Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi cu păcătoşii în cale nu a stat şi pe scaunul ucigaşilor n-a şezut.
Giotto di Bondone (1267-1337), Cappella Scrovegni a Padova,
Psalm 1, verset 1
Mulţi Sfinţi Părinţi, mai
ales Sfântul Vasile cel Mare, spun că primul Psalm nu e deloc întâmplător primul, rolul lui fiind acela de a ne
introduce în tot ceea urmează să se înfăţişeze în tot restul Psaltirii. Mai exact
ne avertizează despre urmările credincioşiei
sau necredincioşiei noastre. Pune în paralel cele două tipuri umane şi ne ajută
să alegem de la început calea. Astfel, ne introduce în tot restul psalmilor
care ar trebui să ne întărească în credinţă şi să ne facă credincioşi.
Cine e fericit
Acest prim Psalm începe cu o Fericire: Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul
necredincioşilor şi cu păcătoşii în cale nu a stat şi pe scaunul ucigaşilor n-a
şezut. Traducerile sunt diferite, aceasta fiind versiunea Înaltului
Bartolomeu Anania. În primul rând, părinţii care explică aici cuvântul spun că
fericit este numai Dumnezeu şi că, prin urmare, fericirea nu ne-o poate da
decât El. Deci, pe pământ nu poate să existe un om fericit cu desăvârşire
pentru că nimeni nu e mântuit încă de pe pământ. Dumnezeu nu poate să ne dea
fericirea deplină numai atunci când nu mai este frică şi nu mai este posibilitatea
de a se pierde vreodată. Or, pe pământ, nimeni nu poate să zică vreodată că e
mântuit şi, în consecinţă, fericit deplin. Numai mântuirea câştigată cu
ajutorul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, imortalitatea, dispariţia oricărei frici
sau tulburări pot să ne ducă la fericirea adevărată. De aceea insistă Înaltul
Bartolomeu că Fericit bărbatul care nu a
umblat în sfatul necredincioşilor este un cuvânt care se poate spune abia
după ce omul moare, nu înainte. Din acest motiv, textul nu este la prezent, „care
nu umblă în sfatul necredincioşilor”, pentru că nu poţi fi fericit când faci
lucrul acesta, ci de abia la sfârşitul vieţii: „Fericit eşti că nu ai umblat în
sfatul necredincioşilor, tu nu ai făcut”, ca şi cum ai privi de dincolo de
viaţă. Abia atunci se va putea spune: „Da, eşti fericit”.
Bărbatul şi femeia
Un alt aspect important este redat de
sintagma fericit bărbatul, prin care
se înţelege şi bărbatul, şi femeia pentru că bărbat şi femeie l-a făcut
Dumnezeu pe om şi nu putem să-i gândim despărţiţi; aşa cum atunci când spunem
Dumnezeu, înţelegem şi Fiul şi Duhul Sfânt, sau când spunem Fiul, înţelegem şi
Tatăl şi Duhul Sfânt. La fel şi bărbatul înseamnă întreaga fire umană, natura
umană, unde nici nu se pune problema unei despărţiri sau diferenţieri
calitative. Există multe prejudecăţi în acest sens, unii considerând că femeia
nu poate fi fericită, că ea nu are cale spre virtute, că ea nu are osteneala în
privinţa aceasta sau nu are rost să o aibă pentru că, oricum, va rămâne o
păcătoasă. Nici unul dintre părinţi nu a interpretat aşa aici. Dimpotrivă, e
vorba, de fapt, de acelaşi tip de bărbat despre care zice Sfântul Apostol Pavel
când vorbeşte despre bărbatul desăvârşit în Hristos. Acesta are în vedere
faptul că trebuie să ajungem la acea măsură deplină a omului şi, astfel, vorbeşte
despre tot omul, despre femei, bărbaţi, asemănându-l pe tot omul cu Hristos,
care a fost bărbat desăvârşit, deplin, întreg, fără păcat, un Om în toată
plinătatea cuvântului. Acest înţeles al bărbatului apare şi aici în primul
psalm, adică nu numai bărbatului i se dă această fericire, ci şi femeii.
Trei trepte ale
căderii
În continuare, sunt aceste trei tipuri
umane, trei tipuri de cădere sau de trepte ale căderii: sfatul necredincioşilor, calea
păcătoşilor şi scaunul ucigaşilor, al pierzătorilor sau al hulitorilor, în funcţie de traducere.
Unii părinţi insistă asupra acestor trei forme sau trepte de cădere şi încearcă
să le identifice.
Sfântul Vasile cel Mare spune despre
prima formă a necredincioşilor că aceştia sunt cei care nu cred în Dumnezeu (ateii)
sau care cred în mai mulţi dumnezei (politeiştii). Tot în această categorie se
încadrează şi cei nepăsători şi indiferenţi faţă de Dumnezeu. Nu îi interesează
şi astfel tot necredincioşi se numesc. Acest sfat al necredincioşilor este prima
treaptă a căderii. Aceasta ne îndeamnă să nu stăm în sfat cu ei, în
adunarea lor sau sub îndrumarea lor, nici măcar din motive misionare sau de
evlavie. Opusul poate fi o mare greşeală pentru că atunci călcăm cuvântul lui
Dumnezeu care zice: „nu staţi împotriva răului”. A da mărturie este un lucru
diferit, dar şi aceasta ar trebui să se întâmple îndeosebi când suntem forţaţi
sau chemaţi fără a găsi cale singuri de a sta la sfat cu ei. Acest sfat are în sine un înţeles de tăinuire
cu ei, discuţii aproape familiare cu ei, o punere în comun care deja strecoară
greşelile, îndoielile, aşa cum a stat Eva şi Adam cu diavolul la sfat şi deja
s-au strecurat în mintea lor anumite îndoieli şi false păreri. Ei, de fapt, nu
au mai crezut în Dumnezeu aşa cum trebuiau să creadă. Aceasta este prima formă
de cădere.
După ce stai în sfatul necredincioşilor
se strecoară îndoiala în inima ta, începi să laşi garda jos, devii lax în strădania
morală de a ţine de anumite principii, nu mai găseşti motiv interior pentru a
nu mai face anumite păcate. Dacă ai îndoieli faţă de Dumnezeu, ce te mai ţine?
Aşa cum zicea Dostoievski, „dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis”.
Iar dacă Dumnezeu în chipul în care îl ştiu eu nu există, sau dacă eu oricum am
îndoieli asupra Lui, nu mă mai interesează să ţin nimic. Aceasta e a doua treaptă, iar pe/în calea păcătoşilor nu a umblat. E o cale largă; începi cu
un anumit păcat, îl înveţi şi pe altul, ajungi sa le faci pe toate. E
asemănător situaţiei în care doi oameni merg pe o cale şi învaţă unul de la
altul toate greşelile şi obiceiurile rele; se începe cu o vorbă, cu un zâmbet
ironic sau cu o înjurătură şi se ajunge până la lucrurile cele mai urâte.
Aceasta este calea păcătoşilor. Lucrarea în sine a păcatului, a fără-de-legii, indiferent
cât de duhovnicesc sau neduhovnicesc este motivul, este o călătorie cu păcatul
pe calea vieţii, o călătorie care strică sufletul, îl întunecă, face să îi
devină păcatul a doua fire.
Dar, cea mai gravă şi cea mai urâtă este
a treia treaptă a căderii, a scaunului hulitorilor sau a pierzătorilor sau a ucigaşilor. Sfântul Vasile cel Mare spune că aceasta este o treaptă
care nu înseamnă numai a face păcatul în sine, ci e o vreme a corupţiei, în
care, tu, făcând păcatul, îi îndemni şi pe alţii. Sau, mai degrabă, înseamnă a
sta în preajma celor care făcând păcatul, îi corup şi pe alţii, îi ucid şi pe
alţii în jur, îi îndeamnă şi pe alţii la rău. Să stai pe scaunul pierzătorilor
înseamnă a te instala, a te consolida, ştiind ce
faci, pe calea răului; iar de pe acel scaun să-i atragi cu toată puterea şi
viclenia pe ceilalţi, pe aproapele, pe calea pierzaniei. Înseamnă opoziţia făţişă
faţă de Dumnezeu, a te zidi după chipul şi lucrarea diavolului.
Aşa e lumea
Păcatul a ajuns să fie o modă, iar dacă
nu eşti de părerea celor acaparaţi de modă şi în duhul lor, eşti socotit
nefiresc, deplasat, răuvoitor; aşa e lumea în care trăim noi acum. Chiar şi pe
vremea comunistă anumite păcate şi căderi erau considerate o imoralitate,
desfrânarea şi pornografia fiind un păcat şi pentru ei. Dar, acum, lucrurile au
ajuns la al treilea stadiu, al corupătorilor, al hulitorilor, al ucigaşilor.
Acest lucru arată şi o decădere a celui care, pe de o parte, a căzut,
călătorind de la sfatul cu necredincioşii pe calea păcătoşilor şi ajungând pe
scaun cu hulitorii şi cu corupătorii. Pe de altă parte, arată lucrarea
diavolului, care începe cu puţin şi continuă tot mai mult până te face praf şi
pulbere, oferindu-ţi un chip de mândrie, de încredere în ceea ce faci, astfel
încât nu mai ai urmă de durere, de gând că poate totuşi nu e bine. Dimpotrivă,
aceşti oameni propovăduiesc tuturor aceste lucruri, îi batjocoresc pe toţi cei
care nu fac la fel, îi învaţă şi pe alţii să le facă, li se pare că este cu
atât mai bine cu cât mai mulţi le urmează pe cale. Ajung să fie asemenea
diavolului care aşa face. Se construieşte un scaun al mândriei, al băţoşeniei,
al aşezării definitive în starea aceea de unde aproape că nu mai există cale de
scăpare...
De abia când ai trecut de toate aceste
ispite şi abia la sfârşitul vieţii, dincolo de porţile morţii, se poate spune
despre tine şi cei asemenea: „Fericiţi cei care nu au făcut toate acestea”.
Pr. Ciprian Negreanu
articol publicat in revista Arthos
