Însingurarea-exercițiu de normalitate

Demult simt că aproape nu mai pot scrie nimic. Cuvintele vin și rămân nescrise.  A tăcea nu înseamnă a te despărți de semeni.  Dar, poate, tăcerea este cea mai critică atitudine pe care o poți avea  față de mersul lucrurilor în loc de o văicăreală sterilă  față de criza morală și de caracter a lumii actuale, de ,,relativismul valoric”. Pur și simplu, îți vine să taci. Să nu mai acoperi văzduhul cu cuvinte.Tăcerea este o asanare, un ultim instrument de a-ți salubriza ființa,  relațiile sau legăturile umane pe care credeai că le ai și funcționează cât de cât în stare vie.
Așa încep să apreciez tot mai mult oamenii capabili să te odihnească, care pot da pace altora, care pot să stea cu ei înșiși, nu să te bârfească gratuit sau să-ți inventarieze lipsurile pe care le propovăduiesc conștiincioși că fac un bine preventiv altora și ție însuți. Vai, cât de pricepute sunt femeile la asta! Dar, cu adevărat,  neînțelept e cel ce-și pune nădejdea în om!
Îi înțeleg tot mai mult pe anahoreți, atâta vreme cât practic și eu însingurarea-fie ca un lux personal.Nu, e necesitate. Cetatea, oamenii care  ,,trebuie” că au ceva de spus, competitivitatea absurdă, socializarea care întreține și maschează vidul ,,succesului” existențial,  simpla deschidere a internetului sau a televizorului, întâlnirea cu oameni care au păreri tot mai sigure(categorice) și intransigente dar viața lor personală e alta și atâtea altele mă fac să-mi doresc să apreciez plantele, raza de soare care mă salută dimineața în camera mea și să privesc cu dor vrăbiile care-mi vizitează grădinița și-mi sunt mult mai prietene.
Însingurarea nu e plictiseală. Cărțile, munca fizică, plantele, păsările, câinii, puțina și nefățarnica rugăciune, contemplația sunt o sursă nemărginită de regăsire a propriei substanțe a cine ești de fapt tu. Oamenii, devin tot mai falși în conversație și-ți cer să te falsifici. Trebuie să cheltuiești energii enorme pentru a  rămâne același și totuși să le faci pe plac fiecăruia.Să te tot explici. Uneori chiar simți că ți-a secat izvorul iubirii. Știu, o să vină mulți cu predici îndelungi cum știu ei să iubească. Rousseau spune că singurătatea poate să-l facă pe om mai bun. Nu e abandonare lașă sau dezertare de la problemele lumii.  Eu spun că e curaj, asumare și lucidă  responsabilitate de epurare de duhul lumesc.  Dar cine poate trăi și suporta însingurarea dacă nu în cheie evanghelică, ca să nu se vatăme pe sine însuși? Căci dacă ești un om rău, nu poți trăi cu tine însuți căci te auto-otrăvești în propria-ți cu răutate și în sosul  neliniștii interioare insuportabile. De aceea e preferabil să le răspândești altora în atâtea forme mai mult sau mai puțin deghizate. ,,Prefer să fug de oameni, în loc să-i urăsc”, iată că îi dau dreptate lui Rousseau  în ,,Visări”. A te insingura înseamnă a te dobândi, a te cunoaște pe tine însăți, fără mască. Și o formă de a stopa răul pe care vrând nevrând îl faci altora.   Măcar o vreme, asta ca exercițiu. Căci binele e cea mai efemeră și răstalmăcită stare. Despre bine se cuvine să ne smerim a crede că îl facem, mai ales când ne cuprinde febra lui.