Creştinul prin excelenţă

Pentru mulţi e o zeiţă a unuia din multele şi variatele culte ale lumii. O zeiţă adorată în sanctuare, reprezentată în milioane de ipostaze plastice, invocata în nenumărate limbi. Pentru alţii e o femeie mitizată, ridicată la un statut nemeritat, prilej pentru o nouă formă de idolatrie. Alţii, mai pământeni, văd în ea simbolul maternităţii şi al virtuţilor aferente, într-o galerie mai largă de figuri feminine. Totuşi, pentru unii reprezintă un personaj-cheie al istoriei. Reprezentantă a umanităţii, dar la nivelul autenticei vocaţii a acesteia. Teologic vorbind, om prin excelenţă. Un om extrem de discret, tăcut în spatele unei frenetice activităţi publice a fiului său şi a tovarăşilor lui. O femeie despre care se cunosc foarte puţine amănunte biografice. Aparent nu s-a remarcat decît printr-o maternitate dificilă (ostilitate violentă de la naşterea pînă la moartea fiului). Cîteva secole după moartea sa rămăsese marginală în noua religie. Cu timpul însă, figura sa teologică a prins contururi din ce în ce mai accentuate. A devenit astfel, la propriu, omul cel mai venerat după Dumnezeu întrupat, fiul său. O veneraţie care, departe de a fi unanimă, a avut şi are excesele ei. Într-un univers impregnat de dimensiunea teologică, distincţiile, specioase pentru martorii detaşati, au mize majore. Şi într-un timp al confuziilor spirituale, subtile ori grosolane, apelul la semnificaţia nuanţelor nu e de neglijat.

În joc e însăşi corecta înţelegere a creştinismului. Nu e vorba doar de justa situare a unui personaj într-un scenariu providenţial, de o simplă împărţire de roluri ori de o ierarhizare a marilor responsabilităţi. E vorba de un stil. De impregnarea cu o personalitate prin excelenţă, care a activat la maximum potenţele unei umanităţi deseori ignorate. Prima problemă a creştinului este ţinta. Îmbibaţi de valori seculare, creştinii îşi stabilesc modele de vieţuire abia coafate în raport cu cele lumeşti, deşi animaţi de o deplină bunăvoinţă. Maica Domnului pare, la prima vedere, la antipodul umanităţii împlinite. Nu doar lipsa de publicitate acoperă cu un val viaţa ei, dar şi aparenta lipsă de implicare, dedusă din puţinele relatări evanghelice, o transformă într-un martor nu doar tăcut, dar şi prea puţin activ. Dar ea a fost nu doar o verigă în mecanismul providenţial, demnă de recunoştinţă pentru acceptul unei maternităţi iesite din comun. Dincolo de particularităţi umane (femeie, fire introvertită, meditativă – în termenii psihologiei moderne), a fost un creştin prin excelenţă. În fond, Dumnezeu nu se foloseşte de oameni providenţiali pur şi simplu în mod instrumental. Cu alte cuvinte, obscura fecioară din Iudeea romană a devenit Maica Domnului odată cu desăvîrşirea ei spirituală. Rolurile sunt manifestări ale personalităţii, dar acesta din urmă nu e rodul celor dintîi. Aici rezidă personalismul profund al creştinismului. La limită putem spune că Dumnezeu nu avea nevoie de o mamă omenească pentru întruparea Sa, dar această maternitate a devenit prilejul, la nivelul personalităţii Mariei, al unei spiritualizări plenare. Iar la nivelul comunităţii creştine a prilejuit o maternitate spirituală. Nu întîmplator cele mai pregnante analogii ale Bisericii sunt în raport cu Maica Domnului. Aceasta intimitate a legăturii cu Dumnezeu, această tainică (dar fermă) asociere la activismul providenţial, aceasta discreţie a faptei (care nu are nimic de-a face cu privatizarea actuală a religiei), aceasta însoţire permanentă cu sinuozităţile misiunii spirituale, aceasta disponibilitate tenace în raport cu comunităţi eterogene, toate sunt mostre ale unei vieţi extrem de dense. Dar toate acestea sunt virtuţi ce devin vizibile doar prin aprofundarea credinţei, prin apetenţa pentru adevarata sa vocaţie şi nu doar pentru simulacrele sale. Tocmai fiindcă inactual şi aparent marginal, chipul spiritual al Maicii Domnului e o permanentă provocare împotriva glisării noastre spre substitute hibride.

Cătălin Bogdan