Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac..
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns..
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!..
Dar deodat-un punct se mişcă.. cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!..
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii..
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii..
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă..
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric..

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'

Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep eterna pace..

Fragment din Scrisoarea I de Mihai Eminescu

Fotografii la Ohrid/21 Mai 2024

Rugăciuni pe malul lacului/ Sf. Ier. Nicolae Velimirovici

Sânt oare zile în urma ta, o, omule, la care ai voi să te întorci? Toate ca mătasea te ademeneau, şi în urma ta ca pânza de păianjen rămâneau. Ca mierea te întâmpinau, iar tu de dânsele ca de‐o duhoare te despărţeai. Toate de amăgire şi de păcat preapline erau.

Iată, în lumina lunii toate bălţile oglinzi par a fi; şi toate zilele, luminate de uşurătatea ta, oglinzi par a fi. Însă dintru o zi în alta când păşeai, mincinoasele oglinzi ca o pojghiţă de gheaţă se spărgeau, iar tu prin apă şi noroi abia de mai răzbeai.

Poate oare ziua, ce are drept porţi dimineaţa şi seara, să fie o zi?

Doamne prealuminate, sufletul meu cel sfâşiat de amăgiri după o zi tânjeşte: după ziua cea fără de porţi, ziua de la care sufletul meu s’a depărtat şi întru în schimbătoarele umbre s’a cufundat; după ziua Ta, pe care ziua mea o numeam, când una cu Tine eram.

Este oare vreo fericire, omule, în urma ta, la care ai voi să te întorci? Din două îmbucături dintru aceeaşi dulceaţă, mai searbădă‐i a doua decât cea dintâi. De ţi s’ar pune înainte fericirea de ieri pe masa de astăzi, cu lehamite capul ţi‐ai întoarce.

Datu‐ţi‐s’au clipe de fericire doar ca să te facă să tânjeşti după adevărata fericire în sânul Celui Pururea Fericit; şi veacuri de nefericire, spre a te trezi din buimaca saṃsara a amăgirilor.

Doamne, Doamne, singura mea fericire, oare găteşti loc de sălăşluire peregrinului Tău cel rămas abia viu?

Doamne, tinereţea mea fără bătrâneţe, întru Tine se vor scălda ochii mei, şi mai luminos decât Soarele vor străluci.

Lacrimile dreptului cu grijă le aduni, şi cu ele lumile întinereşti.

............