Cuvânt şi faţă

Dacă cuvântul tinde spre o demonstraţie, imaginea, faţa omului tinde spre o sugestie. Ambele au o valoare imensă în mântuirea omului, ambele au fost pervertite după cădere. Insă Dumnezeu, în marea Sa milostivire şi în rabdarea infinită pe care o are faţă de om, începe opera Sa de restaurare reaşezând cioburile din oglinda spartă sufletului omenesc în ordinea firească, lucru început prin întruparea Sa.

Faţa omului prin sine dovedeşte şi mărturiseşte că Dumnezeu nu a creat omul pentru o izolare individualistă, ci pentru comuniune, pentru dăruire,  ,,iubire faţă către faţă” cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat şi a luat faţă de om tocmai pentru ca aceasta relaţie de comuniune şi de iubire să poată avea loc. ,,Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi”(Ioan I-14). Aşa cum spune Olivier Clement, faţa omului poate revela o mare taină pentru că, dacă este strălucitoare şi luminoasă, e ancorată fericit în infinitatea mângâietoare a lui Dumnezeu, iar dacă e întunecată şi tragic de tristă, e înspăimântată de golul infinit ce se cască în conştiinţa omului îndepărtat de Dumnezeu.

Taină este şi cuvântul omenesc, care dovedeşte şi mărturiseşte mai mult decât faţa sau orice altceva pe om, ca fiinţă a comuniunii şi a iubirii.

Cuvântul este un dar special pe care Dumnezeu L-a oferit omului, el are şi o misterioasă mare putere,  ,,cea mai mare putere de pe lume, nu întrucât zugrăveşte realităţi statice, ci întrucât determină voinţele omeneşti, modifică temeiurile spirituale ale lumii”( Parintele D. Stăniloae).

Ca şi faţa omului, cuvântul poate fi ancorat, sau nu, în Dumnezeu. Cuvântul are putere oricum ar fi, dar puterea ziditoare o are doar când porneşte din adevăr şi urmăreşte Adevărul. Cuvântul este oglinda interioară a celui ce îl rosteşte, pe cât de degenerat şi neziditor este el, pe atât de pervertit este ,,chipul” omului care rosteşte cuvântul. Pe cât a fost de jefuit şi tâlhărit adevărul şi realitatea cuvântului rostit, pe atât este sufletul rostitorului ,,peşteră de tâlhari”.

,,Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”( Mt. VI -21). Omul valorează cât valorează dorinţele inimii lui, obiectul iubirii sale, comoara inimii sale şi cuvintele lui căci ,,din prisosul inimii grăieşte omul”.

Omul începe să se asemene cu ceea ce iubeşte şi totul în afara lui Dumnezeu este o cădere şi o coborâre a omului de la ,,chip” la o asemănare rea, pervertită. Cuvântul exterior nu este decât expresia fragmentată, oglindă, în același timp o asemănare a permanentului cuvânt interior, care este însăşi fiinţa persoanei umane, ,,ca intenţionalitate după comuniune”.

Prin cuvânt, omul poate face un bine sau un rău enorm, poate revela un adevăr, o întreagă lume, realitate, sau poate naşte în sufletul omului o lume imaginară. El poate darâma sau transfigura suflete, căci subiectul omenesc e un cuvânt creat după chipul Cuvântului dumnezeiesc, care este şi El un subiect ,,cu o intenţionalitate după comuniune” în sânul Dumnezeirii Treimice.

De aceea mii de cuvinte ale înţelepciunii lumii acesteia ce nu sunt chip şi asemănare a cuvântului interior, nu valorează nici cât un cuvânt de sfânt, a celui ce a devenit chip şi asemănare a Cuvântului, iar cuvintele sale sunt chip si asemănare a sufletului său, în care pururea se rosteşte Cuvântul.

Corina Negreanu