,, ...Dacă cineva se ostenește să cerceteze istoria trecutului românesc, va înțelege timiditatea noastră. Ce poate fi trăsătură constantă într-o ființă omenească, poate fi trăsătură constantă și-ntr-o nație. Sunt oameni geniali pe lume, mari cuceritori ai științei și totuși timizi. Cum n-ar fi timid Românul, care în decurs de veacuri nu cunoaște decât loviturile răuvoitorilor la pământul nostru? Cum putem avea noi o pictură luminoasă, când la fiecare trăsătură de pensulă, zugravul se poate aștepta să-i smulgă pensula din mână Turcul, sau Ungurul, sau Bulgarul sau Rusul?
Nu vreau să forțez nota, să fac o tragedie din viața poporului român, dar este o tragedie! O continuă ploaie, cu scurte încetări și mai scurte iviri de raze luminoase. Așa după cum la o ploaie torențială aștepți o clipă să înceteze, ca să profiți în acea clipă să fugi până la tine acasă, la fel a fost trecutul și prezentul României; la o mincinoasă pauză de liniște, ne grăbeam să construim, să pictăm, să restaurăm ce nu s-a dărâmat.
Alta va fi situația rușilor. Cine i-a supărat pe ei? Războaiele erau duse pe mare și pe la granițe. Cine a pătruns vreodată în interiorul țării lor, să-i tulbure din lucru? Imperiu mare, vast, puteau să ridice în fiecare an o catedrală și s-o împodobească cu tot aurul ce aveau la îndemână, cu toate pietrele prețioase ce nu scădeau din bogăția Imperiului, ci rămâneau pe loc, ca undelemnul și făina văduvei din Sarepta.
Orice s-ar spune, arta unei țări nu se face în mizerie și în plâns. Arta are nevoie de spirite animatoare, de mecenat, iar artiștii au nevoie de ceasuri de liniște, de meditație, de o completă lipsă de grijă de mâine, au nevoie de o senzație de securitate, de avânt, de un mediu înconjurător cel puțin senin, dacă nu mai mult.
Și acestea nu le-a avut niciodată, România nu cunoaște, în niciun veac, o epocă de aur. Ne-ar râde sau mai degrabă ne-ar compătimi cineva, dacă am numi ,,epocă de aur” cei 25 de ani de domnie a lui Brâncoveanu, când toată Țara Românească devenise un șantier. Se clădea, se zidea, se construiau străzi, grădini, se înălțau biserici, se zugrăveau casele, se aduceau mobile din Veneția și Florența, se croiau veșminte din stofe de preț... Dar am plătit scump cei 25 de ani de înflorire. I-am plătit cu răzbunări, cu capete tăiate, cu închisori, ca și cum bisericile și mănăstirile noastre le-ar fi ridicat cu bani turcești, nu românești.
Și în astfel de împrejurări lugubre, de la un cap al vieții istorice la altul, vă puteți închipui un român exuberant, voios, fericit că trăiește și așteptând nerăbdător viitorul făgăduitor de zile aurite? Niciunul singur! Mai puțin o generație, și încă mai puțin un veac.
Slavă Domnului că hărțuit și chinuit, și apăsat, și amenințat poporul acesta român a rămas ce a fost întotdeauna: un bun creștin ortodox. Numai așa a rezistat.
(...)
Arta este o formă de cultură, dar poate trăi și fără cultură, căci este mai mult expresia unei sensibilități. Ori sensibilitatea noastră, a poporului român, s-a dezvoltat pe o scară mistică, în legătură cu mediul social, în legătură cu prima instituție de cultură: Biserica. Dacă ne-am născut cu ortodoxismul și cu el am crescut, dacă și contra Semilunei am luptat duși de ortodoxism, și tot astfel ne-am apărat pământul optsprezece veacuri de-a rândul, și am găsit în noi puterea de a rezista contra tuturor împrejurărilor vitrege ale istoriei, s-ar fi putut să pornim spre o artă, un stil și o credință estetică în afara ortodoxismului, singurul element constitutiv statornic în specificul românesc?”
Olga Greceanu- ,,Dicționarul zugravilor de subțire monahi și mireni”
 |
pictorița Olga Greceanu
sursa foto aici |
