,,Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere.”(I Cor., 4; 20)

Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!

Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim,

Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm.

Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. (I Cor. 4,  9-11) sursa aici Să alegi să fii gunoiul lumii, batjocorit, disprețuit, marginalizat, fără vreo  credibilitate convențională,  să nu fii omul de succes al vremii acumulând o notorietate calibrată de șirul de abrevieri dinaintea numelui, adaptat și integrat în contingent, în zarva și zdroaba globalistă atât de grăbit progresistă, să nu ai putere, și, în cele din urmă, să fii martirizat barbar, înseamnă  asumarea condiției umane ce nu o poți purta decât  cu o putere primită  de Sus. O  putere  paradoxală, cu chip de slăbiciune. Mereu te uimește un Dumnezeu care le alege pe cele slabe și nebănuite ale lumii, pe cele de jos și merge până la cele mai de jos ale pământului. E o mare taină să înțelegi ce aveau acei  pescari atât de prețios  dar atât de diferit față de învățații erudiți, de preoții sau alți oameni virtuoși posibili loiali, ca să fie aleși învățătorii neamurilor de mai târziu. Cert este că dacă ar reveni azi Hristos, în tot arsenalul  inflaționist de oratorisme și  de scrieri analitice exhaustive pe seama cuvintelor evanghelice, de conceptualizări sofisticate, simbolisme fine și subtilități,de sisteme științifice și filosofice, de teorii psihosociale cu profil de dogmă și canon, de mode și trend-uri, de prostie și lipsă de bun simț, tot surprinzător ar fi Dumnezeu. Și, smintitor… O credință  bazată pe raționamente și strategii de comunicare nu este suficientă, pentru a fi fertilă, pentru a convinge, pentru a fi cu adevărat rodnică.Tot ce este omenesc, obosește sufletul, oricât de seducător sau persuasiv explicitat ar fi. Așa cum  iubirea ce nu se trece,  cere o ardere, o combustie care nu e de sorginte afectivă, sau provenind ca rezultat al unei ,,chimii” organice. Căci Dumnezeu nu e afectiv, Dumnezeu este Iubirea.  Puterea/combustia/flacăra mistuitoare nemistuind a credinței este cea care dinamizează, mută munții din loc,  face să crească sămânța binelui înnoind inimile oamenilor.,,Succesul ”    lucrării apostolice  peste timp are o altă explicație decât  cea a abilelor strategii de stăpânire și manipulare  a psihologiei de masă:,, Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. (Mc. 16, 20)  Smerenia, măsura, răbdarea și ascultarea întru cutremurul inimii sunt semnele puterii paradoxale, nevremelnice. Acestea vădesc dincolo de orice cuvânt iscusit, adevărul de credință; dovedesc și-l adeveresc  în viețile marilor părinți sfinți ai Bisericii și în minunile care le-au săvârșit apoi în numele lui Hristos, spre slava Sfintei Treimi.  ,,Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.” (I Cor., 4; 15) mărturisește Sf. Apostol Pavel. Dumnezeu binevoiește parcă acolo unde obișnuința nu calchiază uimirea și cunoașterea nu se trufește. Iar cuvintele goale din buze și minte, afectogene ori moralizatoare, deseori  mai mult încurcă decât descurcă, sau, strică, fără ardere/putere de Sus. Cuvintele cu putere multă necesită transfigurare lăuntrică.  Tot apostolul neamurilor: ,,Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.”(I Cor. 2, 1-5)