Doamne,
nu mai am cuvinte – doar aceste oase goale,
acest trup îmbătrânit de atâtea toamne,
această inimă pe care moartea a pășit
ca pe o frunză uscată.
Primește-mă așa cum sunt –
cu țipătul înfășurat în liniște,
cu rugăciunea îngropată sub ruine,
cu ochii secătuiți de așteptare.
Doamne,
Tu, Cel ce străbați abisul dintre noi,
Care ești carnea cuvântului și sângele iertării,
lasă-mă să Te ating cu brațele mele oarbe.
De Florin Caragiu❤️
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.