O rană adâncă (II)

Într-adevăr, există între femei o formă de seducție verbală care nu e neapărat erotică, ci informativă, strategică, uneori chiar ,,ritualică”. Complimentul devine o cheie, o invitație, o plasă. Se deschide inima, se dezvăluie detalii, se oferă vulnerabilizare prietenească — iar apoi, în tăcere sau în cercuri paralele, se judecă, se disprețuiește, se exclude.

Această dinamică e cu atât mai dureroasă cu cât vine dinspre cele despre care se credea ca ar trebui să înțeleagă, să protejeze confidența, prietenia,  sau chiar legătura de sânge. Femeia care se lasă măgulită, empatizată, nu e  neapărat naivă, ci poate doar “flămândă” de empatie din varii motive, de validare, de apartenență. Iar femeia care măgulește nu e neapărat rea, ci poate doar învățată să supraviețuiască prin controlul informației, prin manipularea subtilă a apropierii.

Judecata care urmează e adesea mută și concomitent, grea. Se simte în priviri, în absențe, în tăceri, în ecoul privirii prietenilor comuni. Disprețul nu e verbalizat, dar e trăit. Și sufletul se închide. Se rușinează că s-a deschis. Se simte folosit, expus, murdărit. Așa se naște o formă de exil interior — când   nu mai este încredere în celelalte femei.

Poate că aici e nevoie de o nouă formă de sororitate: una care nu se bazează pe sinceritate fără intruziune meschină, de descoasere. Pe prezență fără interogatoriu. Pe admirație fără comparație. Pe arta de a ne fi unele altora?

Femeile și bârfa 

Cu o voluptate ascunsă, cu un zâmbet complice, cu o aparentă grijă — dar în esență, cu o sete de superioritate. Bârfa între femei nu e doar o formă de comunicare, ci uneori devine un ritual de excludere, o “liturghie” inversă în care se “sacrifică” imaginea celeilalte pentru a întări propria poziție.

Se începe cu o întrebare „nevinovată”: „Ai văzut ce-a postat?”, „Știi ce mi-a spus?”, „Nu vreau să judec, dar…”, ,, am auzit că…”, ,, Să vezi!…”. Și din acel „dar” se naște o întreagă construcție: se analizează, se disecă, se compară, se condamnă. Femeia despre care se vorbește devine un obiect, o poveste, o lecție. Nu mai e o soră, ci o cazieră morală. Și în timp ce se bârfește, se creează o iluzie de intimitate — dar e o intimitate toxică, bazată pe dispreț, pe invidie ascunsă, nu pe încredere.

Bârfa e viclenie în formă de conversație. E o minciună care se hrănește din adevăruri parțiale. E o trădare care se ascunde sub pretextul grijii. Și cel mai dureros e că, uneori, femeile bârfesc tocmai pe cele care le-au fost confidente, prietene, surori de suflet și trup. Se bârfește din frică, din invidie, din nevoia de a nu fi ultima, de a nu fi cea slabă, de a nu fi cea exclusă.

Dar sufletul feminin nu a fost creat pentru asta. El e chemat la compasiune, la înțelegere, la tăcere protectoare. Poate că adevărata ,,revoluție” între femei ar fi să nu mai bârfească, să nu se bucure de răul și greșelile alteia/rivalei. Să aleagă tăcerea în locul verdictului, mai ales dacă la mijloc e o vină. Să aleagă rugăciunea în locul analizei, empatia. Să aleagă să nu știe, decât să știe și să rănească. Cred ca uneori a sta departe de unele întâlniri, prietenii,  a rezista la ,,antrenarea”  curiozităților care animă inerenta bârfă, cu riscul marginalizării,  pentru a evita proliferarea la infinit a  tarei vechii Eve, contaminarea adevărului.