fi convins ca e tradat, ca abia pe patul de moarte se lasa, in sfarsit, convins de nevinovatia sotiei sale. Dar admirabila scena a marturisirii - unde sinceritatea, increderea si marinimia sunt mutuale - isi pastreaza intreaga ei unicitate si splendoare.] Gesturile si sentimentele acestea sunt cu atat mai surprinzatoare cu cat actiunea are loc la curtea regelui Enric al II-lea, unde galanteria domneste despotic si credinta conjugala nu sta departe de ridicol si habotnicie.
Marturisirea doamnei de Cleves are valoarea unui act liberator si a unei mutatii spirituale; ea desfide si contesta mediul inconjurator, morala si temeliile lui; il neantizeaza. Doamna de Cleves se afirma si se defineste ca o individualitate, ca o forta independenta, ca o persoana. Prin actiunea ei ea se elibereaza din robia lumii, a pacatului si totodata de minciunile conventionale ale societatii sale. Cu mult inainte de Max Nordau ea demasca si respinge conventiile acestea (altele decat ale veacului al XIX-lea, desigur, dar nu are a face: ruperea e aceeasi) si se inscrie in randul oamenilor liberi in zidirea carora una din trasaturile esentiale e surpriza: nu se stie cum vor reactiona, in orice caz nu neaparat conform monotonelor legi ale imitatiei, mimetismului si supunerii la eo quod plerumque fit. Doamna de Cleves se bucura, asadar, de principalele daruri ale fiintei vii: e spontana, nu se stie ce va face, ca ea cine mai e? Societatea se asteapta sa cedeze, sa-si insele sotul, sa-si tainuiasca dragostea. Cand colo ea rezista, se marturiseste sotului si se infrange. Si ea darama o `casa de papusi`, ca Nora lui Ibsen; in alt fel, dar nu mai putin categoric. Pentru ca face exact ce societatea nu se astepta (si nu dorea) sa faca!
Eroina lui Puskin, Tatiana Larina, in prezent casatorita, il respinge pe Evgheni Oneghin (idolul visurilor ei de fata), tot pentru ca nu vrea sa insele: nu-i cedeaza desi il iubeste inca, deoarece ar insemna, acum, sa-si puna mai varstnicul sot intr-o situatie ridicola si fiindca s-ar injosi calcand fidelitatea conjugala. Dostoievski a folosit pilda Tatianei pentru a-si exemplifica principiul: nu ne putem cladi propria fericire pe nenorocirea sau neajunsul altuia. Nici Tatiana nu intelege sa-si intemeieze fericirea batjocorandu-si sotul. Versurile lui Puskin il incantau pe autorul Demonilorsi-i confirmau severa formula:

As fi putut fi fericita
Asa usor...Dar,s-a sfarsit;
azi soarta mea-i pecetluita.
Facut-am poate un pas gresit...
Mamuca mea, ca-n ceasul mortii,
M-a plans; dar bietei Tania sortii
Toti semanau in felul lor...
M-am maritat. Sunteti dator
Sa ma lasati, va rog...Adio!
Eu stiu c-aveti - cum s-o contest? -
Un suflet mandru si onest.
Imi sunteti drag (la ce-as minti-o!)
dar altuia sunt data; deci
Ii voi pastra credinta-n veci. [trad. Gh. lesnea, Evgheni Oneghin, 1959, p.198)]



doctorul Emil Codrescu /actorul George Motoi

Doctorul Emil Codrescu este si el din cale afara de altfel decat ceilalti si peste masura de scrupulos. Doar nu-i batran: la patruzeci de ani un barbat ca el, un medic, un om activ, e in floarea varstei (chiar la finele veacului XIX, cand media vietii era mai scazuta decat astazi). Iar Adela, pe care, nu uita s-o tot repete, a cunoscut-o cand era fetita, e acum o tanara femeie divortata. Divortata, si care se vede bine ca-l simpatizeaza mult si il si iubeste - si in orice caz l-ar putea usor indragi. El insa e cu gandul numai la ea, la fericirea ei, e urmarit de teama ca s-ar putea sa traga un profit excesiv de pe urma afectiunii pe care i-o poarta ea si a situatiei in care se afla: izolati intr-o pierduta localitate balneara unde Adela nu-i curtata de vreun alt barbat mai tanar. Eroul lui Ibraileanu, spunand ca e carunt si accentuand diferenta de varsta, dovedeste ca se vede nu cu ochii sai ci cu ochii fetei, cu ochi pe care-i presupune reci, critici, cinici. Inseamna ca face si el parte din exceptionala si - s-o spunem? - fericita categorie a celor capabili sa iasa din ei insisi.
Adolphe, desi la inceputul povestirii se arata a fi un tanar dandy pe care Elleonore (mai mare cu zece ani) il intereseaza numai intrucat reprezinta un lucru greu de dobandit, un fel de pariu pe care e placut sa-l castigi, curand se preface si el intr-un egal al celorlalti seniori: descoperind ca e iubit, se simte vinovat si amarat ca a fost pricina numai de suferinta pentru cea pe care, de la inceput, a condus-o in relatie cu dansul numai si numai dragostea. De partea lui: jocul si ambitia, de a ei sinceritatea si focul iubirii. Iata de ce isi apare siesi ca un marsav: ia toata vina asupra-si, se recunoaste si se declara vrednic de osanda si dispret. Adolphe este si el o raritate: in loc de a se scuza si a insirui defectele si greselile celeilalte parti, in procesul acesta de constiinta el se infatiseaza plin de rusine si pledeaza culpabil.
Ce curioase situatii, ce sentimente ciudate, cat ni se par - in atmosfera literaturii contemporane - de stranii, de apartinand altei lumi, altor eoni! Si sotii de Cleves si Tatiana Larina si doctorul Codrescu si Dominique si Adolphe sunt barbati normali si femei normale, toti sanatosi si supusi legilor firii si nedeosebiti de semenii lor prin insusiri psihice sau mintale creatoare de falii. Nici o piedica fiziologica nu le sta in cale. Si totusi din fidelitate, din mila, din totala reprimare a egocentrismului, din sentimentul acut al demnitatii, din pretuirea onoarei mai mult decat orice altceva, din capacitatea de a renunta - pe sine se jertfesc.
Nu sunt insa - mai inainte de orice si mai ales - caraghiosi? Nu cumva toate aceste frumoase simtaminte sunt cu totul nelalocul lor, si deci stridente, paradoxale ba si nitel jenante si maladive in domeniul sagalnicului, nevazatorului, imprudentului Eros?
Ba da, sunt caraghiosi daca-i privim din perspectiva legii numerelor mari. Nu insa daca socotim ca sunt niste exceptii. Viata ii obliga pe oameni la multe cedari, la solutii de mijloc, la o stenica grija de interesul personal, precum si la satisfacerea cat mai lesnicioasa a placerilor. Si toti acesti oameni, care traiesc, nu trebuie dispretuiti. Asculta de obicieiuri, de puternice legi nescrise, de instincte, actioneaza conform principiilor unei statistici biruitoare. Cand insa printre ei se iveste unul in afara normei, e altceva, e cu totul altceva! Atunci toti ceilalti se ridica in picioare, nitel mirati, nitel stingheri (poate si surazand - a superioritate, a induiosare, a usor dispret?), dar se ridica, impinsi parca de un resort, isi scot palariile sau caciulile si - simbolic macar - iau pozitie de respect. E o schimbare - rara, desigur si de scurta durata - ca atunci cand se deschide fereastra intr-o camera cu aer greu.
Schimbari rare si de scurta durata: caci alde Adolphe, Tatiana Larina, printesa de Cleves, Dominique si Emil Codrescu ( -fidelitatea conjugala e sfanta; vinovatului ii sta deschisa calea recunoasterii si luarii vinei asupra-si; cine vrea, poate sa nu profite de o situatie cand ar insemna sa fie degradanta pentru altul; delicatetea si grija de fericirea altei persoane sunt un imperativ categoric- ) nu sunt (si nu pot fi intr-o lume medie) decat exceptii si fiinte ale unei lumi alta decat cea comuna: lumea anti-profitului, rara de nu si ipotetica, aidoma anti-materiei. In lumea aceasta a interesului normal nu-i putem denumi decat seniori, intrebandu-ne totodata - fata de modul lor de comportare atat de contrar omenestilor tropisme - daca nu cumva senioria nu e totuna cu trecerea omului de la necesitate la libertate ori cu putinta omului de a iesi din sine si a se purta nu fara a lua aminte si la cei din jurul sau, la gusturile, sentimentele, ideile si interesele lor.

In Stapanul inimii sale, dramaturgul francez Paul Raynal a imaginat doi tineri prieteni care iubesc aceeasi femeie. Cel mai varstnic ajunge chiar a trai cu ea, mai ales atrasa insa de celalalt. Intr-atata il ispiteste ea, incat nefericitul tanar, inrobit insa hotarat sa nu-si tradeze prietenul, se omoara. E asasinat, prefera autorul a spune.
Si piesa lui Paul Reynal poate fi clasata in categoria operelor intemeiate pe o proslavire a sentimentului onoarei - ceea ce-i si da un caracter inactual, desi apartine epocii dintre cele doua razboaie mondiale.
(De ce o mentionam osebit? Pentru ca eroul alege sinuciderea iar nu calea regala a rezistentei si razboiului [nevazut] cu sine.)
Nicolae Steinhardt


cadru din filmul ,,Adela” după romanul lui Garabet Ibrăileanu
(regia Mircea Veroiu)




joi, 20 ianuarie 2011

DESPRE ANTICOMUNISM, ALTFEL




O recenzie a filmului ,,Portretul luptătorului la tinerețe” în regia lui Constantin Popescu, de jurnalistul Cătălin Bogdan


La două decenii de la căderea regimului comunist, cinematografia românească nu se poate lăuda cu prea multe abordari ale precedentului răstimp istoric. Dacă filmele cu `fasciști`, legionari și naziști brutali au intrat cîndva pentru mult timp în arsenalul propagandei comuniste, realizatorii ultimilor ani n-au prea fost tentați de abordări `denunțătoare`, din varii motive.

În primul rînd, pandantul filmului de propagandă de altădată a devenit, în contextul globalizării democratice, filmul cu substrat ideologic. De obicei stîngist, acesta din urmă promovează multiculturalismul, feminismul, drepturile minorităților, liberalizarea moravurilor, folosind de obicei o schemă clasică de compromitere a ceea ce e denunțat (valori/tendințe/evenimente), stîrnind empatia spectatorului prin refuzul unor situații `inacceptabile`, degradante și respingătoare (violența domestică, epurația etnică, mutilarea ritualică a femeilor, marginalizarea homosexualilor). Perioada comunistă se pretează însă doar tangențial la o astfel de grilă, cum a fost cazul denunțării consecințelor funeste ale interdicției avortului în epoca ceausistă în filmul lui Cristian Mungiu, ,,4 luni, 3 săptămîni și 2 zile”, o temă integrabilă tendințelor actuale subsumabile ideologiei drepturilor individuale. Același Mungiu a abordat ulterior comunismul (,,Amintiri din epoca de aur”) folclorizîndu-l, mai digerabil astfel pentru spectatorul occidental ce prefera o critică de moravuri (cu ajutorul anecdoticii) uneia de principiu care ar presupune un domino de responsabilități și vinovății.

Deși încă activă în spațiul public românesc, așa-numita `denunțare a comunismului` este doar un loc comun al unei facile retorici politice, fără mari implicații morale. Pe versantul filmului, puținele încercări de acest gen au căzut ușor în caricatură, atît de atmosferă cît și de portretistica morală. ,,Portretul luptătorului la tinerețe”, regizat de Constantin Popescu, este în primul rînd inedit în acest context. Dincolo de cîteva scurte dialoguri `marginale`(structura filmului nu comportă gradații de intensitate dramatică, sugerînd mai degrabă `banalitatea` cotidiană a hăituirii), lipsește discursul ideologic. Grupul de tineri partizani este prezentat într-un context mai degrabă haiducesc. Strategia e una de tip militar: aprovizionare, evitarea ambuscadelor, mobilitate extremă, atacuri-surpriză, permanente retrageri. Scopul e tot militar: afirmarea rezistenței unei `armate` anti-comuniste. Nu au loc nici îndoctrinări politice, nici ritualuri creștine (specifice legionarismului care a generat o bună parte a rezistenței). Pentru a se detașa de o perspectivă prea politizată, regizorul optează pentru un contrapunct. Imaginile unui filmuleț capturat de securiști și vizionat spre `documentare` oferă un alt cadru decît cel al luptei: tinerii sunt destinși, glumesc, se scaldă, se strîmbă. E precum chipul unei tinereți ratate, sorbite cu picătura în condiții de `război`, dar marca de salutară vitalitate. Singura scenă de dragoste se desfășoară în cvasi-obscuritate, ca-ntr-o tainiță a sufletului.

Pentru a nu fi acuzat de parti pris, regizorul introduce elemente de contrapondere morală: un anumit sadism al uciderii, disponibilitate pentru trădare, înverșunare iresponsabilă. Dar tușele sunt în general pozitive, de la solidaritate camaraderească la grija umană față de cei din proximitate (turiști ocazionali, oameni de sprijin, rude, potențiali ciraci), de la stăpînirea bărbătească de sine la curajul libertății. De partea cealaltă, securiștii nu sunt niște simple caricaturi. De la ideologul semidoct (un Mihai Constantin ușor neconvingător prin emfaza jucată) al represiunii la sadicul torționar (un admirabil Răzvan Vasilescu), de la `banalitatea cotidiană a răului` în chip de funcționar (un Mimi Brănescu `corect` fără a fi entuziast) la brutalitatea ofițerilor de pe teren, panorama coerciției criminale a regimului e realist creionată.

În fond, marea problemă de conștiință legată de raportarea la perioada comunistă este credibilitatea reprezentării (fie și mentale) a represiunii. Constantin Popescu și-a asumat riscurile (`industria Holocaustului` a funcționat și de aceasta dată, încercînd să oprească proiectile de la Berlinala), înscriindu-se în acel curent al filmului istoric care încearcă să recupereze orice formă de eroism, cu atît mai mult cu cît pare marginal. Dacă acesta e cadrul mai general (un umanism al rezistenței morale la totalitarisme), în spațiul autohton virtutea filmului e legată de tematica controversată a memoriei colective. Regimul comunist a implicat o poziționare morală, chiar dacă plaja ambiguității a fost largă. Receptarea filmlui va fi legată în primul rînd de sensibilitatea față de drama alegerilor morale în condiții de excepție.

Strict estetic, filmul lui Constantin Popescu atrage atentia prin contrastul dintre naturalețea cadrelor (păduri, lanuri, creste) și condiția nefirească a oamenilor (fugari, hăituiți, în permanentă tensiune). Plastica e una mai degrabă luminoasă, de paradis pierdut, încă protector, dar în condiții de tragică vulnerabilitate. O asemenea perspectivă căpăta valențe metaforice, deși filmul e departe de orice estetică a simbolului.


Cătălin Bogdan



luni, 17 ianuarie 2011



Azi, o dantelărie acustică macedoneană, o metaforă a luptei, sau a accesului la viață prin moarte:



Macedonian Movie "Before the Rain"(11 părți)



sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Spectacol de binefacere






Prea Sfințitul Vasile Someșanul - sufletul acestui proiect de asistență socială, ne invită la Spectacolul de binefacere pentru susținerea lucrărilor de edificare a Centrului de Îngrijiri Paliative ,,Sfîntul Nectarie” Cluj Napoca.


Duminică, 16 ianuarie, va avea loc Spectacolul de binefacere pentru edificarea Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

Evenimentul va avea loc în Sala Auditorium Maximum a Universităţii Babeş-Bolyai, începând cu ora 17.00, în prezenţa Preasfinţitului Vasile Someşanul.
INTRAREA ESTE LIBERĂ.

La spectacolul artistic participă:

Maestrul IOAN BOCŞA şi Ansamblul de muzică tradiţională românească ICOANE
Corul de Cameră Psalmodia Transylvanica
realizatorul TV George Stanca
actriţa Manuela Golescu
copilul Mihai Vârva

Cei care au contribuit cu sume importante la construirea centrului vor primi, prin tragere la sorţi, câte un tablou din cele donate de artiştii din ţară şi străinătate, care s-au alăturat proiectului.

Arhiepiscopia Clujului mulţumeşte, pe această cale, tuturor celor care au răspuns apelului lansat de Mitropolitul Bartolomeu, susţinând finalizarea Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie”, în care vor fi trataţi şi consiliaţi bolnavii de cancer şi familiile lor.

De la demararea campaniei, octombrie 2010, cu ajutorul dumneavoastră, la cele două etaje s-a adăugat mansarda, în prezent lucrându-se la acoperiş.

Donaţii se pot face în continuare, atât în cadrul spectacolului de binefacere, cât şi în conturile:

RO57BTRL01301205P1291801, în RON
RO07BTRL01304205P12918XX, în EURO.


RĂMÂNEŢI ALĂTURI DE NOI!

NUMAI ÎMPREUNĂ PUTEM ALINA SUFERINŢA!

sursa: http://www.radiorenasterea.ro/

Poem







Noapte liniștită

Bartolomeu Valeriu Anania


Noapte liniștită, noapte desfătată,

Naști în toată vremea ce-ai rodit odată.

Steaua călătoare, leneșă’n amiezi,

Din genunea clipei ritmic o’ntrupezi

Și mi-o urci în tindă, lumea s’o cuprindă

Ca o nestemată prinsă pe oglindă.

Cine te citește, cine mi te-arată,

Noapte liniștită, noapte desfatată?

Fluier cu ciobanii, cânt cu ei din flaut

Și pe la’nceputul cronicii te caut,

Mintea să mi-o stâmpăr, cum de încăpuși

În măsura vremii dintre doi țăruși?

Umblu’n cartea toată, ești mereu în carte.

Foaia te desparte, fața nu te’mparte.

Îmi surâzi din slova paginii deschise

Și din tot cuprinsul filelor nescrise,

Zilnic dăruindu-mi viața

pintenoagă,
Ca o rugăciune scrisă pe zăloagă.
Și cântări de leagăn cânți ca și-a altădată
Tot atât de vie și adevărată,
Limpede’n vecie, limpede’n clipită,
Noapte minunată, noapte liniștită!



(Calendarul „Credința”, 1967)

miercuri, 12 ianuarie 2011

Food Inc


Un film despre realitatea dureroasă din farfuria noastră pe care mi l-a recomandat o prietenă și îl dau și eu mai departe:


http://www.jurnaltv.ro/video/Food_Inc

Despre fericire la emisiunea TV Profesioniștii




Invitatul doamnei Eugeniei Vodă este de această dată un părinte. Părintele Petru Moga.


Preluare de la fiifericit.blogspot.com, via daruindveidobandi.blogspot.com.:






luni, 10 ianuarie 2011

Gingășia fulgilor ca o urmă perisabilă ce poartă atingerea Frumuseții veșnice



Lucrările fotografice aparțin Olgăi Bersan. Mi le-a trimis sub denumirea de ,,Versuri albe”. Anul trecut Olga mi-a deslușit vizual monograma lui Hristos conținută în structura unui fulg.
Uimiti-vă vă rog, măcar în treacăt, de perfecțiunea ce cade din cer peste noi! Atît de mici, aproape neobservabili! Atît de trecători! Și totuși, Dumnezeu a ,,risipit” atîta frumusețe si gingășie în ei.