În dimineţile clareUneori, în dimineţile clare,
mă uit drept în soare râzând
şi nu pot crede c-am să mor în curând;
viaţa mea sună înalt, fără-ntristare.
Cred în ea, cred în numele ei
şi-n colorile-anotimpului meu,
zveltă ca mestecenii, mereu,
să freamăt aş vrea în soarele-acesta dintâi.
Poate nu va fi seară, poate nu va cădea
în putred octombrie fruntea-mi aprinsă;
în glumă pun mâinile mele pe piept şi zic
viaţa e stinsă de mult, viaţa e stinsă...
Însă mai plin decât grădinile-n vară,
sângele meu sună atunci ridicând
o dulce-auroră-n obrajii de ceară:
o, nu-i adevărat c-am să mor în curând...
|
Nu știu cum s-a făcut
Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat
Nu mai e mândru şi încondeiat.
Ce s-au făcut zilele răsunătoare,
vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase-nainte.
Lumina egală
nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.
Toate fructele spre care-am râvnit
s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.
Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele,
ca-n nopţile copilăriei mele.
Mă scald în zi
Mă scald ca un copil în râu.
N-am ieri nici mâine, şi voioasă-n uliţi,
privesc cum suie soarele cu suliţi,
şi mă gândesc la soare şi la grâu.
Voi scrie despre-acea necruţătoare
bucurie de-a fi tânăr sub soare;
cu fruntea lângă cer voi scrie despre viaţă.
Tu, sărută-mi cartea, dimineaţă…
Fereastra se umple de-amurg şi îngândurată
se uită la mine cum mă bucur şi cred –
ca şi când eu am scornit grădina-ntomnată,
şi stelele nalte, şi coarnele scunde de ied...
Aștept anul unu
Aștept anul unu.
Anul păcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dărâmate.
Inima mea de pe-acuma murmură: "Frate,
iartă-mă pentru urile strămoșești
și-n numele suferințelor omenești,
dă-mi mâna."
Și eu am mușcat țărâna
și-am plâns.
Cei scumpi erau morți și focul căminului stâns,
în patria incendiată.
Sângele lumina, auroră ciudată.
Zare după zare cădea,
înainte și-n urma mea.
Treceam fruntarii,
râuri și munți.
Și nimeni nu era mai mare ca marii
soldați anonimi.
Înfricoșate, cenușii mulțimi
din calea noastră se trăgeau ca apa.
Obuzele ucideau și săpau totodată groapa
copilului nevârstnic și mamei.
Apoi, spectrul foamei
colinda câmpii pustiite.
În vremea asta, iahtul cu punți aurite
de soarele Sudului
plutea ca o pasăre imaculată.
Miliardarul își fuma havana:
"O, lume minunat asezată!..."
(Viermele îngrășându-se-n rana
veșnic însângeratei omeniri...)
Frate, să nu mai avem amintiri
și visuri șovine.
Tu fãurești unelte ca și mine.
Lucrezi pământul. Poate scrii cãrți.
Sunt vetre sărace și-n alte părți
de lume, și eu te cunosc după față
că-n fiecare zi te scoli dimineață,
și seara te culci târziu.
Dă-mi mâna, să dărâmăm abatoarele
istoriei. Ieși din sicriu
și privește: răsare soarele....
poezii de Magda Isanos
