Nocivitatea relatiilor premaritale

Sexualitatea nu este o invenţie umană, ci o creaţie divină. Dumnezeu l-a conceput pe om ca fiinţă sexuată, cu atribute specifice. Dar sexualitatea corespunde doar celei dintâi creaţii, „bune foarte”, dar coruptă de caderea unei părţi a îngerilor si de cea a oamenilor, şi imperfectă în raport cu „cerul nou şi pamântul nou”. Vulnerabilă, temporară şi de valoare secundă, astfel se prezintă aceasta omului luminat de înţelepciunea lui Dumnezeu. Omului sedus de „duhul lumii” i se arată în schimb fascinantă, veşnică şi demnă de orice sacrificiu. Una din principalele căutări şi investiţii sufleteşti, aproape indiferent de vârstă, viaţa de cuplu nu este o activitate oarecare. Este vorba, în profunzime, de o rânduială divină: „Nu este bine să fie omul singur”. Din nefericire însă, în condiţiile practicii umane supuse păcatului, cuplul devine deseori, din şcoală a iubirii mântuitoare, o vale a plângerii unde se risipeşte darul divin al promisei apropieri conjugale. În ciuda unei impresii atât de comune, iubirea nu este o preţioasă rezervă umană, ci exerciţiul progresiv al găzduirii Duhului. Este vorba de fapt de aventura escaladării unui pisc. Sunt foarte puţini cei ce ajung în vârf, dar din ce în ce mai puţini sunt şi cei ce pornesc în expediţie. De fapt, iubirea adevărată (nu surogatele ei) este o probă la care nu se prea mai înghesuie competitorii. Iar dintre cei ce se încumetă totuşi pe un asemenea drum, mulţi ajung în scurt timp la abandon. Obstacolele împlinirii conjugale sunt specifice, dar şi asemănătoare celor ce însoţesc orice efort de desăvârşire spirituală. Unul din cele mai pline de consecinţe negative este practica relaţiilor intime premaritale. Între momentul îndrăgostirii şi săvârşirea tainei cununiei există o perioadă de subtilă vulnerabilitate a cuplului. În ciuda aparenţelor care par a demonstra contrariul, legătura celor doi, de curând înfiripată, este mai degrabă plăpândă. Deşi începuturile sunt deseori promiţătoare tocmai fiindcă au farmecul şi uşurătatea graţiei, dar şi o intensitate uneori copleşitoare a simţirii, miza unei legături netrecătoare e în altă parte. Una din principalele contrafaceri ale culturii actuale este echivalarea a doua realităţi sufleteşti diferite sub numele comun al dragostei (conjugale). Dragoste e numită astfel şi pasiunea nebună a unui bărbat pentru o prostituată sau pentru o adolescentă ori chiar pentru un alt bărbat. Dar deşi unii încă mai recunosc devierea morală a unui asemenea erotism, aproape nimeni nu mai sesizează distincţia dintre cupluri în funcţie de practicarea ori nu a sexualităţii premaritale. Chiar dacă păstrează perspectiva căsătoriei, majoritatea covârşitoare nu doar că nu au nici o reţinere faţă de o asemenea practică, dar nici nu concep altfel sudarea şi testarea relaţiei. Un creştin cât de cât familiarizat cu războiul nevăzut al duhurilor, cu perspectiva celor două căi, a dobândirii harului (viaţa) sau a pierderii sale (moartea), priveşte însă altfel, încercând să evite derapajele şi cursele unei aventuri spirituale pline de riscuri.

Prima consecinţă a a relaţiilor intime premature este schimbarea, în sufletele celor doi, a ierarhiei dintre „pofta trupului” şi „râvna Duhului”. Cea dintîi ajunge să domine, omul tinzând apoi să-şi caute împlinirea prioritar în senzualitate. În acest fel sufletul devine pătimş chiar dacă intenţiile sunt de dăruire şi de fidelitate. Şi în loc să fie cultivată cu grijă de grădinar sămânţa adevăratei iubiri, e stors cu precădere fructul deja copt, dar otrăvit, al patimii. Un creştin, căutător prin excelenţă al Duhului, se revoltă sub orice chip faţă de conformismul dominaţiei celor inferioare. Nu este însă vorba doar de o nocivă inversare de priorităţi, ci şi de o tulburare a privirii interioare. În plină aventură de cunoaştere a celuilalt, ochii inimii se acoperă, din cauza erotismului prematur, cu o pâclă care împiedică o evaluare corectă a reacţilor sufleteşti. De aici urmează mari greşeli de apreciere, astfel încât imaginea despre celălalt e idealizată mai mult decât într-un context cast. „Îndrăgostitul” de altădată poate ajunge astfel să descopere la un moment dat că persoana iubită corespunde prea puţin cu portretul creionat în inima sa într-o perioadă mult prea pătimaşă.

Într-un astfel de caz în joc apare şi „lipirea” prematură şi nepotrivită. Practica sexualităţii constituie un prilej de unire foartă strânsă, ceea ce poate fi echivalent cu un „lipici” foarte rezistent. Dar dacă lipirea s-a făcut pripit şi nechibzuit, efectul de durată va fi unul de inadecvare şi jenă. Şi astfel, uşurătatea de la început se transformă în oboseala unei progresive conştientizări a nepotrivirilor. Dar toate aceste glisări de parcurs au la bază o cauză de principiu: uitarea scopului primordial al casătoriei. Acesta nu este nici satisfacerea reciprocă a impulsului sexual, nici într-ajutorarea soţilor şi nici chiar naşterea pruncilor. Pentru un creştin, orice activitate, mai ales cele importante, trebuie să devină o cale de apropiere de Dumnezeu. Căsătoria poate fi o cale regală în acest sens. O astfel de convieţuire oferă nu doar prilejuri nenumărate pentru faptele concrete ale dragostei, ci şi o conlucrare tainică şi inefabilă pentru desăvârşirea spirituală a soţilor. Aceasta poate fi, în fond, un laborator privilegiat al revelaţiei chipului dumnezeiesc din sufletul fiecăruia. Pentru cei ce se încumetă cu hotărâre în această probă de elită, va deveni din ce în ce mai clar că adevărata nuntă este cea cu Mirele ceresc şi, în consecinţă, statutul duhovnicesc al fiecărui soţ este mai degrabă de „prieten al Mirelui”. Dumnezeu este ţinta căsătoriei, iar accentul prematur pe dimensiunea sexuală îndepărtează sufletul de aspiraţiile spirituale. Povestea biblică a lui Tobie şi a Sarei este elocventă prin simbolismul ei. Sara (cea castă) îşi rata căsătoriile fiindcă pretendenţii cădeau prematur pradă unui demon care îi şi ucidea. Demonul unei sexualităţi necontrolate ucide spiritual. Şi doar restabilirea priorităţilor opreşte ciclul nesfârşit al dramei. Rugăciunea lui Tobie din seara nunţii sale rezumă duhul adevăratei însoţiri conjugale: „Şi acum, Doamne, nu plăcerea mea o caut...ci o fac cu inimă curată”.

Dincolo însă de instabilitatea unei relaţii astfel împovărate de patimă, consecinţele pot afecta şi altfel starea sufletului. A ceda tentaţiei unei sexualităţi premature contribuie la fenomenul mai general al slăbirii (uneori până la extincţie) a voinţei. Nu există organ sufletesc mai neglijat, mai ales în epoci de decădere spirituală, decît voinţa. Voinţa este înlocuită deseori cu alte „motoare”, care au drept combustibili patimi. Dacă oamenii ajung incapabili de virtuţi duhovniceşti, aceasta se datorează în bună măsură atrofierii voinţei. Patima are uşurătatea lunecării pe tobogan, în timp ce virtutea necesită un efort specific consecvent şi pretenţios. Căsătoria, chiar înainte de a deveni o şcoală a iubirii, trebuie să fie o şcoală a virtuţilor. De fapt, una din primele forme ale dragostei este tocmai dragostea de virtuţi, care toate sunt trăsături ale frumuseţii divine.

Una din virtuţile de preţ este castitatea. Omul a fost conceput cast (starea iniţială paradisiacă a fost cea castă), iar condiţia sa viitoare (eshatologică) este de desăvârşită castitate. Castitatea premaritală şi abstinenţa sexuală a soţilor nu sunt o cenzură frustrantă din partea unui legiuitor acru, ci un complement spiritual pentru momentele intense de unire conjugală. Echilibrul acestor două dimensiuni ale căsătoriei creştine este dificil de realizat, dar constituie o provocare plină de promisiuni. Castitatea este mama şi fiica iubirii. În plus, sexualitatea premaritală va fi un contraexemplu pentru abstinenşa postmaritală, cu efecte nefaste asupra echilibrului mai sus menţionat.

În cazul unei persoane mai sensibile, patima poate produce şi tulburări mai intime. Sexualitatea în general are, datorită caracterului său excesiv de iraţional, şi un potenţial destructurant pentru persoanlitatea umană. Unele experienşe sexuale lasă răni adânci, astfel încât printr-un obişnuit proces de asociere raportul cu sexualitatea ca atare devine la mulţi oameni ambivalent. Repulsia de tip puritan e în fond o reacţie faţă de memoria negativă legată de sexualitate. Dar deşi perspectiva ortodoxă este la antipodul maniheismului puritan, uneori singura soluţie pentru vindecarea de astfel de răni intime este castitatea, fie şi temporară. Paradoxul face ca prioritatea dată relaţilor sexuale să corupă însăşi tandreţea specifică acestora (atunci când, desigur, sunt insuflate de dragoste). Patima este lipsită de măsură şi de altruism, calităţi fără de care preţuirea trupului persoanei iubite devine extrem de relativă. Frumuseţea acestuia, dacă nu trimite la complementul spiritual al virtuţilor, nu rămâne decât un prilej de consum rapid şi o mostră de perisabilitate. Orice parte a trupului poate fi privită fie cu interes pătimaş, fie cu nobilă încântare. În fond, primul test de fidelitate faţă de persoana iubită este a nu o trăda cu trupul său (ceea ce echivalează moral cu frecventarea unei prostituate). Dacă ţinta creştinului este deplina sfinţenie care să cuprindă şi trupul, nu-l poate trata pe cel al soţiei/soţului drept trup de prostituată.

Marele risc al derapajelor lipsei de control în privinţa relaţilor sexuale este ratarea „întâlnirii” celor doi. Această disponibilitate reciprocă spre intimă dăruire este una din marile bucurii ale soţilor, cu atât mai mult cu cât sunt creştini: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Din cauza unor legături de tip inferior se poate pierde ocazia unei mari apropieri spirituale. Căci temeiul specificităţii legăturii conjugale nu este intensitatea plăcerii sexuale, ci exclusivitatea şi intimitatea. „Cinstită e nunta şi patul nespurcat”, căci relaţia celor doi îşi află preţul prin unicitatea ei. Întrucât sexualitatea premaritală este deseori o premiză pentru relaţii multiple, exclusivitatea devine uşor o ţintă rapid ratată. Cât priveşte deplina intimitate sufletească, bazată pe cultivarea unei apropieri la care fiinţa umană să participe mai plenar, eşecul este cu atât mai previzibil cu cât atenţia e deturnată de la izvorul dragostei la una din manifestările sale periferice. Din păcate, sexualitatea este mult idealizată, ceea ce crează o falsă perspectivă, nu doar asupra riscurilor, ci şi asupra valorii sale. Erotizarea excesivă a iubirii de tip conjugal (dominată de surogate, căci instituţia însăşi a casătoriei e într-o evidentă criză) este viermele ce deseori urmează să distrugă fructul. Pentru un creştin, cel mai grav efect al acestui tip de derapaj este însă ratarea unei întâlniri mai intime cu Dumnezeu. Nu întâmplător Dumnezeu a insuflat autorului Cântării Cântărilor analogia dintre iubirea conjugală şi forma desăvârşită a relaţiei Sale cu omul. Cine a ratat prin împătimire relaţia cu persoana iubită nu va fi sensibil nici la condiţiile marii „întâlniri” cu Dumnezeu. Nu va preţui nici exclusivitatea şi nici intimitatea acestei legături, devenind inapt pentru exigenţele experienţei iubirii dumnezeieşti.

publicist Catalin Bogdan