Duminica, prima zi a săptămînii în calendarului creștin-ortodox

Din Canonul Ortodoxiei, diacon Ioan. Ică junior, Deisis,/Stavropoleos, Sibiu, 2008 p.368;

Citatul e extras din contextul unde se vorbește despre Ziua Duminicii, Liturghie și Euharistie. Foarte frumoasă este ideea de ziua întîi-duminica- ca zi de început al noii creații a lumii, de data aceasta prin Iisus Hristos:

(...),,Facem cu toți strîngerea la un loc în comun în ziua soarelui(duminica), pentru că e ziua întîi, în care Dumnezeu, schimbînd întunericul și materia, a făcut lumea, iar în aceași zi Iisus Hristos Mîntuitorul nostru a înviat din morți; fiindcă L-au răstignit în ajunul zilei lui saturn(sîmbăta), iar în ziua de după aceea a lui saturn, care este ziua soarelui(duminica), arătîndu-Se apostolilor și învățăceilor Săi, i-a învățat acestea pe care vi le-am expus și vouă spre cercetare.”(Iustin Martirul și Filosoful-Din Apologia I către Antoninus Pius)

Citatele de mai jos sunt extrase din ,,Liturgica generală",autor pr. prof. dr. Ene Braniște, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., Buc., 1993, Cap. IV: ,,Duminica, sărbătoarea săptămînală a creștinilor”. Dar e bine de citit întregul capitol pentru o mai bună comprehensiune a numirii duminicii ca primă zi din săptămînă pentru creștini .

,,Duminica este prima zi a creatiei lumii, precum sublinia încă din veacul al doilea Sf. Iustin Martirul și Filosoful, sau ,,începutul zilelor”, cum o numește Sf. Vasile cel Mare”.(p. 146)

Este știut că, chiar în ziua în care a înviat și care era o duminică(prima zi a săptămînii), Domnul S-a arătat pentru prima oară Sfinților Săi Apostoli, care erau aflați în sala(foișorul) Cinei, cînd lipsea numai Toma(Ioan 20, 19-25). A doua oară, El Se arată din nou, peste opt zile, adică în aceeași zi a săptămînii și tot seara, Sfinților Apostoli, adunați tot acolo, de astă dată fiind de față și Sf. Toma(In 20, 26-29). Prin această repetată apariție a Mîntuitorului în mijlocul Sfinților Săi Ucenici, în aceeași zi a săptămînii și aproape la aceeași oră, în foișorul unde avusese loc Cina cea de taină și unde fusese instituită Sfînta Euharistie, El a vrut probabil, să sugereze oarecum ucenicilor Săi ideea unei comemorări săptămînale a Învierii, în timpul căreia Biserica Sa ar putea să-L regăsească pe El însuși, prin frîngerea pîinii(adică în Sfîntul Său Trup și Sînge), după înălțarea cu trupul la ceruri.(p 147)

(...)

Ca numiri poetice ale duminicii, întrebuințate mai rar, mai întîlnim în literatura patristică următoarele:

-ziua a opta(Ep. Lui Barnaba, 15,9);

-ziua pîinii(adică a frîngerii pîinii sau a Sf. Euharistii), întrebuințată mai ales de Sf. Ioan Gură de Aur;

-începutul zilelor săptămînii(Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, cap.27(P.G., t. XXXII, col. 192 A)). Întrucît duminica, din punct de vedere bisericesc, este în creștinism prima zi a săptămînii, unii dintre Sfinții Părinți continuă de asemenea să întrebuințeze denumirea ebraică(prima a săptămînii), chiar după înlocuirea ei cu numirea de origine creștină, iar alții întrebuințează dubla denumire de ziua întîia și totodată ziua a opta(Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 41, trad. rom. cit. p. 137) (p. 148)

Duminica în cadrul săptămânii liturgice

Săptămâna reprezintă o unitate de măsură a timpului. Ea este folosită pentru a subâmpărți luna, la rândul ei fiind împărțită în zile. Deși nu poate fi identificat specific momentul și cultura care au fundamentat noțiunea de săptămână împărțită în 7 zile (unii atribuind-o evreilor, alții asiro-babilonienilor), rămâne important faptul că acest interval de timp este strâns legat de crearea lumii. În cultul mozaic regăsim, așadar, săptămâna formată din 7 zile, dintre care a 7-a zi, ziua sabatului (sâmbăta), are o deosebită importanță, marcând ziua a 7-a a creării lumii, în care Dumnezeu s-a odihnit. Datorită faptului că primii creștini au fost dintre evrei, ei au păstrat această formă a săptămânii. Primele adunări ale creștinilor aveau loc așadar tot în sinagogă, în ziua sabatului(Fap: 13,14), sâmbăta. Ulterior, în cadrul primului Sinod al Bisericii, cel Apostolic (Fap. 15) se hotărăște a fi sărbătorită prima zi a săptămânii, duminica (după cum vedem și în Fap. 20, 7; 1 Cor. 16, 2), păstrându-se importantă și ziua sâmbetei (Can. Ap. 66). Apariția primei zile a săptămânii ca zi de prăznuire pentru creștini este strâns legată atât de Învierea Domnului (Mt: 28,1 ; Mc: 16, 2; Lc: 24, 1; In: 20, 1), de arătarea lui Hristos Apostolilor (In: 20, 19-29), călătoria pe drumul spre Emaus (Lc: 24, 13-35) cât și de Pogorârea Duhului Sfânt (Fap: 2,1-11) în ziua Cincizecimii (Șabat-ul evreilor, care serbează atunci primirea Torei pe muntele Sinai). Această modificare a zilei de prăznuire din săptămână nu a determinat însă schimbarea cursului zilelor săptămânii. Ziua duminicii este considerată în continuare primă zi a săptămânii în tradiția creștină, după cum reiese și din Faptele Apostolilor (Fap. 20, 7), fiind numită de Sfântul Apostol Barnaba (în Didahii) ziua începutului unei alte lumi. Duminica primește de asemenea și întelesul zilei a 8-a, zi a venirii Mântuitorului, având în vedere că urmează sâmbetei (ziua a 7-a).

Rolul săptămânii pentru viața liturgică a creștinilor a fost legat de-a lungul timpului de trei tradiții importante pentru Biserică: citirea Evangheliei, citirea Psaltirii, cele 8 Glasuri. Citirea Evangheliei dateaza încă din primul secol creștin. Deși felul în care era citită s-a modificat de-a lungul timpului, acesta s-a stabilizat în jurul secolelor XIII-XIV (moment de la care nu au mai existat modificări majore). Citirea Psaltirii, apare și ea destul de devreme în istoria creștinismului, Sfinți Părinți precum Ioan Casian, amintind de acest obicei, prezent la monahii din Egipt și Asia Mică. Atât citirea Evangheliei cît și a Psaltirii, necesitau o împărțire în funcție de diviziunile anului. Astfel, pe parcursul unui an sunt citite aproape în întregime cele patru Evanghelii canonice, ajungându-se la consensul ca Psaltirea să fie citită în întregime pe parcursul unei săptămâni. Cele opt glasuri apar mai târziu în cadrul Imperiului Bizantin, primele cântări aparținând sfântului Ioan Damaschinul, ulterior adăugându-se și altele de-a lungul timpului. În vederea creării unei ordini în desfășurarea acestor practici creștine a fost necesară o anumită orânduire a săptămânilor pe parcursul unui an bisericesc, care trebuia să le cuprindă în întregime. Deși inițial principala sărbătoare creștină era considerată Pogorârea Duhului Sfânt, deja în secolul III-IV observăm că sărbătoarea Învierii Domnului devine un punct de referință pentru viața creștină. Ea este luată astfel și ca punct de referință în desfășurarea celor trei practici liturgice enumerate mai sus. Evangheliile încep a fi citite astfel în ordine (Ioan, Matei, Luca, Marcu) din Duminica Învierii (păstrându-se specificitatea fiecărei zile de sărbătoare, ordinea de mai sus fiind valabilă pentru zilele obișnuite). Psaltirea începe să fie citită de la Vecernia duminicii (sâmbătă seara ), când se citește prima ei catismă (mai puțin perioada anului în care Psaltirea nu se citește). Cele opt Glasuri sunt cântate și ele succesiv (în general 1 Glas/ săptămână, mai puțin săptămâna luminată când se cântă 1 Glas / zi), de la Glasul 1 la Glasul 8, prima zi a fiecărui Glas fiind duminica. Duminica rămâne în continuare prima zi din săptămâna liturgică, constituind punctul de referință față de care sunt rănduite slujbele zilnice din cadrul săptămânii. Importanța Duminicii este păstrată astfel ca zi a Învierii Domnului și primă zi a săptămânii liturgice, de fapt subliniind importanța Învierii lui Hristos ca început al nașterii și învierii noastre întru El. O diferență apare însă în ceea ce privește citirea Evangheliilor zilnice. Întrucât completa citire a Evangheliilor se petrece pe parcursul unui an, au trebuit luate anumite măsuri pentru ca Evangheliile zilnice să nu se repete în mod neintenționat. Astfel că tipicurile Bisericii, prevăd numărarea săptămânilor și duminicilor pe parcursului unui an. În consens tipicurile prevăd numerotarea săptămânilor începând cu prima săptămână, “Săptămâna Luminată”, care debutează cu Duminica Învierii. Numărătoarea se sfârșește cînd se ajunge la Duminica Învierii a următorului an bisericesc. Avem astfel un număr variabil de săptămâni între cele două date variind între 44 și 58 săptămîni(cu o medie de 52). Duminicile sunt numărate și ele începând cu Duminica Învierii, dar, o dată cu intrarea în perioada Octoihului (după Pogorârea Sfântului Duh), ordinea lor nu mai devine neapărat una succesivă (vezi Evangheliarul). Pentru marcarea acestui fapt, cât și datorită importanței pe care o are sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, în calendarele Bisericii este reformulată numărătoarea săptămânilor și a duminicilor în funcție de Rusalii. Aceasta nu schimbă însă reperul de numărare al săptămânilor și duminicilor anului, duminica Rusaliilor în sine nefiind considerată punct de plecare al numărătorii (ea fiind a 8-a dumincă după Înviere). Din acest motiv a doua zi a săptămânii devine reper pentru cele 6 zile rămase (în perioada Octoihului), duminica primind un statut special în ceea ce privește citirea Evangheliei. Rămâne ca început al celorlalte zile ale săptămânii în ceea ce privește rânduiala liturgică, fiind ziua de început a fiecărui Glas.

De menționat este faptul că, deși hotărâtă ca zi de prăznuire a Învierii Domnului încă din primul secol creștin, duminica nu a fost văzută de la început ca o zi de odihnă. În lumea Romană zilele de odihnă erau zilele sărbătorilor oficiale de pe cuprinsul imperiului. Comunitățile creștine priveau ca zi de sărbătoare duminica, dar, până la “Edictul de la Milan”, creștinismul nu a fost considerat religie oficială în imperiu, dorindu-se chiar eliminarea lui. În anul 321 împăratul Constantin cel Mare, numărat în rândul Sfinților Apostoli, decide recunoașterea duminicii ca zi de sărbătoare în întreg imperiul. Stabilind aceasta, implicit hotărăște, în conformitate cu legile Imperiului Roman aflate deja în vigoare, faptul că duminica va fi o zi în care în întreg imperiul nu se va munci (ea alăturându-se astfel celorlalte sărbători oficiale ale epocii). Din acel moment, pe parcursul întregii existențe a Imperiului Bizantin și până în ziua de astăzi (în țările cu percepte creștine), duminica este considerată zi de sărbătoare, în care nu se muncește. Importanța celei de-a șaptea zi scade oficial din acest moment, evreii neavând șansa de a-și impune sărbătorile lor ca sărbători oficiale.

Precum se întâmpla și în vremea Imperiului Roman și astăzi ne aflăm puși în fața a două împărțiri ale anului, care funcționează în paralel. Una este calendarul Bisericii, cu dată de început a anului fixată la 1 septembrie, cealaltă fiind calendarul civil (laic), anul civil începând la data de 1 ianuarie. Reglementările privind anul bisericesc stau ca responsabilitate a Bisericii, care ia hotărârile în forma ei Sinodală (după simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan, pe care îl afirmă orice creștin, o mărturisește).

În ceea ce privește anul civil, acesta a suferit mai multe modificări în decursul timpului. Modificările au fost reglementate prin diverse convenții interstatale. O dată cu “Convenția Metrului”, din 20 mai 1875, și înființarea Sistemului Internațional de Unități, s-a dorit o exprimare standardizată a tuturor unităților de măsură. În aceeași perioadă, datorită revoluției industriale apare conceptul de “weekend”, marcând sfârșitul săptămânii de lucru. În raport cu săptămâna de muncă, prima zi a acesteia a fost considerată ziua de luni (fiind prima zi în care se putea munci). Luând în considerare aceasta Organizația Internațională de Standardizare (ISO), stabilește împărțirea anului în săptămâni, care, au ca prima zi lunea terminându-se duminica. În prezent fiind în vigoare ISO 8601. Bisericile locale au încercat să se adapteze acestor modificări, ele neoferind creștinilor un calendar anual propriu ci calendarul civil adnotat cu precizările necesare desfășurării vieții liturgice, considerându-se implicite cunoștințele membrilor Bisericii (atât clerici cât și laici) despre felul în care aceste precizări trebuiesc utilizate.

Biserica a continuat așadar să utilizeze duminica, drept primă zi a săptmânii, chiar dacă aceasta este considerată ultima din săptămâna de lucru (civilă). Cunoașterea desfășurării vieții liturgice a Bisericii, constituind unul dintre capitolele fundamentale ale culturii oricărui mădular al Trupului lui Hristos, în bisericile locale activitatea catehetică a cuprins și acest aspect, punând la dispozitia tuturor aceste cunoștințe prin diverse materiale informative. Aceste materiale au fost atât, materiale redactate, cât și informații trasmise prin viu grai. O dată cu instaurarea botezului copiilor atribuția transmiterii acestor informații revenind în primul rând nașilor celui nou intrat în Biserică, dar și clericilor. La nivel de macroorganizare, bisericilor locale rămânăndu-le mai mult responsabilitatea publicistică (în ceea ce privește cateheza). Împlinindu-și acest rol Biserica Ortodoxă Română decide publicarea pentru anul 2011 a unui calendar care să nu mai aibe la baza săptămâna civilă, de lucru, ci pe cea liturgică, simplificând astfel întrucâtva înțelegerea calendarului bisericesc.

Doru Daniil Pârvu

Foto: fragment din pictura murală reprezentînd Judecata de Apoi cu îngerii strîngînd sului timpului preluată de pe internet