La Balcic

Balcicul...un loc în care natura, arhitectura, cultura, istoria, arta fac sinapsă desăvîrşită cu Dumnezeu. Un loc pe care Regina Maria l-a preschimbat într-o stare de suflet. De subtil rafinament. Apa, piatră, lemn într-o combinaţie măiastră ce transcende materia asemenea unui ceremonial religios, imposibil să nu te trimită cu gîndul la paradisul cel veşnic, la eternitate, la frumuseţea veşnică. Sărut mîinile cu gîndul, mă înclin şi le mulţumesc cu inima peste timp şi dincolo de timp celor două remarcabile doamne, Reginei Maria şi fiicei sale Principesa Ileana pentru această desfătare. Şi nu doar pentru atît. Veşnică fie pomenirea lor!

Panorama mării din grădina palatului

Îmbrăţişarea verde

Biserica, mică, locaş de taină

,,Nuferi albi peste apele morţii"

Marea Neagră la Balcic

Podul dorinţelor

cascada cîntă, ape din înalt

supleţea pietrei

Cruce de piatră, grădina castelului e presărată de cruci, simbolul izbînzii vieţii prin moarte

Castelul Reginei Maria

Marea Neagră, marea noastră

Creştinul prin excelenţă

Pentru mulţi e o zeiţă a unuia din multele şi variatele culte ale lumii. O zeiţă adorată în sanctuare, reprezentată în milioane de ipostaze plastice, invocata în nenumărate limbi. Pentru alţii e o femeie mitizată, ridicată la un statut nemeritat, prilej pentru o nouă formă de idolatrie. Alţii, mai pământeni, văd în ea simbolul maternităţii şi al virtuţilor aferente, într-o galerie mai largă de figuri feminine. Totuşi, pentru unii reprezintă un personaj-cheie al istoriei. Reprezentantă a umanităţii, dar la nivelul autenticei vocaţii a acesteia. Teologic vorbind, om prin excelenţă. Un om extrem de discret, tăcut în spatele unei frenetice activităţi publice a fiului său şi a tovarăşilor lui. O femeie despre care se cunosc foarte puţine amănunte biografice. Aparent nu s-a remarcat decît printr-o maternitate dificilă (ostilitate violentă de la naşterea pînă la moartea fiului). Cîteva secole după moartea sa rămăsese marginală în noua religie. Cu timpul însă, figura sa teologică a prins contururi din ce în ce mai accentuate. A devenit astfel, la propriu, omul cel mai venerat după Dumnezeu întrupat, fiul său. O veneraţie care, departe de a fi unanimă, a avut şi are excesele ei. Într-un univers impregnat de dimensiunea teologică, distincţiile, specioase pentru martorii detaşati, au mize majore. Şi într-un timp al confuziilor spirituale, subtile ori grosolane, apelul la semnificaţia nuanţelor nu e de neglijat.

În joc e însăşi corecta înţelegere a creştinismului. Nu e vorba doar de justa situare a unui personaj într-un scenariu providenţial, de o simplă împărţire de roluri ori de o ierarhizare a marilor responsabilităţi. E vorba de un stil. De impregnarea cu o personalitate prin excelenţă, care a activat la maximum potenţele unei umanităţi deseori ignorate. Prima problemă a creştinului este ţinta. Îmbibaţi de valori seculare, creştinii îşi stabilesc modele de vieţuire abia coafate în raport cu cele lumeşti, deşi animaţi de o deplină bunăvoinţă. Maica Domnului pare, la prima vedere, la antipodul umanităţii împlinite. Nu doar lipsa de publicitate acoperă cu un val viaţa ei, dar şi aparenta lipsă de implicare, dedusă din puţinele relatări evanghelice, o transformă într-un martor nu doar tăcut, dar şi prea puţin activ. Dar ea a fost nu doar o verigă în mecanismul providenţial, demnă de recunoştinţă pentru acceptul unei maternităţi iesite din comun. Dincolo de particularităţi umane (femeie, fire introvertită, meditativă – în termenii psihologiei moderne), a fost un creştin prin excelenţă. În fond, Dumnezeu nu se foloseşte de oameni providenţiali pur şi simplu în mod instrumental. Cu alte cuvinte, obscura fecioară din Iudeea romană a devenit Maica Domnului odată cu desăvîrşirea ei spirituală. Rolurile sunt manifestări ale personalităţii, dar acesta din urmă nu e rodul celor dintîi. Aici rezidă personalismul profund al creştinismului. La limită putem spune că Dumnezeu nu avea nevoie de o mamă omenească pentru întruparea Sa, dar această maternitate a devenit prilejul, la nivelul personalităţii Mariei, al unei spiritualizări plenare. Iar la nivelul comunităţii creştine a prilejuit o maternitate spirituală. Nu întîmplator cele mai pregnante analogii ale Bisericii sunt în raport cu Maica Domnului. Aceasta intimitate a legăturii cu Dumnezeu, această tainică (dar fermă) asociere la activismul providenţial, aceasta discreţie a faptei (care nu are nimic de-a face cu privatizarea actuală a religiei), aceasta însoţire permanentă cu sinuozităţile misiunii spirituale, aceasta disponibilitate tenace în raport cu comunităţi eterogene, toate sunt mostre ale unei vieţi extrem de dense. Dar toate acestea sunt virtuţi ce devin vizibile doar prin aprofundarea credinţei, prin apetenţa pentru adevarata sa vocaţie şi nu doar pentru simulacrele sale. Tocmai fiindcă inactual şi aparent marginal, chipul spiritual al Maicii Domnului e o permanentă provocare împotriva glisării noastre spre substitute hibride.

Cătălin Bogdan

Puritate

Icoana Maica Domnului icoană rusească sec. XVI

O, puritate,

tu l-ai născut

pe Dumnezeu

braţele tale

l-au legănat

ochii tăi înlăcrimaţi

de iubire

şi de teamă

i-au văzut faţa de Prunc

i-au cuprins necuprinsa-i lumină

O, puritate,

numai tu poţi întrece pe îngeri

numai tu puteai sta

în mijlocul unui asemenea foc

ca-n mireasmă şi rouă

O, puritate,

iată, un om, o Fecioară

cum trăia

neştiută

nimeni nu putea crede, nu putea visa

că un om înaintea căruia

îngerii se smeresc

îl va naşte

pe Dumnezeu

O, nevinovăţie,

numai tu nu poţi fi învinsă

de nimic, pe pămînt.

autor Daniel Turcea, poem din volumul Iubire. Înţelepciune fără sfîrşit, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, pag.154-155.

Cum am devenit un om ne-serios

Curtea sau ,,din lumea celor care nu cuvîntă"

Mărturisesc că fac parte din categoria femeilor banale care depind de armonia unui cuib şi nu le prea place să plece de acasă.Ţin la acel acasă.

Ce poate să-şi dorească o femeie ,,banală"?

Dacă la început, entuziasmul şi idealismul au cote maxime în experienţa maritală, cu timpul, ea simte nevoia de aşezare, mai degrabă decît el, e devorată de responsabilităţi şi simte mai acut nevoia rezolvării situaţiei, găsirii soluţiilor …dar, şi asta e utopie, mai ales cînd, contextual, în familia lărgită cuplul abundă de ,,bunele-intenţii”ale celor apropiaţi, nu? Căci evident casnicii şi apropiaţii sunt cei mai interesaţi ca tu să fii fericită şi vor face tot posibilul ca numai aşa să nu se întîmple …

casa

Copilaria mea a fost marcată de veşnicele construcţii, vacanţele erau epuizate de şantierele mamei…săraca…De muncă fizică. În fiecare an se mai construia cîte ceva iar curtea era plină de scînduri, ciment, nisip, var, etc.

M-am căsătorit. Nu am scăpat pe departe de ceea ce am detestat. A urmat şantierul unei renovări de casă parohială. Am trăit în perioada sarcinii vacarmul unei case întoarse pe dos, neliniştea şi neaşezarea, munca unor oameni neserioşi, tergiversanţi care îţi întind nervii la maxim. Evident nu au lipsit bunele intenţii a proaspeţilor părinţi dobîndiţi în urma căsătoriei...

Nu spun nimic de şantierul bisericii ce a urmat după mutarea noastră…alt capitol greu de familie. Dar aici ne-am revărsat ca pentru Dumnezeu. A fost cu totul altceva.

Apoi, alt şantier tot de o vară, încercînd să găsim soluţii pentru a trăi civilizat, mai ,,rezonabil” ca familie, pe 41m pătraţi. Nu ne aparţineau, dar ce puteam face timp de 12 ani, cît am locuit acolo? Cînd am renovat complet(de la A la Z) apartamentul, în timpul lucrării, umblam pe străzi împreună cu soţul meu aidoma cerşetorilor, nu aveam unde să ne plecăm capul. O experienţă ce mi-a prins bine, am descoperit cine sunt adevăraţii prieteni…oameni la care nu te gîndeai. Nu fac nici un reproş aici căci Dumnezeu a avut grijă şi ne-a trimis ajutorul prin oamenii Săi.În fine, au urmat datoriile a căror povară tot gratie lui Dumnezeu şi cu truda noastră s-au rezolvat…rezolvat…pentru o vreme căci nu era acel acasă…

Aşa că, în urmă cu aproape trei ani am semnat un contract, cel mai grozav pentru banii noştri puţini, cu firma unor nemţi veniţi în România S.C. Werner…

Sigur că nu idealizam mutarea la ţară mai précis în Floreşti însă altă soluţie plauzibilă de a scăpa de bloc şi de a avea o casă a noastră, nu era. Obsesia acelui acasă…Totul suna minunat, în 10 luni era gata casa triplex adică cu încă două familii. Cu constructori nemţi, grozav, totul promitea să meargă zeiss dar, în realitate, numai aşa nu s-a întîmplat. Nu, nu-mi spuneţi de corectitudinea nemţească că am reacţii viscerale, un mit răsuflat pentru mine. Ba am aflat cît de răzbunători pot fi dacă le spui ,,ende” şi vrei să te ocupi de treabă în alt mod …Aşa am ajuns, forţat, diriginte de şantier şi am neglijat pictura devenind eu un om ne-serios faţă de alţii.

Vara, toamna trecută şi primăvara aceasta, zi de zi, le-am petrecut pe şantier, în lumea lui ,,în aia mea” adaos după fiecare cuvînt meşteresc, în lumea lipsei cuvîntului dat, a parolei, a muncii de trei lulele, a meschinariei, a jigodiilor, a improvizaţiilor şi compromisului, a parşivismului, a escrocilor mărunţi care te fură şi te mint cu un tupeu fantastic, paralizant( le dai şi bani numai să te lipseşti de ei) pînă la escrocii mari, cei cu staif… da…Aşa am aflat că buna înţelegere, corectitudinea, omenia, demnitatea, onoarea, politeţea, bunul simt, sinceritatea nu sunt funcţionale, din contră, eşti suspect dacă te încrîncenezi să ţii la aceste valori. Dacă eşti corect cu termenul plăţii, ,,a …, popa e plin de bani, trebuie stors…" Vrei frumosul şi lucrul mai bine făcut? Se triplează preţul şi calitatea rămîne aceeaşi, deşi credeţi-mă, nu suntem genul de oameni care să avem mofturi fie ele şi iraţionale sau alte intoleranţe. Şi aici s-au speculat slăbiciunile noastre şi ne-au costat tot cu neomenia obţinută. O, am avut un meşter care pentru instalarea unei ferestre(mici) velux, mi-a vorbit trei sferturi de oră, de parcă comprehensibilitatea limbajului heideggerian era floare la ureche pentru ce voia el ca sa mă facă să pricep că efortului lui pentru o asemenea utilitate mă costă enorm... Şi geamul tot nu l-a pus...

Meşterii constructori, instalatorii, adevăraţi demiurgi ai zilelor noastre...

A urmat spargerea casei. Invadaţi de hoţi, minunea lui Dumnezeu că nu s-a luat nimic. Doar termopanul avariat. Aşa s-a hotărît mutarea noastră mai grabnică, vorba vine. De ce? Pentru că poliţia nu a făcut nimic. Nici măcar un proces verbal. Am văzut pe propria piele cît de protejat de lege e omul de rînd în România, decît, chiar numai de Dumnezeu. Retrăisem cu poliţia o istorioară personală cînd în urmă cu ceva ani, împreună cu un grup de studenţi plecam să escaladăm masivul Fagăraş iar mie mi s-au furat toate actele şi banii într-un contex greu de înţeles şi acum. Am străbătut cu piciorul masivul celor mai frumoşi munţi din ţară fără nici o identitate. Grozavă experienţă. Ca să-mi refac actele atunci cînd m-am reîntors la normalitate, poliţia îmi sugera să dau declaraţie că mi-am pierdut poşeta într-un autobuz aglomerat în drum spre piaţă. Altfel nu se putea, ca şi cum reieşea că eram de felul meu o idioată ameţită. Dar poţi să te opui ca să îţi recîştigi identitatea condiţionată în felul acesta ? Aşa şi acum, noi eram cei care aproape că lăsasem uşa deschisă şi doar doar ne invitasem hoţii să vină. Nimeni nu avea nici o răspundere, nici firma, la înţelegere cu poliţia. Noi eram idioţii. Aşa ne sugerau, ei, poliţiştii profesionişti.

O, dar n-a fost tot… Odată mutaţi, a urmat şantajul obţinerii mijloacelor de civilizaţie, într-o lume civilizată. Civilizaţia, ca să beneficiezi de ea, te costă enorm, se lasă greu dobîndită. Apă, canal, gaz, electricitate…aceste monopoluri în contextul românesc nu pot fi atinse decît prin cunoştinţe bine plasate, de care trebuie să faci uz, altfel astepţi umil şi umilit mult şi bine…Iar firma ca intermediar speculativ ce putea face pentru a mai obţine bani de pe pielea noastră? Să ne şantajeze cu tăierea apei sau gazului dacă nu plătim nişte suplimente de cîteva zeci de mii de lei . Asta numai pentru că încă este proprietarul utilităţilor comune.

Şi uite aşa povestea mea....

Nu mai spun de vecini: alt capitol, de data aceasta al individualismului(noi ne facem treaba noastră, cum putem, ne descurcăm....restul nu ne interesează), al des întîlnitului ,,contra” chiar dacă, din păcate, depindem de lucruri comune. Asta doar aşa, ca să nu fie bine pentru nimeni şi să moară toate caprele...pe principiul foarte ,,creştin" : nu plătim nimic, să plătească fraierii şi ne folosim cu toţii de drum.Chiar dacă altfel, ne rupem maşinile cu toţii. Etc, etc...

Este povestea întîmplării din care nu mai îmi revin şi din care nu mai pot să ies fără să fiu mutilată sufleteşte, cu toate reţetele duhovniceşti ce le am la îndemînă. În acest timp, cu o asemenea viaţă, n-am mai avut ,,faţă” pentru oameni. Din mîhnire mi s-au blocat toate dispoziţiile de comunicare şi ştiu că am supărat pe mulţi. O mare mîhnire aşezată ca o pîclă pe suflet m-a făcut să mă izolez şi să nu mai savurez bucuria prezenţei prietenilor şi a celor dragi. A oamenilor în general. Tocmai din motivul de a–i proteja de lamentările si ratările mele. O oboseală a sufletului datorată meschinăriei şi minciunii unor oameni lipsiţi de calitatea de a fi cu adevărat oameni. Nici bucuria picturii nu am mai avut-o.

Floreştiul

Mi-am pierdut vremea, oare? Nu am fost suficient de înţeleaptă? Încă nu am răspuns.

Pentru că nici aici nu simt că e acel, acasă….

Dar ce puteam face între cele două tentaţii condiţionale între care sufletul unei biete femei ajunse mamă se zbate, prima -a vizuinii, a cuibului în care să ai unde să-ţi pleci capul, să te reverşi cu dragoste şi să te bucuri cu cei dragi, şi a doua, aceea că omul nu are casă aici, pe pămînt, în această Vale a Plîngerii?

Să-ţi păstrezi calitatea de om într-o lume tot mai lipsită de omenie…iată o provocare creştină ...

Actuală.

Cer scuze celor care mi-au scris prin poşta electronică şi nu am avut putere să le răspund, prietenilor pe care i-am neglijat, tuturor celor care mă cunosc şi i-am suparat.Tuturor vă cer iertare.

Credinţa şi patologiile ei

Biserica Arbore, foto: Cătălin Bogdan

Credinţa este un dar, iată un loc comun. Un dar pe care Dumnezeu îl face tuturor oamenilor, fără excepţie, fără predestinare. Unii îl acceptă, schimbându-şi viaţa, alţii îl refuză, fiecare după cum alege, într-o deplină libertate. Cei care-l refuză o fac fie cu obstinaţie şi fanatism (vezi fanatismul ateilor), fie cu nepăsare, prin reaua folosire a libertăţii lor, declarându-se pur şi simplu neinteresaţi de subiect. (Aceştia din urmă pot să nu ştie cu claritate când li s-a oferit şi când au refuzat darul credinţei. În orizontul preocupărilor zilnice, nu au timp de complicaţii suplimentare, cu atât mai mult cu cât istoria răstignirii şi învierii Fiului lui Dumnezeu le pare ruptă dintr-o carte de mituri. În plus, cei care o povestesc se dovedesc de multe ori sub nivelul la care ar trebui să se afle.) Pentru toţi aceştia, credinţei i se opune necredinţa sau ateismul.

Avem, în al doilea rând, îndoiala, apanaj (şi metodă!) a celor sceptici. Cel care se îndoieşte crede pe jumătate sau pe sfert, vorbeşte cu Dumnezeu fără să creadă în El (vezi cazul lui Cioran), când nu crede, nu crede că nu crede, iar când crede, nu crede că crede (ca, de pildă, Stavroghin, personajul din Demonii lui Dostoievski). Se îndoieşte, cu alte cuvinte, şi de credinţa, şi de necredinţa lui. Sfâşiat între cele două, scepticul nu încetează să penduleze între extreme, neputându-se lăsa convins nici de argumentele uneia, nici ale celeilalte. Atitudinea lui e profund teoretică, fiindcă nu se gândeşte nicio clipă să o pună în practică. Voluptatea nehotărârii îşi ajunge sieşi, de aceea orice faptă sau gest care ar izvorî din vreo decizie pro sau contra credinţei sunt înlăturate din principiu. Scepticul e mai mult necredincios decât credincios, chiar dacă lui îi place uneori să se considere altminteri.

Urmează patologiile celor ce cred, ale celor cu sufletul plin de certitudinile propriei lor credinţe. Cum însă credinţa nu e credinţă dacă nu vizează mântuirea, să o privim din această perspectivă, pentru a putea merge mai departe. Sunt unii care consideră că simpla credinţă mântuieşte. Ei sunt aleşi şi predestinaţi, dispensându-se cu uşurinţă uneori de lucrarea harului, alteori de lucrarea faptelor bune. Simpla decizie pentru, seamănă cu semnarea unui contract (viziunea este într-adevăr profund contractualistă): odată semnătura pusă, fuziunea dintre cele două „companii” – divină şi umană – s-a produs, locul în rai fiind asigurat. Nevoia de certitudine a mântuirii înlocuieşte aici certitudinea credinţei (care se dovedeşte, pentru aceştia, insuficientă), faptul demonstrând o fisură în credinţa însăşi. Postularea în absolut a ideii că sunt deja mântuiţi îi face pe aceştia să pară nu doar naivi, ci şi incapabili de a-L lăsa pe Dreptul Judecător să decidă cine va intra cu adevărat în Împărăţia Cerurilor şi cine nu. Jocul orgoliului este aici deplin.

Nu trebuie uitaţi căldiceii. Credinţa lor pare a fi în regulă, dar faptele credinţei lipsesc cu desăvârşire, deşi la un sondaj de opinie aceştia n-ar ezita nici în ruptul capului să nu se numere printre cei care cred. Deşi nu se consideră asiguraţi cu un loc în Împărăţia lui Dumnezeu, căldiceii nici prea multă credinţă nu dovedesc, orientarea şi gesturile lor arătând că, în fapt, credinţa pe care o declară, uneori nu fără aplomb, e mult prea firavă pentru a fi lucrătoare.

Dacă acestea ar fi, într-o trecere rapidă, principalele patologii ale credinţei, cum arată credinţa însăşi? Desigur, aşa cum am spus, ea este o certitudine, dar o certitudine care nu se propagă automat către împărăţia lui Dumnezeu şi nu concluzionează grăbit că mântuirea e deja câştigată. Certitudinea faptului de a crede ţine de ontologie, fiindcă ea tinde să schimbe pe om în fiinţa lui. O schimbare ce nu se produce dintr-o dată, ci cunoaşte ani de îndelungată nevoinţă. Mântuirea este răsplata lucrării poruncilor lui Hristos, căci ele sunt cele ce-l schimbă pe om, iar nu simpla decizie contractualistă. Dar cine ar putea susţine că este lucrător fără greşeală al poruncilor Evangheliei? Bolnav fiind, avva Sisoe se ruga să mai fie lăsat puţin, ca să se pocăiască (cf. Sisoe, 49). Certitudinea credinţei lui, care-l adusese în pustie, nu implica şi certitudinea mântuirii. Dar nici nu excludea nădejdea că, în cele din urmă, Dumnezeu, ar putea să i-o dăruiască.

Text publicat în Renașterea, nr. 3, 2008, p. 6

material preluat de pe blogul lui Nicolae Turcan

Incursiune III

Incursiune II

Incursiune de suflet I

Postul Adormirii Maicii Domnului / pentru sfîrşitul nostru creştinesc

Maica Domnului din Vladimir

o icoană a demnităţii şi virtuţii feminine desăvîrşite

Ca vechime, acest Post este cel mai nou. Primele atestări ale unor zile de post ce preced sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului le avem de-abia din secolul V, după Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes. La acel sinod s-a recunoscut şi s-a proclamat Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu.

Mulţi au ţinut atunci doar o zi de post în ajunul praznicului cum de pildă se sărbătoreşte pînă astăzi la romano-catolici. În Patriarhia Constantinopolului se ţineau patru zile de post, în cea a Ierusalimului opt zile; alţii în Răsărit ţineau timp de o lună postul unind în felul acesta praznicul Adormirii cu cel al Naşterii Maicii Domnului.

Postul mai era numit Postul lui August după Patriarhul Constantinopolului Nicolae I Misticul. Abia în sec. al XII-lea, sub Patriarhul Luca, s-a hotărît ca postul să înceapă la 1 august să dureze 14 sau 15 zile pînă la sărbătoarea Adormirii. Acest post este mai uşor ca asceză decît Postul Mare dar mai aspru decît cel închinat Sfinţilor Apostoli. Motivele instituirii lui sunt:

1. Faptul recunoscut de Sfînta Tradiţie şi reamintit de Sfîntul Simion al Tesalonicului că Maica Domnului s-a pregătit cu post înainte de adormirea sa. Acesta este principalul motiv pe care şi noi, creştinii de azi îl imităm(cel puţin) în cinstea adormirii şi vieţii jertfelnice a Maicii lui Dumnezeu.
2. În amintirea marilor virtuţi pe care Maica Domnului le-a avut şi le are, virtutea răbdării, smereniei, ascultării, cuvioşiei, nădejdii, dragostei, a vieţii ei pămînteşti austere si nu fără de lipsuri. Omeneşte, Maica Domnului nu a avut o viaţă uşoară.
3. Maica lui Dumnezeu, de fapt, nu putea fi cinstită decît prin post şi rugăciune la cea mai mare prăznuire aduse celei de-a Doua Evă, sau Eva cea Nouă care prin post, ascultare şi rugăciune l-a ales pe Dumnezeu spre Întrupare. Cealaltă Evă prin neascultare şi ignorare a poruncii dumnezeieşti, a ales să calce porunca postului în Rai şi a mîncat fără voia Domnului din Pomul cunoaşterii binelui şi răului.

Pilda pregătirii Maicii Domnului şi prin post înainte de trecerea la cele veşnice ne este exemplu demn de urmat pentru noi cei ce ne numim creştini mai ales pentru ziua morţii noastre, invocînd ajutorul Maicii Domnului în această trecere de mare încercare, căci nu de moarte ne temem noi ci de înfăţişarea noastră la Judecata lui Dumnezeu. Ajutorul şi grija pentru sfîrşitul nostru creştinesc se întrevede cu siguranţă în viaţa multor sfinţi şi creştini aleşi, cînd Maica lui Dumnezeu a dat înainte semn ori s-a arătat, i-a întărit şi i-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din lumea aceasta şi aflarea fără de teamă, neînfruntată înaintea Fiului lui Dumnezeu. Atunci cînd ne va chema la El.

Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu,

Roagă-te pentru noi păcătoşii

Acum şi-n ceasul morţii noastre.

Amin.

icoana Adormirii Maicii Domnului -Teofan Grecul sec XIV

îndrăznesc să spun o imagine austeră dar exemplară, o frumuseţe ce vorbeşte de la sine

despre smerenia desăvîrşită a întregii vieţi pămînteşti pînă şi în clipa Sfintei Adormiri a

Maicii lui Dumnezeu şi a Maicii noastre

Gânduri de vacanţă

Putem spune că ne aflăm în plină vară, vacanţa pentru cei mici a venit, sesiunea de vară pentru studenţi e pe sfârşite. Cum să nu te bucuri, mai ales când eşti copil sau tânăr de acest anotimp?De vacanţă... De prieteni sau de noi prietenii ce se leagă... Vara, e un anotimp parcă destinat camaraderiei sau împrietenirii, frumuseţii ce se naşte între oameni.

Dacă Ascor-ul Cluj Napoca are o realizare frumoasă şi cu un rezultat bun și evidențiat în domeniul diverselor sale activităţi, acela ar fi  organizarea taberelor de vară pentru copii.

Un grup de voluntari ,,ascorişti" se preocupă de bunul mers şi buna desfăşurare a acestor proiecte creştine, spre folosul (mai ales duhovnicesc) copiilor ce participă în tabere. Chiar şi al părinţilor.

Dacă în vara lui 2005, părintele Aris Metrakos din S.U.A., în parteneriat cu Mitropolia Clujului prin A.S.C.O.R filiala Cluj, venea să iniţieze în acest proiect, şi, timid, s-a dat curs primei tabere creştin-ortodoxe pentru copii şi tineri aflați până la vârsta majoratului, iată că azi putem vorbi de o adevărată extindere a proiectului, prin organizarea a trei tabere de vară, pe diferenţă de vârstă, în care copiii participanți se simt minunat şi revin de fiecare dată cu interes deosebit. Cererea a fost atât de mare încât s-a ajuns la această formulă de extindere. Ba încă, nu mare ne-a fost mirarea ca, la dorința prudentă a părinţilor pentru participarea copiii dânşilor într-o tabără de vară mai ,,cuminte", deşi unii creștini nepracticanţi, au fost iniţiaţi ei înșiși de către proprii copii, atunci când aceştia au revenit în familie, în deprinderi de rugăciune înainte de masă, post, participat la slujbele bisericeşti, cateheze şi bune maniere creştine. Acum vin la biserică duminica sau când le este cu putinţă peste săptămână, împreună cu copiii lor. În felul acesta a dat roadă, în unele familii, sămânţa binelui.

Nu pot să nu remarc căldura şi voluntariatul desăvârşit al lui Sorin Câlea, ex-preşedinte de Ascor, care ajută în continuare la activitățile taberelor. Chiar a iniţiat anul trecut prima grădiniţă creştin-ortodoxă din Cluj Napoca cu binecuvântarea Înaltului Mitropolit Bartolomeu. Sau, veleitatea şi pasiunea vocaţională pentru activităţi creştine destinate celor mici şi adolescenţilor de care dă dovadă Radu Copil, precum mulţi alţi tineri sufletişti fără de care nu s-ar fi putut pune pe picioare astfel de proiecte. Nădăjduiesc ca într-o bună zi, aceşti oameni virtuoşi, să dea curs deschiderii unei şcoli creştin-ortodoxe.

Deşi părintele Ciprian Negreanu nu a putut fi prezent decât în puţine rânduri, întotdeauna a existat un părinte, de obicei tânăr şi cu drag de copii, care să-i îndrume şi să le fie călăuză spirituală.

Eu însămi am participat în câteva din aceste tabere şi pot spune că au fost prilej de mare bucurie de fiecare dată şi am rămas cu amintiri deosebit de plăcute. M-am întors mult mai bogată sufleteşte chiar dacă  iniţial am fost mai sceptică în ceea ce priveşte rezultatul spiritual scontat al acestui gen de activităţi. Dar mi-am spulberat orice îndoială. Iar Ilinca noastră, ce să mai spun, e tare dornică de animaţia taberei.

Programul lui Radu Copil(parcă şi numele îl predispune către vocaţia sa pentru cei mici), pentru această vară se găseşte la http://raducopil.ascorcluj.ro/tabere/

una dintre distracţiile curajoase

cu bunul nostru prieten, părintele Aris Metrakos, după o expediţie prin pădure

un program artistic pregătit pentru Prea Sfinţitul Vasile Someşanul

la vizita Sa; un moment mult aşteptat de copii

Radu Copil şi Sorin Câlea, sufletul şi creierul taberelor...

din animaţia serii

momentul  de final, al

oferirii diplomelor de merit

la plecarea Prea Sfinţitului Vasile

Despre Postul Sfinţilor

Icoana tuturor Sfinţilor

Dintre cele patru posturi ale anului bisericesc, două sunt închinate Mântuitorului(Postul cel Mare şi Postul dinaintea Naşterii Mântuitorului) , unul Maicii Domnului şi unul Sfinţilor. De obicei această perioadă de asceză o numim Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, dar denumirea nu cuprinde tot adevărul.

Este adevărat că acest Post se încheie cu un praznic închinat marilor apostoli, dar trebuie să ne aducem aminte că, de fapt, noi sărbătorim la aceast praznic pe toţi sfinţii, osârdia, osteneala şi mucenicia lor pentru Domnul Dumnezeu.

Chipul Tatălui ne-a fost descoperit şi l-am cunoscut prin Iisus Hristos. Chipul Fiului ne-a fost descoperit şi l-am cunoscut prin mărturia Duhului Sfânt şi prin lucrarea Lui prin Biserică în lume. Cum cunoaştem chipul Duhului Sfânt? Am văzut mai sus că, în fireasca Sa smerenie şi iubire, fiecare Persoană a Sfintei Treimi nu se mărturiseşte şi nu se descoperă pe Sine, ci dă mărturie despre celelalte Persoane, le descoperă pe acestea.

Despre Duhul Sfânt avem mărturia Tatălui prin profeţi, avem şi mărturia directă a Fiului prin cuvânt. Şi ştim că în gura a doi sau trei martori este tot adevărul. Cine este cel de-al treilea martor?

Sunt sfinţii. Ei dezvăluie chipul şi lucrarea Duhului Sfânt în istorie. Biserica a ştiut acest lucru şi de aceea, o mai lungă perioada de după Rusalii, este închinată într-un fel sau altul sfinţilor.

Aşa că avem primele două Duminici după Rusalii închinate: prima, tuturor sfinţilor, a doua tuturor sfinţilor români( sau acelora din a cărui neam faci parte). Este o perioadă de bucurie, de lumină, fără postire în prima săptămână după Pogorârea Duhului Sfânt, atât miercurea cât şi vinerea care simbolizează bucuria întâlnirii dintre Duhul Sfânt şi sufletul omenesc .

Lucrarea aceasta a sfinţeniei şi a sfinţilor nu este numai bucurie şi lumină, viaţa lor cuprinde şi osteneală, răbdare, asceză, mărturisire şi chiar martiriu. Pentru aceasta, vine şi vremea postului, care aduce aminte de osteneala tuturor sfinţilor mărturisitori, prin însăşi viaţa lor, ai lui Hristos. Aşa cum la Tainele Cununiei şi a Hirotoniei se cântă la început înconjurând Sfânta Masa, imnul de bucurie ,,Isaia dănţuieşte..." şi imediat se cântă imnul ,,Sfinţilor mucenici...", aşa putem compara această perioadă de după Rusalii.

De aceea e prea puţin să rezumăm rostul acestui Post doar la aducerea aminte de martiriul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ci prin el se cinsteşte toată lucrarea şi osteneala tuturor sfinţilor.

După Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a doua zi se prăznuieşte Soborul tuturor Sfinţilor Apostoli.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

pr. Ciprian Negreanu

icoana Soborului celor 12 Apostoli

Time

Un compozitor şi o mare balerină care îmi plac

În imagine: Anna Pavlova(1881-1931), marea balerină a Rusiei, dansând

în Lacul Lebedelor- Piotr Ilich Tchaikovsky

muzica: Brian Eno

Evenimentul familiei

Fetiţa noastră, Ilinca, a terminat clasa I.

Suntem fericiţi.

A venit vacanţa mult aşteptată!

Pogorârea Duhului Sfânt

Tuturor cititorilor acestui blog, celor interesaţi, celor ce poposesc pe aici, le doresc Sfinte Sărbători pline de binecuvântarea Duhului Sfânt! 

Sfântul Serafim de Sarov a reuşit să adune în câteva cuvinte toate năzuinţele şi aşteptările poporului creştinilor de-a lungul întregii istorii: ,,Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt". Toată Evanghelia îndemnul şi învăţăturile ei se pot rezuma în aceste cuvinte.

Din Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog:

,,Vino, lumină adevărată. Vino, viaţă veşnică. Vino, taină ascunsă. Vino, comoară fără nume. Vino, realitate inefabilă. Vino, persoană de neînţeles. Vino, fericire nesfârşită. Vino, lumină neînserată. Vino, alinare a tuturor celor ce aşteaptă mântuirea. Vino, deşteptare a celor adormiţi. Vino, înviere a morţilor. Vino, puternice care faci, refaci şi preschimbi totdeauna numai prin bunăvoinţa Ta. Vino, nevăzutule, Cel cu totul intangibil şi imperceptibil. Vino, Tu, Cela ce rămâi veşnic nemişcat şi în fiecare clipă în întregime, Te mişti şi vii la noi, cei adormiţi în iad, Tu, Cela ce eşti deasupra tuturor cerurilor. Vino, nume preaiubit şi pretutindenea chemat, dar a cărui fiinţă a o exprima sau a o cunoaşte ne este cu totul oprit. Vino, bucurie veşnică. Vino, cunună neveştejită. Vino, purpură a Marelui Împărat, Dumnezeul nostru. Vino, cingătoare cristalină şi înstelată a celor fericiţi. Vino, încălţăminte neajunsă. Vino, dreaptă cu adevărat cârmuitoare. Vino, Tu pe care L-a dorit şi Îl doreşte sufletu-mi întinat. Vino, Tu, Cel Unul la cel singur, căci Tu vezi că eu sunt singur. Vino, Tu, Cela ce m-ai despărţit de toate şi m-ai făcut însingurat în această lume. Vino, Tu, Cela ce Însuţi ai devenit dorire întru mine, care m-ai făcut să Te doresc pe Tine, Cel cu totul neajuns. Vino, suflare a mea şi viaţa mea. . Vino, mângâiere a amărâtului meu suflet. Vino, bucuria mea, slava mea, desfătarea mea cea fără de sfârşit".