Editorial
Firea cea bună a omului
Adevărata
vocaţie a omului este aceea a uimirii, a binecuvântării, a recunoştinţei aduse
lui Dumnezeu. Aceasta se cade cu precădere cultivată. Este partea cea bună care
nu se va lua de la noi. Doar prin această îndeletnicire
omul îşi va găsi împlinirea, pacea, împăcarea cu sine şi cu semenii, sensul şi
seninătatea în faţa angoaselor existenţiale şi ale morţii, bucuria netrecătoare
a lui a fi.
Pentru bucurie am fost
creaţi, nu pentru suferinţă. La Dumnezeu totul şi toate sunt da,
la El totul e binecuvântare. De la Zilele Creaţiei, când pe toate cele zidite de
El le binecuvânta şi le numea bune şi
frumoase foarte, până în ziua Înălţării Mântuitorului nostru Iisus Hristos
la Cer (S-a înălţat binecuvântând), toate au fost la Dumnezeu da,
toate au fost binecuvântare. Lucrurile nu s-au schimbat nici de la Înălţare
până acum când stă de-a dreapta Tatălui
şi ne binecuvântează (în toate
icoanele mâinile Mântuitorului sunt întinse spre binecuvântare), nici de acum
până la Parusie şi chiar până în veşnicie, Dumnezeu nu blestemă, nu are jumătăţi
de măsură; El binecuvântează, El este în Sine Binecuvântare. Fiecare Sfântă
Liturghie, fiecare slujbă sau Sfântă Taină săvârșită în Biserica Ortodoxă
începe cu binecuvântarea lui Dumnezeu și se încheie cu o cerere de binecuvântare.
Omul este creat după chipul lui
Dumnezeu și tinde spre asemănare cu El, deci, firesc îi este omului să
binecuvânteze. Omul este o ființă binecuvântată să fie
binecuvântătoare,asemenea Ziditorului său.
Dar
ce înseamnă a binecuvânta? Dacă răspundem la această întrebare ne cunoaştem, de
fapt, adevărata noastră fire şi cum ar trebui să fim. A binecuvânta înseamnă a
vorbi de bine, deci, a gândi bine şi de bine; aşadar, a avea inimă curată şi
mulţumitoare, minte fără de vicleşug, fără slavă deşartă şi mândrie. Înseamnă a
fi nebiruit de frici, îndoieli şi
complexe, înseamnă a nu-ţi aduce aminte răul, a avea încredere deplină în
Dumnezeu, smerenia de a nu judeca repede şi în pripă ceea ce simţi, vezi, auzi,
cunoşti şi trăieşti; credinţa și încredințarea deplină în bunătatea şi
dragostea paternă absolută a atotputerniciei lui Dumnezeu! Într-un cuvânt înseamnă
a mulţumi pentru toate, a binecuvânta, a voi şi a cere să fii binecuvântat!
Omul e un musafir venit
la viaţă în această lume. Căci viaţa o primim, nu ne-o facem noi de la noi.
Aerul pe care îl respirăm, apa, zilele, timpul, spaţiul, frumuseţea pământului şi
a universului, toate sunt daruri puse înaintea noastră, sunt euharistii
universale fără de care nu putem trăi. Cum am putea să nu avem măcar o minimă
politeţe faţă de Dumnezeu pentru toate acestea? Cum
să nu-L bine-cuvântăm?
Altfel,
nerecunoscători, suntem hoţi sau furi obraznici şi chiar despoţi. E
dispoziţia greşită a firii care provoacă multă suferinţă, neîmpăcare şi obscure
nelinişti ce duc la moarte sufletească. Ne-am folosi de apă, de aer, de un
fruct, de omul drag, de prieteni, ca şi cum le-am lua fără să-I cerem voie Aparţinătorului
şi Atotţinătorului lor, fără să-I mulţumim mai întâi că ni le-a dăruit şi să-I
aducem recunoştinţa noastră. Să-L binecuvântăm că le-a făcut şi ni le dăruieşte,
ca să fim la rândul nostru binecuvântaţi. Ştiţi cum e o constatare amară: i-am
dăruit şi nici măcar mulţumesc nu mi-a spus…
Şi nu
a fost întotdeauna aşa. Ţăranul, om simplu cu fața întoarsă mereu spre
Dumnezeu, îşi însemna orice obiect de folosinţă cu o cruce sau încrusta un
simbol religios ca şi cum l-ar fi închinat pe acesta Lui mai întâi în semn de
mulţumire şi, astfel, la rânduI lui, primea binecuvântarea de la Dumnezeu să-i
fie spre bun folos. În duh de pace, armonie şi frumos! Copiii şi-i învăţa de
mici să-L binecuvânteze pe Dumnezeu pentru toate. Amănuntul, banalul, rutina,
efemerul clipei astfel îşi risipeau sensul nesemnificativ și fatalist iar viața
lui îşi agăţa rostul în înveşnicirea vieţii. De aici și seninătatea în fața
morții.
Preoţii
şi duhovnicii au dată de la Dumnezeu puterea de a binecuvânta poporul. Deşi,
actualmente pare ridicol să te pleci
să ceri o binecuvântare pe creştet. Acest
gest e luat în râs, chiar batjocorit,
de unii confraţi ortodocşi şi e depreciat ca fiind o
superstiţie stupidă. E mult mai
păgubos (chiar de-ar fi aşa), să nu o ceri, să nu o cauţi s-o dobândeşti.
Nu,
lucrurile nu se fac prin puterea noastră. De exemplu, ne putem pleca privirea
la alcătuirea unor lujeri fără prea mare spectaculozitate estetică cum
sunt tuberozele. Însă, ce mireasmă paradisiacă emană aceste smerite inflorescenţe
dispuse în scară, de o putere euharistică, binefăcătoare! Cum să nu te miri şi
să-L binecuvântezi pe Dumnezeu ce Se ascunde în spatele unei astfel de
frumuseți împărtășite? Cum să nu te uimeşti când un suflet de sfânt poate să
emane o şi mai mare frumuseţe şi bunătate? Cum să nu dai răspuns iubirii decât
prin iubire?
Binecuvântarea
la scară mică în viața noastră pentru tot şi în toate, revenirea omului la firea lui
binecuvântătoare (de preoţie universală), lucrarea tămăduitoare şi
restauratoare prin invocarea binecuvântării ar vindeca multe contorsiuni, răutăţi,
judecăţi, critici, blesteme, neîngăduinţe, războaie văzute şi nevăzute, încleştări
degenerative care ne ţin prizonieri şi ne fac viaţa tot mai imposibil de trăit,
cu toate progresele ei de civilizaţie. Cred că e singura soluţie la care
trebuie să reflecteze şi să revină omul pentru a se (mai) salva din criză, de
orice natură ar fi ea…
Corina Negreanu
