Credinţa este un dar, iată un loc comun. Un dar pe care Dumnezeu îl face tuturor oamenilor, fără excepţie, fără predestinare. Unii îl acceptă, schimbându-şi viaţa, alţii îl refuză, fiecare după cum alege, într-o deplină libertate. Cei care-l refuză o fac fie cu obstinaţie şi fanatism (vezi fanatismul ateilor), fie cu nepăsare, prin reaua folosire a libertăţii lor, declarându-se pur şi simplu neinteresaţi de subiect. (Aceştia din urmă pot să nu ştie cu claritate când li s-a oferit şi când au refuzat darul credinţei. În orizontul preocupărilor zilnice, nu au timp de complicaţii suplimentare, cu atât mai mult cu cât istoria răstignirii şi învierii Fiului lui Dumnezeu le pare ruptă dintr-o carte de mituri. În plus, cei care o povestesc se dovedesc de multe ori sub nivelul la care ar trebui să se afle.) Pentru toţi aceştia, credinţei i se opune necredinţa sau ateismul.
Avem, în al doilea rând, îndoiala, apanaj (şi metodă!) a celor sceptici. Cel care se îndoieşte crede pe jumătate sau pe sfert, vorbeşte cu Dumnezeu fără să creadă în El (vezi cazul lui Cioran), când nu crede, nu crede că nu crede, iar când crede, nu crede că crede (ca, de pildă, Stavroghin, personajul din Demonii lui Dostoievski). Se îndoieşte, cu alte cuvinte, şi de credinţa, şi de necredinţa lui. Sfâşiat între cele două, scepticul nu încetează să penduleze între extreme, neputându-se lăsa convins nici de argumentele uneia, nici ale celeilalte. Atitudinea lui e profund teoretică, fiindcă nu se gândeşte nicio clipă să o pună în practică. Voluptatea nehotărârii îşi ajunge sieşi, de aceea orice faptă sau gest care ar izvorî din vreo decizie pro sau contra credinţei sunt înlăturate din principiu. Scepticul e mai mult necredincios decât credincios, chiar dacă lui îi place uneori să se considere altminteri.
Urmează patologiile celor ce cred, ale celor cu sufletul plin de certitudinile propriei lor credinţe. Cum însă credinţa nu e credinţă dacă nu vizează mântuirea, să o privim din această perspectivă, pentru a putea merge mai departe. Sunt unii care consideră că simpla credinţă mântuieşte. Ei sunt aleşi şi predestinaţi, dispensându-se cu uşurinţă uneori de lucrarea harului, alteori de lucrarea faptelor bune. Simpla decizie pentru, seamănă cu semnarea unui contract (viziunea este într-adevăr profund contractualistă): odată semnătura pusă, fuziunea dintre cele două „companii” – divină şi umană – s-a produs, locul în rai fiind asigurat. Nevoia de certitudine a mântuirii înlocuieşte aici certitudinea credinţei (care se dovedeşte, pentru aceştia, insuficientă), faptul demonstrând o fisură în credinţa însăşi. Postularea în absolut a ideii că sunt deja mântuiţi îi face pe aceştia să pară nu doar naivi, ci şi incapabili de a-L lăsa pe Dreptul Judecător să decidă cine va intra cu adevărat în Împărăţia Cerurilor şi cine nu. Jocul orgoliului este aici deplin.
Nu trebuie uitaţi căldiceii. Credinţa lor pare a fi în regulă, dar faptele credinţei lipsesc cu desăvârşire, deşi la un sondaj de opinie aceştia n-ar ezita nici în ruptul capului să nu se numere printre cei care cred. Deşi nu se consideră asiguraţi cu un loc în Împărăţia lui Dumnezeu, căldiceii nici prea multă credinţă nu dovedesc, orientarea şi gesturile lor arătând că, în fapt, credinţa pe care o declară, uneori nu fără aplomb, e mult prea firavă pentru a fi lucrătoare.
Dacă acestea ar fi, într-o trecere rapidă, principalele patologii ale credinţei, cum arată credinţa însăşi? Desigur, aşa cum am spus, ea este o certitudine, dar o certitudine care nu se propagă automat către împărăţia lui Dumnezeu şi nu concluzionează grăbit că mântuirea e deja câştigată. Certitudinea faptului de a crede ţine de ontologie, fiindcă ea tinde să schimbe pe om în fiinţa lui. O schimbare ce nu se produce dintr-o dată, ci cunoaşte ani de îndelungată nevoinţă. Mântuirea este răsplata lucrării poruncilor lui Hristos, căci ele sunt cele ce-l schimbă pe om, iar nu simpla decizie contractualistă. Dar cine ar putea susţine că este lucrător fără greşeală al poruncilor Evangheliei? Bolnav fiind, avva Sisoe se ruga să mai fie lăsat puţin, ca să se pocăiască (cf. Sisoe, 49). Certitudinea credinţei lui, care-l adusese în pustie, nu implica şi certitudinea mântuirii. Dar nici nu excludea nădejdea că, în cele din urmă, Dumnezeu, ar putea să i-o dăruiască.
Text publicat în Renașterea, nr. 3, 2008, p. 6
material preluat de pe blogul lui Nicolae Turcan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.