Viclenia feminină și golirea sufletului în țesătura lumii

    Există o tăcere grea care se așterne peste sufletul femeii atunci când, în căutarea comuniunii, descoperă că apropierea de ceilalți nu aduce lumină, ci o umbră subtilă, o contaminare lentă a conștiinței. Într-o lume în care chiar și cei ce se numesc creștini par să joace roluri, să poarte măști, să țeasă intrigi cu zâmbetul pe buze, femeia simte că trebuie să mintă, să se prefacă, să se adapteze unei coregrafii sociale care o înstrăinează de sine. 

Viclenia feminină nu este doar o trăsătură morală, ci o strategie de supraviețuire într-un spațiu în care vulnerabilitatea este pedepsită, iar sinceritatea devine o monedă rară. Ea se naște din frică, din nevoia de a fi acceptată, din presiunea de a fi plăcută, admirată, integrată. În cercurile femeilor, unde ar trebui să domnească sororitatea, se strecoară adesea comparația, gelozia, invidia, ura acoperită de ,,dragoste”, subtila manipulare. Complimentele devin arme, tăcerile devin verdict, iar adevărul se dizolvă în convenții.

Cu cât stai mai mult printre oameni, cu atât simți cum sufletul se goleşte. Nu pentru că ceilalți ar fi răi în mod intenționat, ci pentru că sistemul relațional e construit pe aparență, pe frică de respingere, pe nevoia de control. Intrăm în țesătura intrigilor fără să vrem, fără să știm, ca niște fire trase de o mână invizibilă. Și când ne trezim, conștiința e pătată, murdară, obosită. Ne întrebăm unde am pierdut sinceritatea, unde am uitat să fim curate, simple, adevărate.

Rar găsești onestitate între femei. Nu pentru că ele nu ar fi capabile de ea, ci pentru că au fost învățate să se protejeze prin viclenie. Sinceritatea cere curaj, cere renunțarea la imagine, la control, la putere. Dar în lumea noastră, femeia e adesea învățată să fie frumoasă/virtuoasă, nu adevărată; să fie admirată, nu înțeleasă; să fie dorită, nu ascultată/acceptată.

        Și totuși, există o cale. O cale a purificării, a retragerii, a regăsirii. O cale în care femeia se întoarce la sine, la grădina interioară, la rugăciune, la tăcere. Acolo, în spațiul genuin al singurătății alese, aparențele se dizolvă, iar sufletul se încarcă din nou. Acolo, sinceritatea nu mai e o armă, ci o lumină. Acolo, femeia nu mai joacă roluri, ci poate deveni iconică.

Hiatusul dintre mască și icoană

    Între mască și icoană se întinde un spațiu fragil, aproape invizibil, dar plin de tensiune. Este locul unde femeia se oprește, ezită, se întreabă cine este cu adevărat. Masca o protejează, o face acceptabilă, o învelește în convenție. Icoana o cheamă, o dezvăluie, o arde cu lumină. Dar între cele două nu există o punte ușoară. Există un hiatus — o ruptură, o  mare durere.

       În acest spațiu, femeia simte că nu mai aparține nici lumii, nici cerului. Nu mai poate juca rolul, dar nici nu e încă transfigurată. E în proces, în travaliu, în neputința rugăciunii/firii curate. E în acel moment în care conștiința se trezește și vede cât de mult s-a murdărit, cât de mult a mințit fără să vrea, cât de mult s-a prefăcut din nevoia de a fi iubită. Și totuși, nu poate încă renunța la toate măștile. Ele sunt lipite de piele, de trecut, de frică.

        Icoana nu cere perfecțiune, ci transparență, lipsă de viclenie,  cere onestitate. Nu cere să fii desăvârșită, ci să fii sinceră. Dar sinceritatea doare rău. Ea dezvăluie rănile, rușinea, trădările, vicleniile. Ea cere să te vezi așa cum ești, fără aură. Și tocmai aici e riscul: să rămâi blocată între cele două stări, să nu mai poți juca, dar nici să nu poți “străluci” fără sclipici. Să devii o femeie suspendată, o ființă în criză, o inimă în exil.

       Iată cum este clamată viclenia în rugăciunile psalmice:

Psalmul 139:1-3„Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean și de omul nedrept mă izbăvește,

Care gândeau nedreptate în inimă, toată ziua îmi duceau război.

Ascuțit-au limba lor ca a șarpelui; venin de aspidă sub buzele lor.” 

• Psalmul 36:9„Cei ce viclenesc, de tot vor pieri.” 

• Psalmul 91:11„Pe cei vicleni ce se ridică asupra mea, îi va auzi urechea mea.” 

• Psalmul 5:9„Că nu este în gura lor adevăr; inima lor este deșertăciune; mormânt deschis este gâtlejul lor, cu limbile lor viclenesc.”

• Psalmul 52:2-4„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu. Stricat-au oamenii, urâți s-au făcut întru fărădelegi; nu este cel ce face bine.

Dumnezeu din cer a privit spre fiii oamenilor, să vadă de este cineva priceput sau cel ce caută pe Dumnezeu.

Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul.”

       Dar poate că acest hiatus nu e un eșec, ci o dumitire. Poate că tocmai în acest spațiu intermediar se naște adevărata metanoia. Poate că aici, în golul dintre aparență și revelație, femeia începe să se roage cu lacrimi, să tacă cu sens, să iubească fără strategie meschină. Poate că aici, în acest spațiu de criză, se aprinde lumina icoanei — nu ca o imagine ideală, ci ca o prezență vie, smerită, iubitoare.  Dar știu că această perspectivă poate părea grăbită, poate chiar falsă, dacă e trăită închipuit, cu adevărat.

       Severitatea înțeleaptă față de sine și cu sine, și cu ceilalți nu e  întotdeauna o condamnare, ci o formă de iubire exigentă. O iubire care nu te lasă să te complaci, care te cheamă mereu mai adânc, mai curat, mai adevărat. Și poate că în această duritate se ascunde o rugăciune: „Doamne, nu mă lăsa să mă mint. Chiar dacă doare, arată-mi cine sunt cu adevărat.”

https://pixelarte.mx/products/peacock