VII

O, cât aş vrea să fac, dac’aş putea, din pietre lăutari, şi din nisipul la‐ cului dănţuitori, şi din frunzişul tuturor munţilor cântăreţi, pe Domnul a slăvi să mă ajute, ca şi al pământului glas printre corurile îngereşti să se auză.

La masa Stăpânului Casei cel plecat departe fiii oamenilor se ghiftuiesc, şi pentru nimenea nu cântă, fără numai pentru ei înşişi şi pentru bucatele înfulecate, care mai apoi vor trebui în pământ să se întoarcă.

Cumplit de tristă este orbirea fiilor oamenilor care nu văd puterea şi slava Domnului. Pasărea în munte trăieşte, şi muntele nu‐l vede; peştele în apă înoată, şi apa nu o vede; cârtiţa pe sub pământ sapă, şi pământul nu‐l vede. Cu adevărat, asemănarea omului cu păsările, peştii şi cârtiţele este cumplit de tristă.

Oamenii, dobitoacelor asemănându‐se, nu iau în seamă cele ce cu asupră de măsură înaintea lor se află, ci doar înaintea celor mult prea rare ori nemaipomenite ochii îşi deschid.

De faţă eşti cu‐asupră de măsură, Doamne, suflarea mea, de‐aceea oamenii nu Te zăresc. Vădit eşti cu asupră de măsură, Doamne, suspinarea mea, de‐aceea grija oamenilor se‐abate de la Tine spre lucruri rare şi îndepărtate, şi către urşii de la poluri se îndreaptă.

Cu‐asupră de măsură slujeşti slugilor Tale, Tu, dulcea mea credincio‐ şie, de‐aceea eşti dispreţului supus. Cu‐asupră de măsură devreme mânecând, pe soare peste lac Tu îl aprinzi, de‐aceea somnoroşii nu pot a Te răbda. Cu‐asupră de măsură râvnitor eşti Tu, râvnirea mea cea neîntrecută, întru aprinderea candelelor de veghe pe crugul cel ceresc, dar leneşele inimi ale oamenilor de sluga cea netrebnică mai mult vorbesc, decât de sluga cea mult‐râvnitoare.

O, de‐aş putea să‐i fac pe toţi locuitorii pământului, şi apei, şi văzduhului, Ție, Dragostea mea, cântare de laudă să‐Ți înalţe! O, de‐aş putea să curăţ lepra de pe ochii pământului, şi desfrânata lume întru fecioară iarăşi s’o preschimb, aşa cum Însuţi Tu o ai zidit!

Cu‐adevărat mare eşti, Dumnezeule al meu, cu lume şi fără de lume! La fel de mare eşti şi‐atunci când lumea Te slăveşte, şi‐atunci când lumea Te huleşte. Însă când lumea Te huleşte, încă mai mare pari a fi în ochii sfinţilor Tăi.

Sf. NICOLAE VELIMIROVICI

 Photomobile Corina N.

 Rugăciunea LXXV din ,,Rugăciuni pe malul lacului” ale Sf. Ier. Nicolae Velimirovici

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Prietenii m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Dar vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii.

Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire.

Ei m-au chinuit, atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit, atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat, atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni, ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în Ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi, căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează, căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa Lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Photomobile: Corina Negreanu 

 

 Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac..
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns..
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!..
Dar deodat-un punct se mişcă.. cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!..
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii..
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii..
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă..
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric..

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'

Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep eterna pace..

Fragment din Scrisoarea I de Mihai Eminescu

Fotografii la Ohrid/21 Mai 2024

Rugăciuni pe malul lacului/ Sf. Ier. Nicolae Velimirovici

Sânt oare zile în urma ta, o, omule, la care ai voi să te întorci? Toate ca mătasea te ademeneau, şi în urma ta ca pânza de păianjen rămâneau. Ca mierea te întâmpinau, iar tu de dânsele ca de‐o duhoare te despărţeai. Toate de amăgire şi de păcat preapline erau.

Iată, în lumina lunii toate bălţile oglinzi par a fi; şi toate zilele, luminate de uşurătatea ta, oglinzi par a fi. Însă dintru o zi în alta când păşeai, mincinoasele oglinzi ca o pojghiţă de gheaţă se spărgeau, iar tu prin apă şi noroi abia de mai răzbeai.

Poate oare ziua, ce are drept porţi dimineaţa şi seara, să fie o zi?

Doamne prealuminate, sufletul meu cel sfâşiat de amăgiri după o zi tânjeşte: după ziua cea fără de porţi, ziua de la care sufletul meu s’a depărtat şi întru în schimbătoarele umbre s’a cufundat; după ziua Ta, pe care ziua mea o numeam, când una cu Tine eram.

Este oare vreo fericire, omule, în urma ta, la care ai voi să te întorci? Din două îmbucături dintru aceeaşi dulceaţă, mai searbădă‐i a doua decât cea dintâi. De ţi s’ar pune înainte fericirea de ieri pe masa de astăzi, cu lehamite capul ţi‐ai întoarce.

Datu‐ţi‐s’au clipe de fericire doar ca să te facă să tânjeşti după adevărata fericire în sânul Celui Pururea Fericit; şi veacuri de nefericire, spre a te trezi din buimaca saṃsara a amăgirilor.

Doamne, Doamne, singura mea fericire, oare găteşti loc de sălăşluire peregrinului Tău cel rămas abia viu?

Doamne, tinereţea mea fără bătrâneţe, întru Tine se vor scălda ochii mei, şi mai luminos decât Soarele vor străluci.

Lacrimile dreptului cu grijă le aduni, şi cu ele lumile întinereşti.

............

 

Belgrad

Os alb ești între nouri

Răsai din rugul tău,

și din mormântul tău arat,

din risipitul praf al tău.

Răsai din dispariția ta.

Soarele se păstrează

în chivotul tău de aur,

sus, deasupra lătratului secolelor

și te poartă la cununia

celui de-al patrulea râu din rai

cu cel de-al treizeci și șaselea râu pământean.

Os alb ești între nouri,

os al oaselor noastre.

Traducere: Nichita Stănescu

Vasko Popa – Cele mai frumoase poezii – Ed. Tineretului

Catedrala Sf. Sava din Belgrad/photomobile Corina Negreanu 

 

Femeia nu este o imagine diafană zburând peste câmpii 

necosite.

Femeia este muntele mic și ferm care

își duce copilul la groapă.

Femeia nu este o imagine diafană zburdând peste câmpii 

necosite.

Femeia este muntele mic și ferm care

spune: fie mie după Cuvântul Tău.

Femeia nu este o imagine diafană zburdând peste câmpii necosite.

Femeia este muntele mic și ferm care

spune: faceți tot ce vă va spune El.

Versuri de Moni Stănilă/,,Ale noastre dintru ale noastre”

Icoane preluate de pe Pinterest; fotografia îmi aparține.

 Rugăciune către Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou[1] pentru copilul bolnav

“Ocrotitor al copiilor și grabnic ajutător întru toate nevoile te cunoaștem pe tine, Sfinte Mare Mucenice Efrem, iar lucrările tale sunt săvârșite cu dumnezeiască înțelepciune. Fii bun și, venind întru întâmpinarea noastră, ridică de la pruncii noștri toată durerea și boala, alinându-i și tămăduindu-i cu darul tău cel dumnezeiesc. Miluiește-ne, Cuvioase, și aprinde în inimile noastre focul rugăciunii ca, întru lumina acesteia, să vedem lămurit lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește neîncetat cu noi și tuturor să dăm mărturie pentru darurile tale minunate. Mijlocește pentru familia noastră înaintea Preabunului Dumnezeu, Sfinte Efrem, ca nici unul dintre noi să nu ajungă rob pierzării, ci toți dimpreună să ne învrednicim a vedea lumina cea pururea fiitoare a Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.”(Extras din ,,Canon de rugăciune pentru copilul bolnav”)

---

[1] Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou (sec. XV) este sărbătorit pe 5 mai. Moaștele sale se cinstesc în biserica Mănăstirii Nea Makri, în Grecia. Fragmente din moaștele sale se cinstesc în mai multe biserici, inclusiv în București la Mănăstirea Radu-Vodă.

Preluare de la https://episcopiascandinavia.se/canon-de-rugaciune-pentru-copilul-bolnav/

Sf. Mc.  Efrem cel Nou
Icoană pictată de Corina Negreanu 

 Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inmă atinge inima celuilalt. Să nu atacaţi niciodată, nu fiţi potrivnici nimănui. Dacă cel ce propovăduieşte vrea să-i întoarcă pe oameni de la vreun rău, să o facă cu blândeţe, smerenie şi mare frică de Dumnezeu.”(Starețul Tadei)

"Fii cu luare aminte la laudele umflate, ca şi la defăimările peste măsură, şi socoteşte-te mai mic decât zic cele dintâi şi mai mare decât zic cele din urmă – ca să nu zbori fără aripi şi să nu te pierzi fără nădejde."( Sf. Nicolae Velimirovici)

"Şi de dragostea mamei îţi vei aminti mereu, dar apoi o vei uita. Şi pe prietenii răposaţi îi vei pomeni, dar după o vreme vei amuţi. Şi de faptele tale bune îţi aminti, dar apoi le vei da la o parte. Însă păcatul pe care l-ai săvârşit acum patruzeci de ani, în fiecare dimineaţă îţi strigă: „bună dimineaţa,” şi în fiecare seară: „la revedere!” Strigă şi va tot striga, şi nu va amuţi nicicând în viaţa ta.”( Sf. Nicolae Velimirovici)

”Hristos niciodată n-a făcut vreo observaţie asupra trupului vreunui om. El nu i-a spus lui Zaheu: „Cât eşti de mic!”, nici lui Iuda: „Cât eşti de urât!”, nici slăbănogului: „Cât eşti de slab!”, nici leprosului: „Cât de rău miroşi!” El a petrecut neîntrerupt cu realitatea din oameni, adică cu sufletele – căci sufletul le vorbea sufletelor, şi sufletul tămăduia şi ridica sufletele. De aceea, când îţi vorbeşte omul, nu te gândi la trupul lui, nu cerceta trupul lui, ci priveşte la sufletul lui, cercetează sufletul lui, deprinde-te cu sufletul lui – şi atunci îl vei înţelege."( Sf. Nicolae Velimirovici)

Sf. Nicolae Velimirovici(Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Sibiu)
 icoană pe lemn pictată de Corina Negreanu, 2008

Sursa: https://citateortodoxe.ro

Remember Amma Siluana

 

Rațiune și credință

 

Cum să rămâi creștin într-o lume ... Jean-Claude Larchet

 https://www.facebook.com/share/v/eDescHhpVLG24cq7/?mibextid=WC7FNe

Nu așa se îndreaptă lucrurile

 Trăim vremuri  stranii care abundă de critică negativă, dar cu prea puțin spirit (auto)critic obiectiv, discret, temeiluit pe Bine, Adevăr și Frumos, raportat la reperul axiologic evanghelic-mai întâi cercetează-te pe tine  însuși și vezi-ți bârna ochiului tău, sau  dacă ești ,,deosebit" să ridici piatra cuvântului/imaginii pentru a-ți demola proximitatea(familială, vocațională, profesională etc),  chiar și ,,străinătatea" ta valorică.

 Violezi cu ,,experiența" ta de viață, cu adevărul tău, cu ,,arta" ta, cu of-ul tău, cu subiectivitatea ta, cu puținătatea ta orice a mai rămas inocent în conștiința și inima unui ,,idealist anonim" care mai vede curat/altfel decât cunoscătorul de/din tine, și deturnezi  spre cinism orice posibilă, pretinsă asanare morală. De implicită ,,profilactică" formă de ,,puericultură". Căci actualmente  tinerii sunt dispuși oricum spre altă frecventabilitate. De ce să nu le dai un avânt și mai mare s-o facă?

 E și asta o formă de contribuție la deconstructivism, în gradele lui de hidoșenie și superficialitate, care pare că asigură azi mult visata defilare pe covoarele roșii  ale succesului carieristic și al  culturii(cultului) notorietății visate de tip V.I.P., feisbucist sau de revistă, dar barca realității reale în care ne aflăm cu toții e una singură. Nicidecum  ce ține de zone, de un podium de scenă cu spectatori, premieri și staruri de cinema. Regizori. Suntem mult prea reali, cu toții actanți- inerent cu rele și mai puțin rele, iar cârma bărcii nu e regizorală, deși, conspirativ, preaomenește, așa pare. Sau de ,,influecereala doctă", brigada de specialiști de specialitate care ne poartă barca pe valuri pentru că ei știu mai bine. Cum. Ce. Când. Unde. Whatever. Anyway...

 Pocăință? Vax! 

Stilizare? Nu mai este cazul de mult.

Nu se poate aplauda, pentru că nu e nimic de admirat la ,,eroismul" de a pretinde că dai în vileag gunoiul de sub preș,  ca să îl pui la vedere, că îl lași sub nasul tuturor ca să-l adulmece până la icterereală(aici e faza narcisiacă a ,,facerii"), ba să-l admiri ca pe un trofeu, să defilezi cu el prin lume,  ba să-l dez-bați cu aere/opinări  paranoice în talk-show-uri, dar, nu, nu asta e vocația de sacerdot. Nu e misionarism, nu e  acesta apostolatul resetat la timpuri noi. Ci să-l transfigurezi, căci asta face Hristos mereu și mereu, pentru că Dumnezeu restaurează totul, permanent. Dumnezeu ,,lucrează", ,,modifică cu sens", trans-formă deșeurile. Nu le distruge. La Dumnezeu nu există gunoi.

Înainte de toate. 

Cu tinele tău, cu "arta" ta, cu cuvântul tău. Cu durerea ta.

La moara căror duhuri dai apă? 

Te-ai gândit?

Martiri și Mărturisitori în Temnițele Comuniste
Icoană pictată de Corina Negreanu 2017

I.D. Sârbu. Filosofie(rezistență) în tranșeele istoriei