Doamne, 

nu mai am cuvinte – doar aceste oase goale, 

acest trup îmbătrânit de atâtea toamne, 

această inimă pe care moartea a pășit 

ca pe o frunză uscată. 

Primește-mă așa cum sunt – 

cu țipătul înfășurat în liniște, 

cu rugăciunea îngropată sub ruine, 

cu ochii secătuiți de așteptare. 

Doamne, 

Tu, Cel ce străbați abisul dintre noi, 

Care ești carnea cuvântului și sângele iertării, 

lasă-mă să Te ating cu brațele mele oarbe.

De Florin Caragiu❤️