http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/ieroschimonahul-onufrie-frunza-omul-pacii-si-al-tacerii

Însingurarea-exercițiu de normalitate

Demult simt că aproape nu mai pot scrie nimic. Cuvintele vin și rămân nescrise.  A tăcea nu înseamnă a te despărți de semeni.  Dar, poate, tăcerea este cea mai critică atitudine pe care o poți avea  față de mersul lucrurilor în loc de o văicăreală sterilă  față de criza morală și de caracter a lumii actuale, de ,,relativismul valoric”. Pur și simplu, îți vine să taci. Să nu mai acoperi văzduhul cu cuvinte.Tăcerea este o asanare, un ultim instrument de a-ți salubriza ființa,  relațiile sau legăturile umane pe care credeai că le ai și funcționează cât de cât în stare vie.
Așa încep să apreciez tot mai mult oamenii capabili să te odihnească, care pot da pace altora, care pot să stea cu ei înșiși, nu să te bârfească gratuit sau să-ți inventarieze lipsurile pe care le propovăduiesc conștiincioși că fac un bine preventiv altora și ție însuți. Vai, cât de pricepute sunt femeile la asta! Dar, cu adevărat,  neînțelept e cel ce-și pune nădejdea în om!
Îi înțeleg tot mai mult pe anahoreți, atâta vreme cât practic și eu însingurarea-fie ca un lux personal.Nu, e necesitate. Cetatea, oamenii care  ,,trebuie” că au ceva de spus, competitivitatea absurdă, socializarea care întreține și maschează vidul ,,succesului” existențial,  simpla deschidere a internetului sau a televizorului, întâlnirea cu oameni care au păreri tot mai sigure(categorice) și intransigente dar viața lor personală e alta și atâtea altele mă fac să-mi doresc să apreciez plantele, raza de soare care mă salută dimineața în camera mea și să privesc cu dor vrăbiile care-mi vizitează grădinița și-mi sunt mult mai prietene.
Însingurarea nu e plictiseală. Cărțile, munca fizică, plantele, păsările, câinii, puțina și nefățarnica rugăciune, contemplația sunt o sursă nemărginită de regăsire a propriei substanțe a cine ești de fapt tu. Oamenii, devin tot mai falși în conversație și-ți cer să te falsifici. Trebuie să cheltuiești energii enorme pentru a  rămâne același și totuși să le faci pe plac fiecăruia.Să te tot explici. Uneori chiar simți că ți-a secat izvorul iubirii. Știu, o să vină mulți cu predici îndelungi cum știu ei să iubească. Rousseau spune că singurătatea poate să-l facă pe om mai bun. Nu e abandonare lașă sau dezertare de la problemele lumii.  Eu spun că e curaj, asumare și lucidă  responsabilitate de epurare de duhul lumesc.  Dar cine poate trăi și suporta însingurarea dacă nu în cheie evanghelică, ca să nu se vatăme pe sine însuși? Căci dacă ești un om rău, nu poți trăi cu tine însuți căci te auto-otrăvești în propria-ți cu răutate și în sosul  neliniștii interioare insuportabile. De aceea e preferabil să le răspândești altora în atâtea forme mai mult sau mai puțin deghizate. ,,Prefer să fug de oameni, în loc să-i urăsc”, iată că îi dau dreptate lui Rousseau  în ,,Visări”. A te insingura înseamnă a te dobândi, a te cunoaște pe tine însăți, fără mască. Și o formă de a stopa răul pe care vrând nevrând îl faci altora.   Măcar o vreme, asta ca exercițiu. Căci binele e cea mai efemeră și răstalmăcită stare. Despre bine se cuvine să ne smerim a crede că îl facem, mai ales când ne cuprinde febra lui.

Water(2005)

http://m.filmehd.net/water-2005-filme-online.html

Iris - Vino pentru totdeauna

o dedic mai multor prieteni cărora le doresc să pună un mereu și mereu nou început și să privească dincolo de implacabilul prezent

LAGRIMA - Lidia Pujol, Dulce Pontes y Mayte Martin

Die Wand

http://www.3moviesonline.com/Die-Wand

Am primit și dau mai departe căci merită văzut:

Maria Montessori -o viață dedicată copiilor. Se poate pe internet  aici .

Pentru copii, nu e loc în casele din ce în ce mai strâmte ale oraşelor moderne în care se aglomerează familiile. În stradă nu e loc pentru că vehiculele se înmulţesc, iar trotuarele sunt înteţite de lume grăbită. Adulţii n-au timp să se ocupe de ei, căci sunt zoriţi de lucru şi pleacă de acasă, şi tatăl şi mama. Când nu se găseşte lucru, mizeria îi târăşte şi pe ei, împreună cu adulţii. Dar şi în familiile de condiţiuni bune, copilul bogat este exilat în camera copiilor, lăsat în grija unei persoane străine, plătite şi nu îi este îngăduit să intre în camerele rezervate pentru cei care i-au dat viaţă. Nu există refugiu unde copilul să poată simţi că sufletul lui e înţeles, unde activitatea lui să nu fie stânjenită.(Maria Montessori, Taina copilăriei)

Fericita maică Teosemni

Când, tu, ca femeie, afli  de-o altă femeie care a ajuns prin viața-i pilduitoare în duh la ,,măsura bărbatului desăvârșit”, adică la o maturitate și o robustețe interioară  ce depășește  înțelepciunea de lapte(I Cor., 3, 1-3) a sufletului rațional, nu ai decât să te bucuri și să dai slavă lui Dumnezeu pentru câștigul unei posibile mame, prietene, învățătoare și rugătoare/ajutătoare în ceruri. Fericitele femei, cuvioase, maici sau sfinte  ale căror vieți consemnate și vorbe de duh rămase de la ele în literatura și scrierile creștine sunt foarte așteptate și binevenite, mai ales pentru cititoare. Deoarece se resimte o anume necesitate de a acoperi, completa și de a aduce în lumina tiparului arealul mai puțin cunoscut al misticii și ascezei feminine.  Ele oferă modelul și răspunsurile  la întrebările noastre  curente și existențiale  prin exemplele și modurile de viață trăită. Și mai ales  ne dau nădejde și speranță, că da,  mântuirea noastră este posibilă. După ce lecturezi o carte îngrijită de Editura Deisis despre Sf. Cuvioasa Melania Romana  și nu ai cum să nu îndrăgești  această sfântă, sau de Sfântă Pelaghia -,,frumusețea trecând pe cale”, sau alte minunate femei creștine,  așa și cu stareța Teosemni. Parcă se leagă o prietenie și nu ai cum să nu o iubești, să o porți în inimă. Ceva, măcar puțin, tot se schimbă în bine  în inima ta de cititor.

 Cu ,,Maica Teosemni ucenica Părintelui Porfirie” seria Materikon a Editurii Sophia din București aduce în fața cititoarei(ori cititorului) chipul unei starețe (din anii noștri!…) cu o viață de o acuratețe spirituală exemplară, de tărie(stâncă) lăuntrică și statornicie fără tăgadă sau lamentații ,,firești” caracterelor feminine, cu o profundă luciditate a minții și  trezvie a inimii care poartă marca iubitului Părinte Porfirie,  în al cărui duh s-a format ca ucenică. Se știe că la rândul său, de cum a văzut-o prima oară Părintele Porfirie îndrăgit-o și a iubit-o foarte mult.

 Cartea prezintă  o variantă comprimată a vieții  acestei sfinte femei rămasă orfană de tată de la vârsta de 4 ani, care de mică a simțit o atracție  față de Biserică și de viața liturgică. De-asemenea, învățăturile ei scrise  și mărturiile pline de dragoste ale celor care au cunoscut-o completează profilul duhovnicesc al maicii Teosemni.

După ce a absolvit  o școală superioară de asistente medicale cu calificativul ,,Excepțional”, Anastasia Aristea Dimsa(n. 1938-d. 2000) intră în monahism în Mănăstirea Sfântul Ștefan de la Meteora(1966) sub numele de Maica Teosemni. După 10 ani pleacă în Creta, la Chania, unde reface din temelie ruinele Mănăstirii Hrisopighi. Apoi Mănăstirea Sfintei Kiriaki, și mai târziu pe un loc mai retras întemeiază Mănăstirea ,,Schimbarea la Față”. Se spune că iubea tăcerea, tăcere care odihnea și făcea să se simtă în juru-i dulceața dumnezeiască. La vârsta de 62 de ani, după ce cu 14 ani înainte fusese tămăduită în mod miraculos de Pr. Porfirie care i-a devenit sfătuitor și duhovnic,  la sfârșitul primăverii lui 2000, mai precis 31 mai, s-a stins din viață după o grea și tăcută cruce a suferinței purtată cu bucurie și a fost îngropată în mănăstirea pe care o refăcuse din temelii.  Martori participanți la slujba înmormântării dau mărturie că au simțit o pace și o bucurie sufletească mai presus de fire  lângă trupul neînsuflețit al Maicii Teosimni.  Chipul îi rămăsese senin și părea că doarme, cu mâinile moi și calde, așa cum se întâmplă multor nevoitori   plăcuți lui Dumnezeu când se săvârșesc.

Accentele personalității și învățăturii duhovnicești a Maicii Teosemni  cad pe ascultare și răbdare desăvârșite, rugăciune necontenită către Mirele-Hristos,  dragoste trecută prin filtrul cel mai fin al rațiunii,  flexibilitate fără versatilitate, putere de înțelegere a slăbiciunilor omenești și compasiune, îmbrățisarea ecumenică de care trebuie să dea dovadă monahul îmbunătățit,  oglindire fidelă între cuvânt și faptă, sinceritate și lepădare totală de sine, simplitate, sociabilitate autentică și mai ales tăcere- ca rod al plinătății harului și podoabă a frumuseții feminine.Un exemplu credibil de forță, măsură și echilibru uimitor între  firea isihastă și dragostea filocalică îndreptată necontenit către maicile surori, semeni și omenirea întreagă pentru care nu a încetat să se roage.

Câteva îndemnuri:

Trebuie  să fim exacte în ascultare. În ascultare nu funcționează logica, rațiunea, nu există împotriviri. Era conform rațiunii și logicii faptul că  Sfântul Antonie l-a trimis pe ucenicul său să strângă mierea din nisip? Sau pe altul  să ude bățul cel uscat? Deci chiar dacă vor zice: ,,Fugi de aici și du-te și stai acolo!”, să nu spuneți: ,, Dar de ce? Aici e mai cald, mai luminos, mă bate soarele”, ci să vă ridicați să mergeți acolo unde vi se spune. Și acolo vă va acoperi harul lui Dumnezeu și vă va încălzi mai mult. Dacă avem pe Hristos în inimile noastre, și-n iad de ne vor pune, nu ne vom primejdui, ci vom fi fericite și nu vom simți iadul, de vreme ce bucuria va fi în noi.

Monahii nu sunt teologi în știință. Sunt teologi în smerenie și dragoste.

Prin ascultare, cultivăm sufletele noastre. Orice îmi vor spune voi face. Să nu am o părere diferită. Să fac exact cum mi s-a spus, nu cum mi-ar conveni mie. Aceasta este ascultarea. Trebuie să intrăm în duhul ascultării chiar și atunci când rațiunea nu consimte. Chiar dacă-mi pare logic sau nu, rațional sau nu, trebuie s-o fac. Ascultare în toate, cu gând smerit. Să nu căutăm mari nevoințe, asceză deosebită, fără ascultare și smerenie.

De ce să ne deznădăjduim de scăderile noastre? Cu cine să ne luptăm? Cine este acesta/ nu are nici o putere, surorilor! De ce nu ne gândim cine ne ajută? Cât ne iubește? Cât de milostiv este? Ce să vă mai zic? Eu mă gândesc și mă emoționez. De multe ori plâng chiar, căci Hristos a coborât pe pământ și S-a răstignit pentru noi, ca să ne izbăvească-în timp ce ar fi putut să ne ardă și să facă un alt pământ și oameni noi! Avea puterea să o facă, dar n-a făcut-o, ci a coborât până la iad, ca să scoată de acolo pe toți oamenii. Așa de mult ne iubește. Oare înțelegem adânc asta?

Să aveți simplitate în toate.

Surorilor, n-am venit la mănăstire ca să fim prietene, să conversăm, să ne simțim bine. Relația dintre noi este mult superioară prieteniei în lume. Este o legătură care o definește Hristos.Ceea ce ne unește, ceea ce ne leagă este El Însuși, Hristos, nu elementele unei prietenii obișnuite;(...) Ceea ce are importanță deosebită este frățietatea și ceea ce menține întru unime este dragostea lui Hristos. Aceasta este dragostea la care suntem chemate, pe care trebuie s-o cultivăm între noi, să ne-o dăruim și s-o dăruim și celorlalți. 

Pr. Porfirie

,,Pentru a se pricopsi cineva în mănăstire, trebuie să se lupte fără să fie presat. Toate cu bucurie și râvnă, nu cu constrângere. Tot ceea ce face să fie făcut din dragoste față de Mirele ceresc, din eros dumnezeiesc. Nu având în minte iadul. Monahismul nu trebuie să fie o evadare în negativ, ci o evadare în dragostea dumnezeiască. Viața monahală este viață plăcută.( Pr. Porfirie, Vioi kai Logoi, p. 338)

,,Într-o mănăstire poate fi ordine și rânduială, iar viața monahală inexistentă.”(Pr. Porfirie, Vioi kai logoi, p. 343)(sursa Pemptousia)

,,Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere.”(I Cor., 4; 20)

Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!

Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim,

Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm.

Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. (I Cor. 4,  9-11) sursa aici Să alegi să fii gunoiul lumii, batjocorit, disprețuit, marginalizat, fără vreo  credibilitate convențională,  să nu fii omul de succes al vremii acumulând o notorietate calibrată de șirul de abrevieri dinaintea numelui, adaptat și integrat în contingent, în zarva și zdroaba globalistă atât de grăbit progresistă, să nu ai putere, și, în cele din urmă, să fii martirizat barbar, înseamnă  asumarea condiției umane ce nu o poți purta decât  cu o putere primită  de Sus. O  putere  paradoxală, cu chip de slăbiciune. Mereu te uimește un Dumnezeu care le alege pe cele slabe și nebănuite ale lumii, pe cele de jos și merge până la cele mai de jos ale pământului. E o mare taină să înțelegi ce aveau acei  pescari atât de prețios  dar atât de diferit față de învățații erudiți, de preoții sau alți oameni virtuoși posibili loiali, ca să fie aleși învățătorii neamurilor de mai târziu. Cert este că dacă ar reveni azi Hristos, în tot arsenalul  inflaționist de oratorisme și  de scrieri analitice exhaustive pe seama cuvintelor evanghelice, de conceptualizări sofisticate, simbolisme fine și subtilități,de sisteme științifice și filosofice, de teorii psihosociale cu profil de dogmă și canon, de mode și trend-uri, de prostie și lipsă de bun simț, tot surprinzător ar fi Dumnezeu. Și, smintitor… O credință  bazată pe raționamente și strategii de comunicare nu este suficientă, pentru a fi fertilă, pentru a convinge, pentru a fi cu adevărat rodnică.Tot ce este omenesc, obosește sufletul, oricât de seducător sau persuasiv explicitat ar fi. Așa cum  iubirea ce nu se trece,  cere o ardere, o combustie care nu e de sorginte afectivă, sau provenind ca rezultat al unei ,,chimii” organice. Căci Dumnezeu nu e afectiv, Dumnezeu este Iubirea.  Puterea/combustia/flacăra mistuitoare nemistuind a credinței este cea care dinamizează, mută munții din loc,  face să crească sămânța binelui înnoind inimile oamenilor.,,Succesul ”    lucrării apostolice  peste timp are o altă explicație decât  cea a abilelor strategii de stăpânire și manipulare  a psihologiei de masă:,, Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. (Mc. 16, 20)  Smerenia, măsura, răbdarea și ascultarea întru cutremurul inimii sunt semnele puterii paradoxale, nevremelnice. Acestea vădesc dincolo de orice cuvânt iscusit, adevărul de credință; dovedesc și-l adeveresc  în viețile marilor părinți sfinți ai Bisericii și în minunile care le-au săvârșit apoi în numele lui Hristos, spre slava Sfintei Treimi.  ,,Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.” (I Cor., 4; 15) mărturisește Sf. Apostol Pavel. Dumnezeu binevoiește parcă acolo unde obișnuința nu calchiază uimirea și cunoașterea nu se trufește. Iar cuvintele goale din buze și minte, afectogene ori moralizatoare, deseori  mai mult încurcă decât descurcă, sau, strică, fără ardere/putere de Sus. Cuvintele cu putere multă necesită transfigurare lăuntrică.  Tot apostolul neamurilor: ,,Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.”(I Cor. 2, 1-5)

,,Semințele martirajului”

Duminică, 29 iunie, va avea loc proiecția unui film realizat pe baza unui interviu amplu luat de  Bogdan Herțeg (redactor șef al revistei Arthos) doamnei Aspazia Oțel Petrescu acasă la dânsa la Roman în primăvara acestui an. Filmările sunt făcute de Ovidiu Muraru iar  montajul aparține Cristinei Rădulescu. Filmul este emoționant(eu am văzut doar varianta interviului brut) și cuprinde o mărturie vie(caldă!) despre credință, libertate, iubire de oameni, despre ce a însemnat oroarea comunistă și vremurile complicate ale acelor ani negri pentru  țara noastră. Vârsta și starea de sănătate nu i-au permis doamnei Aspazia să fie de față la această proiecție, fapt ce îl regretăm. Durata integrală a filmului în trei episoade este de 180 de minute. Duminică se va prezenta însă o variantă mai sintetică de aproximativ 120 de minute. Intrarea va fi liberă. Mulțumim truditorilor voluntari!

ORA 19, SALA C4, clădirea cantinei din Complexul studențesc Hasdeu

,,Despre căință și războiul duhovnicesc”

,,Întreaga noastră viață pământească, de la naștere și până la cea din urmă suflare a noastră, va arăta  la sfârșit ca un singur act concentrat. Conținutul și calitatea ei se vor vedea într-o fracțiune de secundă. Să ne imaginăm un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apă. O singură privire ne va spune dacă apa e curată sau nu. Tot așa va fi și cu noi atunci când vom fi trecut întru alt tărâm. Cel mai trecător reflex al inimii sau minții noastre își va lăsa urma asupra sumei totale a vieții noastre. Să presupunem că numai odată în întreg cursul existenței mele am avut un impuls ticălos, de moment,  spre crimă.  Până când nu voi alunga această idee din inima mea printr-un act de căință, ea va rămâne în mine ca o pată întunecată cu neputință de ascuns. ,,Căci nimic nu este acoperit care să nu se descopere, și nimic ascuns care să nu fie cunoscut”(Lc. 12, 2) Dar, dacă privim la viața aceasta ca la o pregătire pentru veșnicie, dacă năzuim să scăpăm de petele întunecate dinăuntru nostru, atunci imaginea se schimbă.”

Arhimandritul Sofronie Saharov-,,Rugăciunea experiența Vieții veșnice”

Universitate de vară la Râmnicu Sărat

Primit și dat mai departe pentru cei flămânzi și însetați de dreptate și de adevărul istoriei recente din țara noastră.

 Protopoem

autor Jose Saramago,  trad.  Georgiana Bărbulescu

Din ghemul încurcat al amintirii, din întunericul nodurilor oarbe, trag un fir ce mi se pare desprins.
Îl eliberez încetișor, de teamă să nu mi se desfacă între degete.
E un fir lung. verde și albastru, cu miros de alge și are moliciunea caldă a mâlului viu.
E un râu.
Îmi curge-n mâinile  acum ude.
Toată apa îmi trece printre palmele întinse și, deodată,  nu mai știu dacă apa izvorăște din mine sau curge spre mine.
Continui să trag, acum nu doar amintire, ci însuși trupul râului.
Pe pielea mea navighează bărci, iar eu sunt și bărcile, și cerul care le acoperă, și plopii înalți care alunecă lent pe pelicula luminoasă a ochilor.
Pești îmi înoată în sânge și oscilează între două ape precum chemările neclare ale amintirii.
Simt forța bărcilor și prăjina care le prelungește.
Coboară, spre adâncul râului și al meu, ca o bătaie fermă de inimă.
Cerul e mai aproape acum și și-a schimbat culoarea.
E verde tot și sonor, pentru că din ram în ram, se trezește cântul păsărilor.(...)
O pasăre fără nume coboară nu știu de unde și va poposi tăcută pe prora  dură a bărcii.
Nemișcat, aștept ca toată apa să se scalde în albastru și păsările să spună pe ramuri de ce sunt înalți plopii și foșnitoare frunzele lor.
Atunci, trup de barcă și de râu în statură de om, merg înainte spre tihna roșiatică pe care o înconjoară săbiile verticale.
Acolo, îmi voi îngropa de trei palme prăjina, până la piatra vie.
Va fi marea liniște primordială când mâinile se vor împreuna cu mâinile.
Apoi voi ști totul.

Foto: Corina N.

În insula uneori locuită 

În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.

Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.

Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.

Jose Saramago, trad. de Paul Abucean

Foto: Corina N.

Arthos 10

,,Între iluzia împlinirii și certitudinea eșecului” /4 iunie/ volum lansat la Biserica Studenților din Cluj Napoca

,,Mi se pare în egală măsură, ca preot, că am ajuns la o vârstă la care Judecata se apropie simțitor. Sunt deja judecat la fiecare Sfântă Liturghie, în fața Sfintei Mese, ca în fața scaunului Judecății din urmă. Într-un fel stăteam acum treizeci de ani în fața Sfintei Mese și altfel stau acum. Este o foarte dureroasă adâncire a conștiinței de sine, în conștiinta slăbiciunilor, în conștiința faptului că ratezi șansă după șansă, început după început, pentru a te așeza cum trebuie în fața lucrurilor. ”

,,Cât despre excesul de vorbă, ar trebui să luăm aminte tot de la Pateric. Tăcerea este una dintre poruncile cele mai frecvente ale părinților. Și eu cred că ne-am vindeca mai repede acum dacă ne-am propune, ca Biserică, un post de vorbire. Tăcerea ne-ar ajuta foarte mult pe noi și pe cei din jurul nostru. Mă întreb ce-ar mai rămâne din noi dacă am tăcea? Dacă, așa de la Dumnezeu,  ni s-ar lua darul vorbirii nouă, preoților și teologilor, pentru o săptămână sau lună, ce s-ar întâmpla? Ar rămâne faptele, poate spune cineva. La fapte s-ar putea să ne întreacă mulți. Vorbim prea mult, iar cei ce ne ascultă aud prea multe. Toți știu prea multe. Altceva ne lipsește. Marea problemă este că nici unul nu reușește să facă ce trebuie. Ne amăgim cu vorba, ne amăgim că eu vorbesc și celălalt ascultă, și iată, n-am stat degeaba, eu am vorbit și celălalt a ascultat.”

,,Eu sunt convins că teologia de școală este îndepărtată de această așezare a poporului simplu. Acolo unde mai sunt, credincioșii simpli au o intuiție foarte adevărată a lucrurilor. Nu au apetența spre teologhisire, nici curiozitaea de a întreba.(...) Lucrurile cele mai firești nu se discută, ele se întâmplă și atât. Unul dintre indicatorii cei mai puternici ai lipsei viului  este vorba.”(pr. Constantin Coman)

http://www.ascorcluj.ro/2014/06/02/pr-constantin-coman-intre-iluzia-implinirii-si-certitudinea-esecului/