Daniel Turcea – Anastasia, ziua

mormântul gol, 
giulgiurile de-a lungul 
grădina care parcă știe, vremea 
care se lumină încet, făptura, 
mulțimea stelelor și câte sunt 
aveau să vadă chipul Învierii, 
cu laude de heruvimi 
cântarea lor, 
cum se naște din lumină.

De mir purtătoare, în zori, 
ele 
și glasul 
celui cu fața ca fulgerul, nespus 
de alb, ca un crin 
înveșmântat
în flăcări, 
ivit din îngeri: 
”Nu este aici, 
a înviat!” 

“Marie!” 
–la fel le chema- 
căci putere 
are doar El să ierte 
și feciorelnic să facă 
sufletul iar, cel strivit 
în mâlul Magdalei, atunci 
când trupul, deși întru totul 
același, nu-l putea recunoaște 
-nimic nu-i atât 
de acoperit de slavă ca trupul 
înviat, de străin 
oricăror sărmane 
și finite 
lucruri, mistuite de sete. 
”Marie”, 
Glasul, Glasul 
acela nu 
se putea uita, El născuse 
cu un singur cuvânt în ființa 
ei, eternitatea. 
Cine, 
ce neștiință, ce chip 
al morții ar putea să oprească 
razele Tale? 

și cum Soarele răsărind spulberă 
pretutindeni întunericul 
Tu 
solzii 
zilelor mele netrebnice 
de peste ochii inimii-i spulberă, 
intră
în cămara încuiată, în inimă 
zi, 
Tu, 
Ziuă, fără de umbră, neînserată 
lumină, rostește 
în mine: 
”Pace vouă!”. 
Spune celor dinăuntru ale mele 
și simțurilor, și inimii, 
și gândurilor, și înțelegerii: 
”Pace vouă!”.

Pictură după Ioan Popa

Hristos a înviat!