Inutilitatea conceptului de „păcat” în creștinismul gândirii slabe

Public mai jos un articol al domnului Nicolae Turcan doctor în filosofie, apărut în revista Renașterea, nr. 1, 2009, p. 5, ca pe unul din răspunsurile -argument la provocările filosofiei postmoderniste ce încearcă să reformeze gândirea teologică în ansamblul ei. Menţionez aici că în primăvara anului 2007, la Universitatea clujeană Babeş -Bolyai, se decerna filosofului din Torino Gianni Vattimo titlul de Doctor Honoris Causa pentru contribuţia sa covârşitoare ca importanţă la iniţierea şi punerea bazelor unei noi teologii mondiale. Mulţumesc domnului Nicu Turcan pentru punerea la dispoziţie a acestui material.

Poate că una dintre cele mai reușite denumiri pe care gândirea postmodernă a primit-o este aceea de „gândire slabă”, aparținându-i filosofului italian Gianni Vattimo. „Slăbiciunea” din această sintagmă nu are nimic de-a face cu incapacitatea de a raționa sau cu vreun fenomen al decadenței pe care gândirea și l-ar recunoaște, ci se referă la raporturile pe care această gândire le are cu temeiurile și fundamentele metafizice, cu acele prime principii care au justificat, de-a lungul timpului, ideea de universalitate. Gândirea slabă reprezintă astfel gândirea care refuză orice referent metafizic și orice întemeiere transcendentă, suspectându-le, nietzschean, de voință de putere disimulată. Istoria Occidentului stă mărturie pentru modul în care, pornind de la întemeieri metafizico-religioase, puterea s-a manifestat discreționar (vezi Inchiziția, războaiele religioase, infailibilitatea papală etc.). De aceea gândirea slabă, care se revendică de la Nietzsche și Heidegger, dar și de la hermeneutica lui Gadammer, este mai întâi de toate o gândire a slăbirii ființei, după ce moartea metafizicii a fost declarată: „... dacă voim să gândim ființa în termeni nonmetafizici, scrie Vattimo, se cere să gândim că istoria metafizicii este istoria ființei și nu doar a erorilor umane. Dar aceasta vrea să spună că ființa are o vocație nihilistă; că faptul ei de a se reduce, a se sustrage, a se slăbi este acea trăsătură a ei care se dă în epoca sfârșitului metafizicii și al devenirii problematice a obiectivității” (Gianni Vattimo, A crede că mai credem: e cu putinţă să fim creştini în afara Bisericii?, traducere de Ştefania Mincu, Pontica, Constanţa, 2005, p. 23.).

Aceasta însă nu înseamnă că încercarea de a regândi credința creștină este lăsată deoparte. O credință în absența temeiurilor, o credință în care nihilismul e declarat, iar secularizarea e considerată o împlinire, o credință care nu mai are nevoie de folosirea conceptului de „păcat”, cam așa ar putea fi trasate, pe scurt, liniile de forță ale gândirii slabe, atunci când se apleacă asupra creștinismului. Nefiind locul aici pentru o discuție extinsă, ne vom ocupa doar de ultima trăsătură și anume de dispariția conceptului de „păcat” din discursul noii gândiri, pretins creștine, dar cu judecăți inacceptabile pentru credința ortodoxă.

Propunând demitizarea dogmaticii și a moralei, această gândire ajunge la concluzia că reflecția se poate lipsi fără nicio pierdere de conceptul de „păcat”. Pentru Vattimo, cuvântul „păcat” nu mai are decât un sens exclamativ (prezent în expresia: „Ce păcat!”), fiindcă înțelesul lui a devenit, în această interpretare secularizantă, inoperant. La fel cum anumite fapte considerate păcate au fost desființate odată cu venirea lui Hristos (nepractica circumciziei, neascultarea față de sabat etc.), Vattimo interpretează că răscumpărarea de păcat realizată prin întrupare stă și în faptul că li se dezvăluie păcatelor nulitatea lor. Dacă validitatea păcatelor se bazează fie pe o lege naturală, fie pe o fundamentare metafizică și dacă atât una, cât și cealaltă nu reprezintă decât viziuni istorice, nu absolute, atunci păcatele pot fi considerate ca lovite de nulitate. (Este important de subliniat aici teza potrivit căreia orice fundamente naturale sau metafizice sunt subsumate devenirii istorice, în acord cu filosofia hermeneutică și cu teza sfârșitului metafizicii. Este, de altfel, punctul tare al gândirii slabe: întrucât nu există nimic stabil, care să nu fie produsul istoriei, niciun principiu sau axiomă nu poate avea o valoare universală, ci doar una locală, în spațiu și timp.)

Prin eliminarea păcatului, devenit, pur și simplu, din neimportant, inexistent, creștinismul gândirii slabe își dezvăluie mișcarea centrifugă, ce nu mai înțelege deloc asemănarea cu Dumnezeu ca pe o încercare a omului de a pune în lucrare poruncile lui Hristos. Argumentul e „curat murdar”, după vorba lui Caragiale: kenoza lui Dumnezeu continuă și în istorie, însă nu în sensul că Dumnezeu se smerește, iubindu-i pe oameni în pofida păcatelor și trădărilor de fiecare clipă, ci se smerește până la a renunța la propriile porunci rostite în Evanghelie și la propriul adevăr! Rămâne libertatea confundată cu libertinajul și nucleul tare al creștinismului, considerat iubirea-caritate. Această iubire fără adevăr, devenită o noțiune foarte vagă și difuză, nu mai poate sta în niciun fel împotriva păcatului, de aceea noțiunea de „păcat” poate fi uitată fără nicio problemă.

Demonstrația ar putea fi convingătoare în cazul unei soteriologii pentru care mântuirea ar avea un înțeles extern, juridic, așa cum se întâmplă în teologia catolică sau protestantă. Dacă mântuirea este un act exterior al voinței lui Dumnezeu care a primit satisfacție prin moartea Fiului Său pe cruce, nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu, chiar și cel al gândirii postmoderne, n-ar putea acorda și pe mai departe această mântuire.

Pentru gândirea ortodoxă însă lucrurile devin problematice, cu atât mai mult cu cât în acest context este preferat un alt model soteriologic: mântuirea este realizată prin asumare, împărtășire și comunicare. Când Mântuitorul Iisus Hristos se întrupează, „devenind asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om” (Flp 2, 7), El asumă natura umană, fără a fi însă, în vreun fel, rob păcatelor acestei naturi. Om adevărat, dar fără de păcat, și Dumnezeu adevărat, o singură persoană cu două naturi și două voințe, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă, prin întrupare, natura umană căzută, fiindcă „doar ca ființă umană Dumnezeu poate mântui ființe omenești. În timp ce iertarea putea fi dăruită de la distanță, ultimul dușman – moartea – nu a fost biruit decât prin moartea voluntară a lui Hristos, pentru noi toți, demonstrând astfel dumnezeirea Sa (Romani 5, 6-8), câștigând victoria asupra morții și transformând moartea însăși, pentru cei care mor împreună cu Hristos, într-o moarte de viață-dătătoare” (John Behr, Formarea teologiei creștine. Drumul spre Niceea, vol. 1, traducere de Mihail G. Neamțu, Sophia, București, 2004, p. 108). Dacă „Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu” (Sf. Atanasie cel Mare) și dacă „Ceea ce nu este asumat, nu este vindecat.” (Sf. Grigorie Teologul), atunci înseamnă că doar prin asemănarea cu Hristos omul poate dobândi mântuirea. Dar asemănarea nu poate fi înțeleasă decât prin lupta împotriva patimilor și a păcatului, adică printr-o mișcare centripetă, dinspre natura căzută către Hristos, în vederea asemănării cu El, cel fără de păcat, în acord cu porunca din Predica de pe munte: „Fiți, dar, voi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt 5, 48).

Prin renunțarea la păcat, teoria „creștină” a gândirii slabe este evident eronată: ea a uitat ceea ce Sf. Părinți n-au obosit să repete și anume că Hristos este ascuns în poruncile sale, porunci rostite împotriva păcatului. Ea susține implicit că o parte din Evanghelie și-a pierdut actualitatea și explicit că din creștinism nu mai poate rezista azi decât un discurs corect politic al nonviolenței și al carității. De asemenea, această teorie nu-L caută pe Hristos și nici nu dorește întâlnirea cu El, posibilă doar prin lupta împotriva păcatului, ci e mulțumită doar cu câștigarea unei mântuiri exterioare la capătul unei vieți... caritabile. O viziune care pentru spiritualitatea ortodoxă reprezintă prea puțin, adică nimic.

Pentru a-i dovedi netemeinicia, am putea încheia cu un silogism, printre premisele căruia să se număre și această idee a absenței păcatului: dacă moartea este plata păcatului, căci prin păcat a intrat moartea în lume (cf. Rm 5, 12), iar păcatul nu mai există, după cum afirmă gândirea slabă, rezultă că moartea nu mai există! Refuzând ideea de păcat, „creștinismul” gândirii slabe trebuie să accepte acest silogism. O va putea face?