Sub pretex de
comedie(dar numai comedie nu e), filmul ,,Calea lactee" regizat de Luis Bunuel abordează în principal aspectele dramatice ale dogmei catolice pe parcursul istoriei creștine și poate... nu numai ale ei.
Datorită manierei
suprarealiste de scenografie narațiunea filmului e
dificil de pus în cuvinte. Oricum, la suprafață pare a fi povestea a doi vagabonzi francezi- Pierre și Jean- care se însoțesc într-un pelerinaj spre Spania, la Santiago de Compostela. Se știe că Santiago de Compostela este un loc de mare
încărcătura istorică și spirituală pentru lumea catolică căci acolo se află mormântul Sf. Ap. Iacob căruia i
se datorează încreștinarea Peninsulei Iberice. Se numește așa datorită drumului
creat de către vechii celți spre acel loc, croit
chiar pe sub Calea Lactee.
Dar miza filmului e mult mai mult decât un simplu drum făcut
împreună. ,,Calea” propune atât o incursiune lăuntrică și interumană cât și una
ce traversează spațiul și timpul în istoria
omenirii după Hristos. De fapt, o reproblematizare actualizată a adevărului de
credință precum și o necesitate vie a căutării lui Dumnezeu. Și, cum orice itinerariu sau
pornire în căutarea lui Dumnezeu presupune o serie de ispitiri sau de
,,dumiriri pe cale”, traseul celor doi săraci cuprinde o serie de întîmplări(deloc întâmplătoare) în acest sens.
Interesant e că aproape oriunde poposesc cei doi deși se
vorbește acerb de credință, Hristos și dogmă religioasă nu au parte de tratamentul(răspunsul) pe
care-l solicită Evanghelia
lui Hristos pretinșilor cunoscători.
Filmul abundă în psihologism și raționalism religios, confuzie și ambivalență misterioasă, și de aici marea dilemă și lipsă în abordearea acestui subiect extrem de dificil și mult mai complex decât propunerea regizorului.
Și parcă, nimic nu-L suprimă mai mult pe Dumnezeu decât atunci se vorbește de El programatic în prea ,,cunoștință de cauză” , după rânduiala propriei minți(= subiectivitatea raționalistă).
Și parcă, nimic nu-L suprimă mai mult pe Dumnezeu decât atunci se vorbește de El programatic în prea ,,cunoștință de cauză” , după rânduiala propriei minți(= subiectivitatea raționalistă).
Pentru mine filmul e important de văzut pentru capacitatea lui de exemplificare unde poate (ne)duce
o cale spirituală asumată fără o prealabilă călăuză. Călăuza este aceea care cunoaște deja sau intuiește hachițele/capcanele/cântecul sirenelor de pe cale și are o părere de ansamblu asupra strategiei căii spirituale de parcurs.
Ansamblul în cazul doctrinei spirituale, așa cum
spunea Pr. Daniil de la Rarău( Sandu Tudor), are de luat în
vedere două lucruri: mijloacele și scopul. Mai precis, el spune: ,,De obicei începem prin mijloace și
ne oprim acolo; de scop nu mai vorbim. Aci e o anumită greșală, o lacună, o
lipsă, uitarea scopului, oprirea în mijloace, în cale, în pierderea pe drum. Se vor vedea
astfel suflete mult timp lucrând, lucrându-se și neîntemeind nimic,
nezidindu-se pe sine cu nimic, mergând mereu fără a ajunge vreodată”*.
Și din păcate așa se întâmplă cu eroii lui Luis Bunuel,
rămân nedumeriți și se pierd pe cale exact în punctul proximității scopului
râvnit.
De luat aminte!...
(Nu recomand însă filmul celor care se smintesc ușor.)
*Caietele Preacuciosului Părinte Daniil de la Rarău(Sandu Tudor) ,,Dumnezeu-Dragoste”(1), Ed. Christiana, Buc. 2000, p.200.
http://corinanegreanu.blogspot.ro/2013/04/am-vazut-pozitia-copilului.html
http://corinanegreanu.blogspot.ro/2010/02/ospatul-babettei1987.html
