Câteva gânduri la 40 de ani de la înveșnicirea poetului mistic creștin Daniel Turcea

 28 martie, A.D. 2019

Eu nu l-am cunoscut pe Daniel Turcea în carne și oase. Când  poetul se stingea, în primăvara anului 1979, aveam în jur de 5 ani... Abia în anul doi de studenție, în toamna târzie a anului 1993, la Cluj-Napoca, am intrat în Liga Studenților Creștini Ortodocși, devenită ulterior Asociația Studenților Creștin Ortodocși (ASCOR) Cluj, ce se afla sub oblăduirea și îndrumarea distinsului nostru ierarh, scriitor și poet, Înaltul Bartolomeu Anania. Despre poetul convertit la credință, Daniel Turcea, aveam sa aflu tot de la un convertit la credință, [de la] actualul meu soț – Părintele Ciprian Negreanu; pe atunci era student la Filosofie, apoi [și] la Teologie Pastorală. Era un tânăr aparte –  blând, citit – care, mai ales, avea darul de a ne însufleți credința noastră, aducând la Ortodoxie mulți tineri. Într-o seară, la o prelegere despre poezia mistică creștină,organizată de Părintele Ioan Pintea, câteva versuri rostite în trecere, vreo trei la număr, din poezia lui Daniel Turcea, au avut un impact foarte puternic asupra lui. Mi-a mărturisit, mai apoi, că versurile i s-au părut atât de diferite, atât de rupte de lirica obișnuită a celorlalți poeți, versuri din care răzbătea puternic briza suavului duh al celor trăite de el în momentul schimbării de la Prislop, încât a doua azi a început să caute autorul în bibliotecile Clujului. În acea perioadă, cărțile poetului erau extrem de puține. Epifania de la Editura Cartea Românească putea fi găsită în două exemplare la Biblioteca Centrală a Universității, iar  Biblioteca Academiei deținea micul volum de poezii, înțelepciune fără sfârșit.

Iubire

            Bucuria descoperirii acestei poezii i-a fost așa de mare, găsind în versurile lui Daniel Turcea atâtea stări comune cu cele simțite de el în momentul maxim și de nedescris pe care îl trăise la mormântul Părintelui Arsenie Boca, încât nu uit nici acum entuziasmul și puterea lui de a ne contagia și pe noi ceilalți cu această bucurie.

            Așa am început sa căutam cine a fost acest poet cu o viață atât de scurtă și care a fost istoria convertirii lui spectaculoase. De fapt, Daniel Turcea a venit spre noi...  Primele informații le-am aflat de la Înaltul Bartolomeu Anania. Distinsul ierarh ne-a povestit amănunte importante despre convertirea poetului, ne-a relatat cum l-a ajutat să îi publice cartea, ne-a oferit detalii despre boala necruțătoare care l-a măcinat, dar și crâmpeie de la înmormântarea poetului. Totodată, ne-a făcut legătura cu sora sa, Lucia Turcea. Înaltul Bartolomeu avea o mare considerație pentru Daniel Turcea, considerându-l omul lui Dumnezeu. Despre  poezia lui ne spunea că  „e ca o strălucire a unui fulger pe o lamă de iatagan”.Ani de zile nu am putut citi poezia altor autori, după impactul Epifaniei. Era ca o renunțare la o vedere panoramică a lumii. La ipostaza hristică a omului inmormântată sub un balast liric cu diluări semantice ambigue, seducătoarea  ,,floare carnivoră”.

            Convertirea poetului se aseamănă oarecum cu cea a lui Saul din Tars, întors spre Dumnezeu pe drumul Damascului. În cazul poetului, convertitul era pe drumul Bucureștiului. Saul – un inițiat ardent și sincer al Legii Vechi,  Daniel Turcea – un râvnitor și căutător disperat al adevărului vieții în filosofie, știință, în misterele orientale, în toate experimentele extreme din propria-i viață. Amândoi au primit lumina, înțelegerea, deschiderea inimii și izbăvirea de starea de iad nu de la om, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a ales pentru că a preferat sinceritatea și exigența lor în căutarea răspunsurilor capitale, râvna lor de a merge până la capăt – acea stare de nemulțumire doar cu jumătăți de adevăr. 

            Darul credinței dobândite prin convertire nu este ușor de purtat și de „gestionat”.  Pare un lucru de dorit, dar, în realitate, este o povară dulce, dar totuși grea. Credința convertitului nu e asemeni unei locomotive care, odată ce L-a găsit sau L-a redescoperit pe Dumnezeu, e pusă pe șinele căii ferate, direcția de mers fiindu-i astfel clar trasată. După asemenea har și stare intensă de transfigurare a simțurilor, a minții, a intuiției și a inimii, vin marile ispite, marile încercări, căci  demonul nu suportă întoarcerea păcătosului și va face orice ca să-l redobândească. Deci riscul căderii în înșelare după convertire este unul foarte mare. Părintele Serafim Rose îi numea pe aceștia „convertiții nebuni”, iar  Părintele Sofronie Saharov spunea că e preferabilă o convertire pe termen lung, o creștere în credință cu pași mărunți și echilibrați, decât o dobândire „invazivă” a harului credinței peste puterile firii; pentru că există acele convertiri ratate, acele aprinderi după Hristos, care apoi se sting sau derapează, din cauză că nu s-a păstrat o smerită cugetare, fără o asistență înțeleaptă, prin ascultarea desăvârșită de un duhovnic destoinic și priceput la toate capcanele care pasc inima și mintea din pricina nepriceperii. Acest dar poate duce la acea slavă deșartă a „alesului”, căci convertitul nu e scutit de păcatul mândriei, dacă nu are ascultare desăvârșită și dorința de învățare, de ancorare puternică în Biserică. Altfel, va începe să se încreadă în sine și, treptat, să-și piardă trezvia și discernământul, confundând simțămintele omenești cu voința Duhului Sfânt.

            De aceea, întâlnirea cu Duhovnicul, în persoana Părintelui Arsenie Papacioc, a fost esențială pentru Daniel Turcea, cu tot ce a decurs din aceste întâlniri: pocăința, spovedania, lacrimile, smerirea adâncă, ancorarea și ascultarea de/ în Biserică. Acea repetitivă aducere aminte salvatoare și absolut necesară – „sunt pulberea drumului/ pleoapa aproape mormânt”– îl salvează. Așa și-a păstrat dreapta credință neumbrită de căderile înălțărilor, nealterată de încercările obscure ale Securității de a-l compromite, nezdruncinată de îndoielile, dezamăgirile și de neputința de a rezista perfidelor persecuții anticreștine din perioada regimului ateu sub care a trăit. A avut abilitatea să distingă cauzalitatea din spatele acelor vremuri urâte, lucrarea antihristică de la Cădere până la Eshaton, „lumea lui Cain neobosit”, care a făcut și face din oameni instrumentele urii. Printre ultimele cuvinte lăsate ca un testament surorii sale, pe patul de spital, sunt acestea: „Îți repet: Tot ceea ce am avut de spus, am spus în Epifania; ceea ce am scris acum nu va mai putea să fie tipărit niciodată, pentru că adresare lor lui Dumnezeu nu convine nimănui, nu va putea plăcea, indiferent ce regim ar veni la putere, nimeni nu va fi de acord cu ceea ce am scris eu acum, pentru că nu sunt metafore, sunt cuvinte spuse pe față. Dacă le vei păstra, sunt sortite să rămână veșnic literatură de sertar. Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi în lume, ci repet, cred că e de la începutul lumii (căzute). Deci, în virtutea lui, nimic nu scapă necenzurat de ura împotriva lui Hristos.”

S-a înșelat oare Daniel-Ilie Turcea? La un nivel de suprafață, ar părea că da, s-a înșelat, căci poeziile dictate de pe patul de spital au fost publicate în 2011, la Editura Doxologia de la Iași. Vorbele profetice ale poetului au însă un înțeles mai adânc în duh. Căci spiritul antihristic – care de la începutul lumii căzute nimic nu lasă necenzurat de ura sa endemică față de Hristos – a cenzurat, cenzurează și va (mai) cenzura; a legat și leagă atenția oamenilor, a tulburat și tulbură, ca niciodată, vederea sufletului, întunecând-o pentru ca oamenii să nu mai distingă, să nu vadă limpede și să nu recunoască pe față Adevărul. A produs și produce această degringoladă a valorilor, o întoarcere pe dos a scării de valori, astfel încât, nu doar poezia mistică postumă a lui Daniel Turcea poate trece neobservată sau chiar considerată de critica literară contemporană „sărăcită” față de Entropia, ci înseși textele scripturistice – așa cum s-au păstrat până acum – sunt suspectate de neautenticitate și sunt privite cu tot mai mare îndoială de către unii teologi actuali.

Daniel Turcea a dus acest război nevăzut cu multă trezvie, până la moarte. M-am întrebat de ce, atunci când a avut visul acela din Biserica Sfântul Elefterie, i s-au arătat, din noianul sfinților, doar doi: Sfântul Mucenic Gheorghe și Sfântul Mucenic Elefterie – sfinți ocrotitori –, ce l-au condus până în fața Maicii Domnului, cea care odinioară le-a deschis Sfântului Ioan Damaschin sau Sfântului Roman Melodul limba imnografiei, spre slăvirea lui Dumnezeu. Erau doi sfinți care, de foarte tineri, au suferit moarte martirică, suplicii și chinuri peste puterea înțelegerii omenești, ca să nu-și trădeze și să nu-și piardă dreapta credință. Fără să-i numească, le-a dedicat câteva poezii, ce descriu martiriile lor. Amândoi și-au păstrat nestins focul incandescent al credinței și al iubirii de Hristos în contextul vremii lor, cum de altfel și Daniel-Ilie Turcea a făcut-o. Sfântul Elefterie, cel care l-a condus de mână prin biserică, a avut-o aproape de sine pe mama sa. Aceasta a primit moartea martirică în timp ce ștergea de sânge trupul fiului ei trecut prin chinurile cumplite din timpul martiriului. Iar pentru Daniel, rugăciunile mamei sale au fost cele care l-au ajutat să biruiască cerbicia necredinței în Hristos. Mama i-a fost alături în rugăciune.

Sfinții și oamenii duhovnicești au aceasta dorință de Imitatio Christi sau au primit, ca un dar de la Dumnezeu, binecuvântarea ca sfârșitul lor obștesc să fie oarecum asemănător cu Jertfa, Patima și Moartea Mântuitorului. De pildă, Sfântul Calinic de la Cernica a dorit să moară, precum Mântuitorul Hristos, într-o Vinere Mare. Și Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir a ridicat mâna dreaptă, când soldații au intrat în carcera unde era închis, ca să-l ucidă cu sulițe, vrând astfel ca sulița să pătrundă în coasta sa dreapta, precum sulița înfiptă în coasta Mântuitorului Iisus Hristos, din care a țâșnit apă și sânge.

Ultimul îndemn pe care l-a rostit Daniel Turcea pe patul morții, la ora 14:05, în ziua de 28 martie 1979 – într-o zi de miercuri – a fost: ,,Rugați-vă!”. Cu un efort supraomenesc, și-a ridicat capul de pe pernă și i-a spus surorii sale, alături de care se afla o cunoștință, Mariana, și unui alt bolnav, Gheorghe, ce-i ținea lumânarea: „Rugați-vă!”. Ultima lui dorință a fost aceea de a i se scoate branula de la mâna dreaptă ca, înainte de a muri, să își mai poată face o cruce măcar o singură dată. Sora lui l-a înștiințat pe medicul de gardă despre dorința fratelui ei. Poetul era internat  la Spitalul C.C. al P.C.R. Medicul, un ateu ardent și recalcitrant, a refuzat să îndeplinească dorința bolnavului, nevrând să-i scoată branula pentru ca el să-și poată face o cruce. Hotărârea medicului a fost motivată astfel: dacă îi va scoate branula, chiar și doar pentru câteva minute, el ar fi putut să se transforme într-un ucigaș ce ar fi fost condamnat pentru că a încălcat jurământul lui Hipocrate, iar dacă Daniel hotăra să își scoată branula după voia lui, atunci el putea fi socotit un sinucigaș. Auzind acestea, poetul, pană în ultima clipă, asemeni martirilor, s-a străduit să nu își mai miște mâna dreapta pe care se afla branula, pentru a nu oferi nimănui vreo posibilă suspiciune interpretativă asupra faptului că moartea lui ar fi putut fi o sinucidere. Fiind în această situație, și-a folosit mâna și brațul stâng pentru a-și face semnul crucii, împlinind parcă cele scrise de el în poezia „Arhe”: „Un singur lucru nu aflase/ că trupul poate să îi moară/ într-o amiază fără nume./ mâinile îi vor fi atât de grele/ încât până la frunte va fi o veșnicie/ de străbătut// era frumos, luminând/ cu inima curată printre păsări, apa/ nu-i putea învălui trupul, focul/ nu-l putea îmbrățișa, întunericul/ nu-i putea frânge raza privirii, veninul/ nu l-ar fi putut atinge/ el/ nu era vinovat” – 

În agonia dinaintea morții, Daniel Turcea a ținut mâna dreaptă țintuită de perfuzie ore în șir, ca nu cumva, prin dorința lui de a și-o elibera, chiar și pentru a-și face după voia lui cruce, să se umilească tot obrazul lui Hristos (deși se spune ca mâna avea o culoare precum pământul din care a fost luat). Și-a tăiat voia, iar, prin această răstignire „neconvențională”, L-a urmat pe Hristos. A răbdat până la capăt, asemeni bărbatului ajuns la virtutea desăvârșirii.

De aceea, tot ceea ce a creat el, dincolo de cultură, de generație, de neam, de orice curent literar, este și va rămâne o piatră de poticnire sau un scandal pentru duhul lumii și pentru oamenii veacului.

Poeziile lui sunt iconice, pnevmatice, „argint lămurit în foc, curățat de pământ” (Psalmul 11), strâns legate de trăirea autentică, trăire cum poate numai la Daniil Sandu Tudor am mai găsit-o versificată. Versurile sunt adevăruri concentrate, prăznuiri sobre în cuvântul ce poartă sfielnic, dar incandescent, Cuvântul. De pildă, „în orice om, iubindu-te e aproapele, chipul cel tainic asemănarea și apele” rostește mult mai profund conținutul cărții scrise de Martin Bubber Tu și eu.

Mesajul poetic al lui Daniel Turcea este atât de diferit de ce tot s-a scris în poezia religioasă pentru că poeziile sunt scrise prin/ după dobândirea vederii cu perspectiva inversată față de perspectiva clasică a liniei orizontului, din unghiul vederii divine. Poetul se vede pe sine și pe ceilalți prin ochii lui Dumnezeu, vede armonia cosmică și a lucrurilor fără părți întunecate, ascunse. Convertirea la credință presupune această schimbare transfiguratoare a vederii lucrurilor, precum în icoană.

Momentul perspectivei inversate/al revelării

Mi-a fost descris(de părintele meu) că se aseamănă cu o întâlnire ,,înafară/înăuntru” atunci când afli și înțelegi că există o tandrețe divină (de nedescris în cuvinte dulceața ei), când începi paradoxal să vezi cu auzul și să auzi cu ochii un glas de o duioșie fără seamăn care te cheamă suav și te face să te îndrăgostești pe loc, fără să mai poți uita vreodată acel glas și acea chemare, câtă revărsare de iubire cuprindea când te privea:,,cât te-am așteptat!”. Nici cel mai infim reproș. Dar cât așteptând?!... E momentul când îți dai seama că făceai toate prostiile lumii până atunci, cât de neserios erai și totuși, cât de mult (Îi) erai de prețuit; ,,cu nume de înger te chem iar și iar/nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar// atât de mult el ți-a dorit ființa/ încât mereu te vrea și-ți poartă suferința”(Poem de dragoste)

De aceea, nu găsești niciun element de trivialitate, de ironie, de dispreț în versurile lui Daniel Turcea. Niciun semn de egolatrie sau de egocentrism auctorial, de lamentații patetice, de elocuțiuni descriptive cu expresivități estetice, de orice senzualism, de erotism, de manierism erudit, nici urmă de folclorism, sau naționalism înflăcărat, de radicalism etic, de orice ideologie de stânga sau de dreapta, de misoginism, de fadă religiozificare.

Din contră, grija față de cuvinte: ele pot fi „semințe”, pot fi „cavouri” ce îngroapă adevărul, sau pot fi „vase” ce poartă și răspândesc din/ prin ele mireasma Împărăției, „nisipul”, „cenușa unei Cărți”... Deși nu a fost niciodată ieșit în afara granițelor țării, deși a descris cu atâta acuratețe geometria grădinilor japoneze prin care s-a plimbat cu o dezinvoltură a cunoașterii culte, în Epifania, lasă să se înțeleagă, prin puterea cuvintelor, că a pregustat deja mireasma Împărăției Cerurilor.

Cine cunoaște, dar mai ales cine este familiar cu cântările liturgice și bisericești, înțelege că inspirația lui Daniel Turcea vine și de la acestea. Pentru descoperirea valorii complexe a operei lui scrise este necesară o robustă cultură îmbisericită, o cunoaștere a Canoanelor și a Dogmei Ortodoxe, a Învățăturii de credință, e nevoie de cunoștințe de Hermeneutică Biblică, de Agiografie, Pateric, de Istorie Bisericească Universală și de Filosofie. „Setea lui de lumină” este sinteza concisă și comprimată a acestora, într-o manieră genială și inspirată doar de harul Duhului Sfânt, ca să o putem avea în această formulă unică. Poezia lui trece de timp, peste timp; e mereu actuală. De aceea poezia lui are o valoare universală, panortodoxă. Se cade să fie cunoscut în cât mai multe limbi. Fără Epifania, Ortodoxia mi-ar părea ciuntită în materie de cuvânt scris, deoarece Epifania atinge sau echivalează opera Sfântului Cuvios Andrei Rubleov cu a sa icoană zugrăvită a Sfintei Treimi. O făclie în mănunchi arzând peste ,,apa și molima” istoriei literaturii universale.

Corina Maria Negreanu

Credință și Cultură. Frumusețea filocalică a postului și a Ortodoxiei (1...

Continuarea Paginilor de Jurnal ale  Nicoletei Pălimaru (II) legate de memoria  distinsului nostru arhiereu Bartolomeu Anania, publicate în numărul lunii martie al Revistei Renașterea, a.c.

Amintesc că  pe 18 martie 1921 se năștea la Glavile jud.  Vâlcea Înaltul Mitropolit  Bartolomeu Anania, trecut la cele veșnice pe 31 ianuarie 2011.

Veșnica lui pomenire!

(fotografia e preluată de pe internet)

13 ianuarie 1993

Cu mama la Văratec, la părintele [Bartolomeu Anania]. Îi cer binecuvântare pentru înscrierea la Facultatea de Teologie. Mi-o dă din suflet. „E nevoie să fie și fete în Teologie”. Discuții despre atelierul biblic, cărți, reviste. Observ sprinteneala duhovnicească a părintelui Anania, rânduiala de pe birou, corespondența, atelierul biblic, icoana Sfintei Paraschiva, la care are evlavie.

februarie

 Aflăm că părintele Anania va fi ales Arhiepiscop al Clujului…

20 aprilie – a treia zi de Paști

Cu părinții și frații la Cluj, la părintele Anania, acum Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Poartă engolpion la gât, fapt ce nu-l împiedică să se poarte cu naturalețe. Va trebui să mă obișnuiesc să-i spun Înalt Prea Sfințite Părinte. Îl aud prima oară predicând în catedrală. Solemn. „Drumul spre Emaus”. Îmi scriu idei din predică. Rețin sintagma: „li s-au deschis ochii”. Părintele face distincția între Hristos istoric și Hristos euharistic.

Stăm la palat la Părintele. Văd toate camerele. Prânzim și cinăm împreună (mâncare pregătită de maica Galineea și de mama), compar în minte palatul de la Văratec și cel de la Cluj. Locuirea… „După închisoare, m-am trezit din palat în palat”, a spus părintele Anania.

21 aprilie

Îl ajutăm pe părintele să amenajeze spațiul. Eu mă ocup de cărți. Seara, la biroul lui, părintele îmi dă să citesc – în premieră – studiul său „Poezia de inspirație creștină” (De la Eminescu la Nichita Stănescu, V. Voiculescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru ș.a.), apoi discutăm pe text. Sunt emoționată că stau la biroul lui.

2 mai

La mănăstirea Neamț, masa „de despărțire” cu / de părintele Anania. Suntem câteva familii, apropiații părintelui. La masă, discuție comparativă între ,,Moartea căprioarei” și moartea lui Hristos. Părintele Anania accentuează Jertfa și Învierea.

Pe alee, îmi dă revista ,,Renașterea”. Pare abătut. Îmi spune că „de-acum mă așteaptă o grea răspundere”. Am în față simultan doi oameni: părintele Anania și Arhiepiscopul Clujului.

Ne despărțim de părintele. Nicu îl va conduce la Cluj.

20 iunie

Cu mama la Cluj, la părintele Anania. Îi împărtășesc gândul de a da admitere la Cluj, la Teologie. Mă binecuvintează și-mi spune: „Să fii pregătită!”. Știu că sunt multe discipline. Servim masa împreună. Muzică de Gheorghe Zamfir.

29 august

Cluj. Am ascultat a treia predică a IPS Bartolomeu, despre tânărul bogat și nemângâiat.

Idei :

Ziua de azi este închinată postului și meditației prin figura Sfântului Ioan Botezătorul. El era aspru cu sine și cu ceilalți. Sf. Ioan avea revelația pe măsură ce se apropia de Iisus. El sfătuia, boteza, mustra.

A conduce cu sabia, cu ciomagul sau cu spiritul.

„În credința creștină nu există tragedie. Mare bucurie se face în cer când dreptul moare ca un drept”.

„Când spui adevărul adevărat, pregătește-te de suferință”.

Există puterea laică și puterea lui Dumnezeu.

„David a fost mustrat de profetul Natan și s-a pocăit” (Ps. 50).

„În sec. IV, Sf. Ioan Gură de Aur l-a mustrat pe Bazileul Bizanțului”.

Problema catolicilor

„Maria Tereza a trimis să se ardă mănăstirile din Transilvania”.   

„Carol I a fost catolic”.

„Mitropolitul Ghenadie a părăsit scaunul și a murit în surghiun la Căldărușani”.

„Carol al II-lea a apropiat-o pe Elena Lupescu și a alungat-o pe soția sa”.

„Gurie a murit în surghiun din cauza lui, la Cernica”.

Predicile IPS Bartolomeu ating cam toate palierele umane: social, cultural, istoric și teologic.

Vorbește într-un limbaj accesibil atât oamenilor intelectuali, cât și celor mai puțin cultivați, dar care au credință.

Important e să primești drept, în credință, mesajul credinței.

31 august

Cu mama la Cluj la părintele Anania. La masă − servită în farfurii frumoase, tacâmuri argintate; supă de pui, ostropel cu mămăliguță, pregătite de maica Galineea−, părintele ne pune muzică de Wagner, Bach, Franck.

Discutăm despre cărți, teologie − urmează admiterea −, probleme de administrație „care nu sunt ușoare”, revista „Renașterea”.

5 septembrie

La Cluj, cu mama, la părintele Anania. Servim masa împreună.

14 septembrie

Idei din predica IPS Bartolomeu la Sărbătoarea Sfintei Cruci.

1. Înălțarea Sfintei Cruci este, de fapt, înălțarea omului prin suferință.

2. Viața aceasta este o arvună, o anticameră a vieții veșnice.

3. Există suferința asumată, iar omul trebuie să-i atribuie un sens prin cruce.

După Sf. Liturghie, IPS Bartolomeu a făcut grevă în fața clădirii de pe Avram Iancu, pentru cedarea unui imobil ce aparține românilor. Totul a durat o oră. IPS a refuzat să stea pe scaun. „Greva se face în picioare și fără hrană”, a precizat IPS Bartolomeu. Nu l-am văzut niciodată pe părintele făcând grevă și fiind atât de hotărât și cu atâta demnitate.

3 octombrie

Cu mama la palat, la părintele Anania. Servim masa împreună. Discuții despre teologie, în special despre pr. Dumitru Stăniloae.

5 octombrie

Trecerea la cele veșnice a părintelui Dumitru Stăniloae.

Serile duhovnicești ale Ascorului Filiala Cluj din Postul Mare /A. D. 2019

Mai multe informații pe site Ascor Cluj

Alfonsina y el Mar

In meroriam: Inaltul Mitropolit Bartolomeu Anania

fotografie preluată de pe internet

Note din "Jurnalul" Nicoletei Pălimaru- text integral apărut în ultimul număr al Revistei Renasterea. Nicoleta Pălimaru este filolog și teolog la bază, cu teza de doctorat dedicată operei literare a scriitorului Valeriu Anania, și, poate cel mai important lucru ce se poate spune pe scurt despre ea este acela de a-i fi fost o ucenică iubită și dedicată, de o modestie și o cumpătare ce-mi servește mereu ca model, care s-a format în spiritul bunului nostru părinte și ierarh de care..., ne este foarte dor...
Multumesc Nicoletei pentru că mi-a dat voie să fac mai departe cunoscut articolul său.

,, La împlinirea a opt ani de la trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Bartolomeu, aduc un omagiu personalităţii sale luminoase, care mi-a fost îndrumător pe calea culturii şi credinţei, prin publicarea acestor însemnări dintr-o perioadă de căutări, la vârsta de 17-18 ani.

2 aprilie 1992, Văratec

Cu părinţii la Văratec, la părintele Anania. Are un oaspete: pe doamna Adriana Zeck de la Bucureşti. După plecarea ei, părinţii îi dau daruri, iar el ne serveşte cu cafea. Eu primesc o ceşcuţă mică, elegantă. Discuţii despre atelierul biblic (părintele ne citeşte pagini din Noul Testament), despre olimpiadele de română şi filozofie. Părintele ne vorbeşte cu dragoste şi admiraţie despre Mihai Eminescu. Ne face atenţi că în versul „Noi nu avem nici timp, nici loc”, pronumele noi este pluralul comuniunii, nu al majestăţii. Mă urc pe un scaun şi răscolesc biblioteca părintelui din prima cameră; în a doua este instalat atelierul biblic. Îmi spune că trebuie să mai sosească cărţi de la Bucureşti.E multă literatură. În rândul din față re incă era Mihai Şora,   Sarea pământului, Ioana Postelnicu, cele 22 de volume din Mihail Sadoveanu (despre care aflu că-l citeşte vara, iar pe Bacovia toamna) şi, de asemenea, mai multe volume din Feodor M. Dostoievski. Zăresc şi o poză de tinereţe a Părintelui. Îmi împrumută piesa Mioriţa, scrisă de el, şi volumul de versuri Geneze. Mă opresc la versul „Nimeni nu mă poate iubi fără să păcătuiască”. Meditez asupra lui. Voi încerca să scriu câteva rânduri în Credinţa neamului. Îmi vine ideea: poetul care se jertfeşte pe altarul cuvintelor. Îl întreb de ce nu figurează cu poezie sau proză în manualul de română (e amintită în treacăt Mioriţa lui Valeriu Anania), iar el îmi răspunde cu smerenie: „Nu e treaba mea”.

4 aprilie 1992

De la biblioteca judeţeană, împrumut romanul lui V. Anania Străinii din Kipukua, şi de la nişte prieteni ai părinţilor volumul de memorii Rotonda plopilor aprinşi. Citesc şi fac fişe. Îmi vine brusc gândul că poate într-o zi voi scrie despre opera părintelui Anania.

5 aprilie 1992

Părintele Anania e la noi în vizită. Mama aşază masa în birou. A pregătit mâncare delicioasă şi tort cu mere. Părintele mănâncă atent şi măsurat. Observ că nu îşi pune în farfurie mai mult decât poate mânca. Port discuţii despre literatură, apoi mă retrag, iar părinţii continuă până târziu. Reţin termenul sinergie: conlucrarea dintre Dumnezeu şi om.

23 mai 1992

Cu părinţii la Văratec.

Privesc palatul în faptul serii, care adăposteşte, ca într-o cochilie, munca părintelui Anania la Biblie. Părintele ne citeşte pagini diortosite din Noul Testament. Încerc să învăţ simţul limbii de la părintele Anania; e foarte atent când introduce un cuvânt sau o sintagmă. Cumpăneşte mult. Curge liniştit muzică de Bach, Air.

6 iunie 1992, Văratec

Cu părinţii la Văratec. Părintele Anania ne face cunoştinţă cu pictorul Horea Bernea. Mă impresionează. Ne vorbeşte despre poarta mănăstirii şi despre picturile de aici, de la Văratec. Câtă naturaleţe!

Iedera plantată de părintele Anania lângă palat îmi aminteşte de aforismul lui Lucian Blaga: „Numai târându-te te poţi înălţa!”. Mă gândesc la perioada lui de închisoare.

2 iulie 1992

Părintele Anania a venit la noi la cină. E şi Luc, prietena noastră comună, cu familia. Mama a pregătit aperitive şi friptură. Discuţii despre Caragiale şi părintele Cleopa. Îl conducem pe părintele cu maşina la Văratec. Vorbim despre literatură. E o seară bogată în stele.

7 iulie 1992

Cu mama la Bălţăteşti, unde părintele Anania face tratament. I-am adus de la Iaşi cartea părintelui Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Hârtia şi coperta nu sunt de calitate. Avem discuţii despre literatură, scriitori români, despre Al. Ciorănescu, pe care-l citesc acum.

30 iulie 1992

Vizita părintelui Anania care soseşte de la Bucureşti. Cărţi şi ciocolată. La masă părintele deapănă amintiri din America. Discuţii cu tata despre teologie, viaţă bisericească, apoi cu mine despre literatură şi romanul Străinii din Kipukua, personajele şi mitologia hawaiiană. Fascinant! Reţin ideea părintelui: „Omul are o singură putere: aceea de a se ruga”.

7 august 1992, Văratec

Cu părinţii la Văratec. Ducem daruri părintelui, alese cu grijă de mama. Părintele, ca de obicei, ne serveşte cu cafea. Eu primesc ceşcuţa mică... Poveştile tihnite şi ritualul cafelei mă duc cu gândul la paginile din literatura română unde anumite personaje păstrează cu eleganţă acest ceremonial. Discuţii de teologie şi literatură pe acorduri de muzică clasică. Ne spune că îi place mult povestirea Albumiţa din volumul Amintirile peregrinului apter. Îl apreciază pe părintele Mircea Păcurariu pentru volumele de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

13 august 1992

A sosit la noi părintele Anania. Servim masa împreună. Amintiri despre T. Arghezi. Discuţii pe marginea lecturilor mele din Mircea Eliade, Eugen Ionescu (i-a fost profesor la seminarul din Bucureşti), Jeni Acterian, Alice Voinescu, pr. Dumitru Stăniloae şi Emil Cioran.„Pe Cioran să-l citeşti, dar să nu-l iei în serios!”, îmi spune părintele.

19 august 1992

Cu mama la Văratec la părintele Anania. Ne arată ce a lucrat pe textul asupra Concordatului. Primeşte o scrisoare de la Teodor Baconsky, în care îi scrie că părintele este ciclotimic. Acasă mă uit în dicţionar şi concluzionez că starea de ciclotimie poate să-i vină părintelui de la scindarea eurilor (pentru că este şi scriitor şi poet şi călugăr), dar şi de la perioada închisorii pe care a traversat-o şi despre care vorbeşte prudent, pentru a nu ne înfricoşa noi de torturile îndurat. Părintele ne-a dăruit un exemplar din cartea prof. Ion Bria Iisus Hristos, cu dedicaţie. Am citit-o din scoarţă în scoarţă. Icoana Mântuitorului din interior este de la mănăstirea Văratec, din sec. 16.

22 septembrie 1992

Am plecat spre Văratec la pr. Anania să-i spun că am picat examenul de filozofie în Bucureşti. Nu m-am descurcat pe un text din Russell. Eram într-o stare de gol lăuntric. Părintele mă linişteşte, spunându-mi: „Ai să scrii o carte”. Discutăm despre scris şi literatură, Shakespeare, un geniu pe care-l avea la inimă şi a cărui integrală o deţinea în original. Plec întrebată. Pe drum, citesc din cartea de versuri a Anei Blandiana şi din Octavian Paler. Cred că nu a fost bine să părăsesc gândul de a urma teologia. Părintele mi-a lăsat libertatea să aleg.

18 octombrie 1992

Părintele Anania a sosit de la Bucureşti. Va înnopta la noi. Mi-a adus cartea Cearta cu filosofia a lui G. Liiceanu, citită în tren, cu însemnările lui. Este însemnat de el următorul pasaj, cu pix negru, fin: „Însă paradoxul acestei filosofii, care s-a născut în spărtura arbitrară dintre Seele şi Geist (ca şi cum sufletul ar ţine de resortul hulitei psihologii, iar spiritul ar cădea, suveran, în lotul filosofiei), este acela de a fi pus în mişcare toate strategiile unei écriture care se adresează, precumpănitor, sufletului” (p. 10). Simt că îi lipseşte ceva acestui filozof. Îmi place cum scrie, cum se exprimă, gândirea limpede şi scrisul lui, şi al lui C. Noica, şi al lui Andrei Pleşu, şi al celor din gruparea de la Păltiniş. Poate trebuie o ancorare mai adâncă în Dumnezeu. Cochetarea mea cu filosofia e lipsa acestei ancorări. Îmi vine în minte stihul din Acatistul Mântuitorului: „Hristoase, lumina minţii mele”.

19 octombrie 1992

Îl ducem pe părintele Anania cu maşina la Văratec. Ne răsfaţă cu muzică clasică şi cafea. Are corespondenţă pe birou.

14 noiembrie 1992

De lăsata secului, părintele Anania e la noi. Va dormi în sufragerie, ca de obicei, lângă cactus. Servim masa în birou. Mama a pregătit pui cu smântână, aperitive şi dulciuri. A devenit un ritual să mâncăm şi să povestim. Părintele ne vorbeşte despre viaţa bisericească şi literatură.Se mândreşte cu doi ucenici, Teodor Baconsky şi Radu Preda.

22 decembrie 1992

Părintele Anania e la noi. S-a întors de la București. Mâncăm de post. Ne povesteşte ce a făcut la Bucureşti, că l-a vizitat pe părintele Dumitru Stăniloae care era suferind. Are un mare dar de povestitor (povesteşte cu căldură şi corect gramatical). Mi-a adus de la Bucureşti, de Moş Crăciun, Pro Memoria şi cartea lui Radu Preda Jurnal cu Petre Ţuţea. Purtăm discuţii mai lungi, cu intermitenţe. Despre raportul ucenic-maestru. Terminasem de citit cartea lui M. Eliade Yoga şi găsisem următoarea idee: „În India, ucenicul se pierde la picioarele învăţătorului”. Mă gândeam la relația creştină duhovnic-ucenic, dar şi la cea culturală Noica-Liiceanu. Părintele spune: „Liiceanu trebuie să-l depăşească pe Noica”. Îl întreb dacă este mulţumit de discipolii lui, iar el răspunde:„Cum să nu! Păi, Teodor Baconsky, cu doctorat la Sorbona, iar Radu Preda, cu cartea la Humanitas, şi în final ambii la Teologie”.Diferenţa dintre filosof şi omul religios: „Filosoful – a afirmat el – este orgolios iar omul religios se dăruieşte necontenit până la identificarea cu divinul”. „Între păcat şi pedeapsă există iertarea”, a spus la un moment dat părintele.„Dogma – susţine părintele – îţi dă o anumită libertate, pe când conceptul, fiind chiar el singular, te singularizează”.

Despre iraţionalism, misticism, despre sfânt şi erou. Despre diavol: „Diavolul face parte din sfera sacrului”, accentuează părintele. Mi se pare că se apropie de gândirea lui M. Eliade.

23 decembrie 1992

Părintele Anania serveşte micul dejun la noi. Poartă un tricou maro. Discutăm literatură, viaţa scriitorilor români: I. M. Sadoveanu (care-şi scria ideile pe şerveţele de restaurant), V. Voiculescu („Era un hieratic în literatura română”), Ioana Postelnicu, Blaga, N. Stănescu, M.Preda…"

Despre reprezentarea moderată și discretă a Sfântului și Dreptului Iosif în Tradiția iconografică bizantină

,,Sfânta Familie” sau falsa icoană
 imagine preluată de pe internet

 ,,În Biserica Ortodoxă există icoane ale Sfântului Iosif, dar sunt destul de rare și se pictează mai ales pentru credincioșii care-i poartă numele și îl au ca sfânt patron. El este reprezentat întotdeauna singur. Se pot găsi icoane care-l înfățișează ținându-L în brațe pe Hristos dar ele sunt rezultatul unor influențe catolice relativ recente. Compus prin analogie cu icoana Maicii Domnului, un astfel de tip de icoană nu este admis de Tradiția iconografică a Bisericii Ortodoxe, ca una care poate induce ideea că, așa cum Maica Domnului este Maica lui Iisus, Iosif este și el tatăl Său.
În icoana Nașterii Domnului, în care Iosif este prezent, iconografia ortodoxă îi acordă un loc destul de modest și cu totul particular, e zugrăvit în partea de jos a icoanei, în colțul din stânga, așezat, cu capul plecat, adâncit în gânduri, iar alături de el un personaj ce pare că-i vorbește; acest personaj, cu înfățișare de cioban, îl simbolizează pe diavol, care încearcă să-l tulbure pe Iosif cu gândul că Maria nu L-a zamislit pe Iisus în chip feciorelnic, în vreme ce Iosif se împotrivește gândului rău(faptul acesta este istorisit în scrierile apocrife, care au inspirat și cântările praznicului). După cum spune și Leonid Uspensky comentând această icoană, ,,Iosif nu face parte din grupul central, alcătuit din Prunc și Mama Sa; el este clar separat de acesta, iar rațiunea acestei separări e faptul că nu el este tatăl Pruncului”.
Chiar dacă Biserica Ortodoxă admite în limite o iconografie a Sfântului Iosif, în schimb nu știe de vreun cult, de vreo cinstire, prăznuire sau de vreo icoană închinată Sfintei Familii, pentru a se feri de eventualele confuzii.
Hristos, Maria și Iosif nu formează cu adevărat o familie obișnuită, și este de-a dreptul surprinzător faptul că Biserica Romano-Catolică a socotit de cuviință să propună ,,Sfânta Familie” drept model pentru orice familie.
Pe de o parte, Sfântul Iosif, deși, după lege, a luat-o de soție pe Maria, de fapt nu a fost soțul ei în înțelesul obișnuit dat acestui cuvânt. Potrivit Tradiției, Iosif mai fusese căsătorit o dată și avea patru fii. Fiind văduv și în pragul bătrâneții, a fost ales de Arhiereu ca ocrotitor și păzitor al fecioriei Celei Preasfinte, după ieșirea ei din Templu, unde stătuse până la vârsta de 12 ani.
Sfântul Iosif nu este tată după trup al lui Hristos, Care are drept tată al Său pe Tatăl ceresc și S-a zămislit ,,de la Sfântul Duh și din Maria Fecioara”.
Din punctul de vedere al Tradiției Ortodoxe icoana Sfintei Familii nu poate fi acceptată, pentru că se pretează, prin compoziția sa, la o dublă confuzie.
Înfățișându-i pe Maica Domnului și pe Sfântul Iosif într-o strânsă și iubitoare alăturare, această icoană te duce cu gândul la niște soți obișnuiți. Felul în care Iosif o cuprinde cu brațul său pe Maica Domnului ese ambiguu și întărește această impresie.
Pe deasupra, o astfel de icoană trezește și întărește o viziune ,,umanistă” asupra lui Hristos, dezvoltată de creștinismul occidental începând cu Renașterea, prin care natura Sa omenească capătă o tot mai mare importanță, umbrind până la uitare natura  Sa dumnezeiască. De altfel, trebuie să remarcăm faptul că, în ansamblul său, cultul Sfintei Familii a contribuit la o reprezentare mut prea omenească a lui Hristos copil, favorizând în acest context dezvoltarea unei pietăți sentimentale, adeseori străină de adevărata spiritualitate.
De aceea nu e de mirare că în urmă cu câțiva ani un teolog ortodox, văzând una dintre primele icoane ale Sfintei Familii-pictată de o călugăriță benedictină din Ierusalim și masiv difuzată, încă și astăzi, de ,,Echipele Notre-Dame- Mișcare internațională de spiritualitate conjugală”-, a judecat-o cu mare asprime în astfel de cuvinte:
,,În fața acestei imagini, oricare creștin ortodox are gustul amar al lipsei de evlavie și de adevăr. Fecioara îl ține în brațele sale pe Prunc, iar Iosif îi cuprinde pe amândoi cu un gest protector. Acest searbăt obiect de cult de prost gust este însoțit de un comentariu de o pagină, foarte puțin creștinesc, în care se spune:,,icoana Sfintei Familii este icoana  comuniunii, a duioșiei lui Dumnezeu, a Vieții, așadar, icoana Treimii, (...)(înfățișată) prin taina unirii bărbatului cu femeia, întru rodnicia iubirii.(...) Amândoi Îl țin pe Prunc, care deopotrivă este Lucrare a lui Dumnezeu și rodul dragostei lor(...) Din aceste forme din fiecare ființă, exprimate prin perechea celor doi, se naște, în unitatea iubirii, Pruncul înveșmântat în lumină(...)”. Dacă cei care răspândesc această imagine nu s-ar chema ,,Echipele Notre Dame”, ne-am putea întreba dacă nu cumva o fac cu scopul de a surpa credința și a spulbera cinstirea Celei pe care creștinii o socotesc mai cu seamă Doamna și Stăpâna lor. Fecioara nu e aici decât o biată feme ie plăpândă, care prin ținuta ei contrazice simbolistica celor trei stele ale fecioriei de pe veșmântul său. În mod vizibil, ea nu e conștientă că ține în brațele sale pe Ziditorul lumii; de altfel, ea pare că nici nu ține ceva, având o privire cu totul distrasă.”
Comentariul acesta arată limpede ce grave abateri, confuzii și erori dogmatice poate naște o astfel de reprezentare în mintea celor care își lasă ,,meditația” călăuzită de ea: cele trei persoane ajung să fie privite ca o Treime, iar Hristos, ca rodul iubirii dintre Iosif și Maria...” Jean-Claude Lachet

Nașterea Domnului icoană după Școala de la Novgorod sec. XV

imagine preluată de pe internet

,,Un alt detaliu evidențiază faptul că  Nașterea lui Hristos ,,biruiește rânduiala firii” - acesta este Iosif. El nu face parte din grupul central al Pruncului și al Maicii Sale; el nu este tatăl și este, în mod semnificativ, separat de grup. În fața lui, sub chipul unui păstor bătrân și ghebos, stă diavolul ispitindu-l. În unele icoane apare cu coarne mici și coadă scurtă. Prezența diavolului și rolul lui de ispititor capătă un sens deosebit de adânc în relația cu ,,sărbătoarea facerii din nou a lumii”. Aici, pe baza tradiției, icoana dezvăluie sensul anumitor texte liturgice care vorbesc despre îndoiala  lui Iosif și despre tulburarea sufletului său. Această stare se exprimă în icoană prin atitudinea demoralizată și este scoasă în evidență prin imaginea gurii negre a peșterii, care servește uneori drept fundal al figurii sale. Tradiția, transmisă și prin apocrife, povestește cum diavolul l-a ispitit pe Iosif spunându-i că nu este posibilă o naștere feciorelnică, pentru că ar contrazice legile naturii. Acest argument, luând diferite forme,  continuă să apară, iarăși și iarăși, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. El stă la baza a multor erezii. În persoana lui Iosif, icoana dezvăluie nu numai drama personală, ci și drama întregii omeniri: dificultatea de a accepta ceea ce este ,,dincolo de cuvinte sau de rațiune” Întruparea lui Dumnezeu.
În timp ce în unele icoane Maica Domnului este reprezentată fie privind spre Prunc și ,,păstrând în inima ei” cuvintele ce s-au spus despre El, fie privind drept în față spre lumea exterioară, în icoana noastră, ea privește către Iosif ca și cum ar exprima, în privire, compătimire pentru starea lui. În felul acesta, icoana propovăduiește atitudinea tolerantă și compătimitoare față de necredința și îndoiala omenească” Leonid Uspensky

,,Textele liturgice povestesc de profunda tulburare a lui Iosif cuprins de îndoieli: ,,Iosif îi spunea astfel Fecioarei Maria: Ce nedorită întâmplare s-a abătut asupra ta? Cuprins sunt de mirare și duhul meu de uimire”.(Stihira lui Sofronie) ,,Cum vei naște tu, junincă ce n-ai fost înjugată?”(Cf. Deuteronomul XXI, 3).  În fața lui se află  diavolul deghizat în păstorul Thyros(pe unele compoziții este un bătrân cu coarne și coadă). Apocrifele amintesc de vorbele sale ispititoare: ,,Așa cum acest toiag(el este îndoit sau rupt, e sceptrul zdrobit al fostei sale puteri) nu mai poate da vlăstare, tot așa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli și (pe de altă parte) o fecioară nu poate naște”- dar toiagul a înflorit de îndată. ,,Purtând în inimă o furtună de gânduri  contradictorii, neprihănitul Iosif se tulbură, dar luminat de Duhul Sfânt, cântă cu bucurie: Aliluia!”(Acatistul Născătoarei)

În persoana Sfântului Iosif, icoana povestește o dramă universală, care se repetă de-a lungul tuturor secolelor; conținutul său e întotdeauna identic. Păstorul-ispititor afirmă că nu există alte lumi decât cea văzută și, deci, că nu este al mijloc de naștere decât cel al firii. E negarea principiului transcendent și tot tragismul ateismului sincer al unei ,,inimi leneșe în credință”. Chipul Sfântului Iosif exprimă adesea spaima, aproape disperarea(,,furtuna lăuntrică” după numele unei icoane), și pe unele icoane Fecioara îl privește cu o profundă și nemărginită compasiune.” (Paul Evdokimov)

Colinda ,,Trei Crai de la Răsarit” Surorile Oşoianu

Smerite tâlcuiri ale icoanei Praznicului Nașterii Domnului

Icoana Nașterii Domnului Iisus Hristos

preluare de pe Pinterest

Icoana Nașterii Domnului este plină de semnificații și simboluri adânci, astfel încât nici un element din această reprezentare a marelui praznic domnesc nu este un adaos întâmplător. Se poate scrie o carte substanțială numai despre iconografia și icoana Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Centrală și centrată este ipostaza meditativă a Maicii Domnului, întinsă pe o pernă uriașă lângă Pruncul Sfânt, cu fața întoarsă privind parcă spre privitor/închinător. Se pare că aceasta este cea mai canonică ipostază iconică, corectă ermeneutic, după cum spun și marii teologi ai icoanei, față de altele cum ar fi postura Maicii Domnului în genunchi lângă leagăn etc. mai sentimentaliste și de o pioșenie cam lumească.
De ce această ipostază, de ce această codificare a culorilor, de ce acest ”pat” roșu pe care se odihnește Maica Domnului când Sf. Evanghelii vorbesc de o austeritate absolută a peșterii sălaș, toate aceste răspunsuri le-am căutat, însă, am avut de fiecare dată impresia că trebuie să forez mai mult ca să acopăr cu argumente nesuperficiale interpretarea, mai exact, sorgintea acestui model ipostatic al prezenței patului-pernă roșie în icoană. Leonid Uspensky și Vladimir Lossky amintesc despre acest pat ca fiind unul pe care obișnuiau evreii să îl ducă în călătoriile lor, adică fac trimitere la ceea ce ar fi un banal pat ambulant de campanie. Dar această explicație nu m-a satisfăcut. Abia mai târziu am făcut legătura simbolică ca îmi pare mai plauzibilă după ce am citit istoriile marilor împărătese bizantine.
Se spune și se știe, grație istoricilor bizantinologi, că în Palatul Imperial de la Constantinopol, una dintre cele mai frumoase încăperi era cea a iatacului din apartamentul stăpânei împărătese. Întreg apartamentul basileei era decorat ambiental și garnisit cu elemente de o artă rară ce îl făceau unic în frumusețe. În fapt, era un dormitor de vară și unul de iarnă de o superbitate și o măreție care să aducă spre asemănarea cu o ,,livadă smălțuită” în artă și bun gust. Cu boltă, tapetat de mozaicuri și marmură cu scene splendide care să imite natura și diverse reprezentări votive sau fie de vânătoare, peste toate tronând deasupra baldachinului patului imperial o cruce verde din mozaic ca simbol al mântuirii, în jurul ei cu stele presărate. Porfira era prezentă ca element distinct puterii și gloriei imperiale ,,căptușind” patul imperial acoperit de țesătura purpurie brodată măiastru în fir de aur. Patul acesta ,,nupțial” din apartamentul Iubirii și Purpurei a devenit și un loc de tradiție al nașterii ,,porfirogeneților” (cei născuți în porfiră)- a urmașilor familiei imperiale. ,,În această locuință măreață, în mijlocul unei curți de eunuci și de femei, departe de pompa plictisitoare a ceremonialului, departe de frământările capitalei, trăia în pacea liniștită a grădinilor înflorite, în preajma murmurului clar al fântânilor, aceea a cărei viață aș vrea să o descriu aici, ,,gloria purpurei, bucuria lumii”, cum o aclama populația Constantinopolului ,,foarte credincioasa și foarte fericita Augustă, basilissa care iubește pe Hristos”, cum o denumea protocolul, cu un cuvânt, împărăteasa Bizanțului.”( Ch. Diehl),
Atunci când împărăteasa năștea și astfel dădea un fiu moștenitor împăratului, exista acest obicei protocolar de închinare și recunoștință din partea întregii curți imperiale care, la opt zile după naștere, în ordine descrescătoare de cel mai înalt grad al funcțiilor în stat, venea cu daruri și ,,defila” în fața împărătesei. Tabloul era cam așa: pe patul acoperit cu porfiră stătea întinsă suverana lehuză, unde, alături de ea, așezat într-un leagăn se afla moștenitorul tronului. Toată aristocrația până la văduvele înalților funcționari veneau în fața patului și leagănului, se prosternau înaintea împărătesei și micului împărat și fiecare aduceau câte un dar de preț pentru noul născut pe care îl așezau lângă pat. Acesta era ceremonialul bizantin de cinstire la nașterea viitorului împărat.
În icoana Nașterii Domnului, Maica Domnului devenită împărăteasă a Cerului și a Pământului, este reprezentată aidoma împărăteselor lehuze porfirogenete(inclusiv pantofii roșii sunt cei pe care nimeni altcineva numai porfirogenetele/porfirogeneții aveau voie să-i poarte în întreg imperiu). Maforionul poartă înscrise pe umeri si pe cap semnele fecioriei, cele trei stele pe care le regăsim ca simbolistică iconografică între sfinte decât și numai la Maica Domnului. Doar că, toată frumusețea și măreția Stăpânei Porfirogenete sunt țesute pe dinăuntru, în chip mistic, în cadrul auster al peșterii.

..despre privirea Maicii Domnului

,,Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”(Lc. 2, 19)

De ce această privire întoarsă a Maicii Domnului, această postură dorsală? Unde este acea tandrețe maternă, acea iubire incandescentă cu care mama lehuză își salută și își învăluie nou venit pe lume? ,,Limbajul trupului” din icoană ar sminti mai degrabă psihologii și psihanaliștii de azi cu recuzita interpretărilor de caz și diagnostic comportamental probabil de depresie postpartum la o mamă precoce. E o ipostază maternă care la prima vedere pare rece, ostilă, mai degrabă am spune că trădează semnele un ,,abandon” afectiv.
Să nu uităm, Fecioara Maria a ales de bună voie și cu perfectă asumare și înștiințare ca să se zămislească în pântecele ei curat, să-L poarte, să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu și Mesia cel mult așteptat.
Împinsă spre întunericul peșterii - ,,mijlocul umbrei morții”(Ps. 22, 4), singurul topos primitor, abisul negru al păcatelor noastre, Fecioara naște smerit pe Domnul ce vine să ne scoată și să ne elibereze ca să ne salveze cu asumarea totală a naturii noastre păcătoase și perverse, cu preț de jertfă prin moarte. Și ce moarte! El,Cel Care numai binele curat și gratuit l-a făcut oamenilor! Numai iubire a dat tuturor, refuzată, greu de primit, sau doar în parte primită!
Iată-L pe Dumnezeu-Omul prunc fragil înfășat, așezat în ieslea care mai degrabă trimite spre un sicriaș- masă de altar/jertfă - după cum spune Michel Quenot. Scutecul glisează (deja) pe giulgiul morții căci El e ,,Mielul junghiat de la întemeierea lumii”(Apoc. 13,8), iar Maica Sfântă știe acestea. Cunoaște că, acum, în peșteră, e momentul plinirii pe care îl așteptau profeții, când Dumnezeu vine să se facă Om pentru ca omul să se facă dumnezeu. Născându-L pe Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, ea, cel mai frumos și bun om care a existat și va exista vreodată, a devenit Maica lui Dumnezeu-Fiul și a tuturor celor ce îl primesc pe Iisus Hristos din toată istoria omenirii de la un capăt la celălalt capăt al ei. De aceea, are privirea întoarsă, spre noi, de acum și noi copiii ei. E omul desăvârșit. Aproape în toate icoanele, ea, pe noi ne privește, arătându-ni-L pe Fiul. Iubirea ei necondiționată se îndreaptă spre noi. Privirea ei meditativă e o taină, ne privește dar parcă se întoarce înlăuntrul ei. E cuprinsă în ochii Maicii Domnului, în privirea ei lucidă și sobră dar caldă, întreaga Teologie a Istoriei Omenirii de la Facere și până la Eschaton. Cu o anume tristețe și mâhnire, deloc veselă, Maria prevede deja ce urmează să se întâmple micului ei prunc: Patimile, Crucea, Moartea, Învierea... ,,Privirea ei depășește prezentul fără să se oprească asupra Fiului său, așa cum face în general o mamă, ceea cei conferă scenei un element profetic.”(Michel Quenot)
Maria se odihnește în veghe -popas de frugală liniște- alături de Fiul ei dulce, după o grea călătorie, neprimită în Bethleem, urmând apoi fuga și exilarea în Egipt s.a... Durerea și tristețea aceasta izvorăște din preștiința Maicii Domnului că Fiul ei nu va fi primit de lume, nu va fi crezut, nu va fi urmat. E o agonie asemănătoare cu agonia Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Durerea Lui în Grădină nu era atât pentru ceea ce urma să îndure din partea oamenilor(judecata, Patimile, și Moartea) ci mai cu seamă era durerea sângeroasă pentru că iubirea și vestea cea nouă și bună despre Dumnezeu-Tatăl pe care a adus-o lumii propovăduind-o și arătând-o, nu a fost primită de oameni.(vezi pr. Sofronie Saharov ,,Rugăciunea”)

Proorocia Dreptului Simeon la 40 de zile după Naștere -că sabie va trece prin sufletul tău- nu era doar, teologic vorbind, un viitor prevestit ci era constatarea unui prezent continuu al acestei realități. Așa cum Iisus Hristos doar o dată a fost răstignit în istorie, dar Jertfa Sa e continuă de la întemeierea lumii(Apoc. 13, 8) până la Judecata de Apo

...................................................................................................................................................................

Sf. Maxim Mărturisitorul dezbate foarte ,,documentat" teologic în răspunsurile sale către Talasie "Planul de Întrupare" a lui Dumnezeu încă de la/dinainte de  întemeierea lumii create. Chiar dacă Protoparintii noștri  Adam șiși Eva nu s-ar fi lăsat ispitiți și nu ar fi căzut în păcat, Domnul nostru Iisus Hristos tot s-ar fi Întrupat  și s-ar și făcut Om. Altfel, prăpastia, abisul de netrecut dintre creat și necreat, finit și infinit, mărginit și nemărginit, cel ce are început  sfârșit și Cel Ce nu are început și sfârșit nu ar fi putut fi trecute niciodată. Făptură toată n-ar fi putut intra niciodată deplin ,,întru bucuria Domnului său". Crearea  lumii din ,,Iubirea nebună" pentru om a lui Dumnezeu nu ar fi fost deplină dacă rămânea neintrupat. Dumnezeu se dăruiește complet dăruind prin Întrupare putere făpturii de a se bucura, a se împărtăși și de a primi în comuniune tot darul dumnezeiesc în veșnicie.

(Corina N.)

,,A pierde vremea” este, în cazul unui artist, partea cea mai prețioasă într-un fel, partea cea mai fertilă a activității lui. Într-un asemenea interval se pot naște intuițiile, temele lui; este un timp în care nu există program, când nu se exercită presiunea și panica de a trebui cu orice preț să finalizezi, indiferent de calitatea rezultatului.  Fără aceste benefice intervale, ajungi la un soi de viteză, la o stare deloc productivă.  Înainte de 1989 aveam acest timp și atunci m-am construit.  Dacă există un act cultural mai greu de înțeles, dar care  este cel profund,  autentic,  cel care creează un om cu adevărat bine și sănătos, acesta este: a lucra împreună cu duhul locului, a te lăsa modelat de el. De ce insist asupra acestor lucruri? Pentru a spune doar: iată ce înseamnă un mod de viață culturală sănătos. Lucrând la Paris, în sudul Franței, în Anglia, la Văratec, la Roma, am obținut într-un fel, atât cât sunt în stare, o perspectivă globală asupra civilizației europene; într-un mod mult mai profund decât dacă aș fi citit o bibliotecă întreagă despre ea fără a mă mișca de acasă.”

Horia Bernea/Roma Bizantină

pictură preluată de pe internet

Revista ARTHOS Nr.29/2018

În curând, Revista Bisericii Studenților  ,,ARTHOS” -150 pagini

Referendumul pentru apărarea Căsătoriei. O necesitate și o șansă unică

Credință și Cultură. Referendumul pentru definirea căsătoriei (30 09 2018)

Da, pentru firesc

Deși scăderea încrederii mele în puterea votului popular a ajuns  la cel mai jos nivel după toate câte s-au întâmplat în Romania celor 30 de ani de originala democrație și reforme de năuceală, voi merge la Referendumul de pe 7 octombrie a.c. Cu tot scepticismul efectului dreptului și obligației mele civice, voi vota pentru păstrarea normalității/firescului familiei românești. 

De data aceasta nu se va alege un om. Ci un principiu.

La Referendumul pentru Familia/Căsătoria= bărbat +femeie (+) copii  trebuie mers deoarece se apără un principiu de viață, un mod de viață  pe care L-a descoperit întregului neam omenesc Dumnezeu și pe care ni-L descoperă Mântuitorul  Iisus Hristos și Evanghelia Sa.

De fapt,  am ajuns să avem de ales între Hristos și Baraba. Și dacă (mai)  există conștiința lucidă..., nu poți rămâne indiferent. Cinic este să nu mergi. Măcar conștiința să rămână împăcată. Știm din Vechiul Testament că vremuri din acestea au mai fost străbătute în marea istorie dar au marcat sfârșituri de civilizații fără de lege, drept consecință, sub diverse forme.

Ne aflăm într-un ocean de imoralitate iar soluția ce ni se impune  per masă  este  ,,dadaism” -ul aplicat în fibra, structura societății și  a relațiilor interumane. Adică,  să purcedem cu răul până la capăt. Miza acestui război care a început e mare și se  servește de confuzia răuvoitoare a progresiștilor cum că, familia actuală  nu mai reprezintă decât un eșec, a ratei  crescute a divorțurilor, că preoții și oamenii Bisericii au păcatele și ipocrizia lor, etc. etc.,  ignorându-se  formula soluției  ideale a adevăratei familii la care ne cheamă Dumnezeu ca societatea să poată ,,respira” sănătos aerul al bună-stării și siguranței.  S-a creat mai întâi un mediu propice de sufocare  și  de distrugere a structurii familiei prin promiscuitate morală, lipsă de educație, condiții materiale, financiare precare și economice presante, etc. Apoi s-a tot amânat acest Referendum ca în acest timp ca să se mai slăbească conștiința colectivă și să se accepte ambiguitatea de gen generată pe toate canalele astfel încât raționamentul  uman general să ajungă la nivelul cât mai adolescentin cu putință,  să trăim acum după placul așa-zis nostru cum ,,ne țâpă” (vezi pr. Teofil Pârâian) iar ,,după noi, potopul!” patologiilor psihosociale.

Realitatea că ne definesc  ca fiind bărbat sau femeie doi cromozomi distinși nu poate fi nici minimalizată și nici negată prin pseudoștiințe. Paradoxal,   această ,,deschidere” a societății prin promovarea căsătoriilor bărbați cu bărbați, femei cu femei, sau cum s-o mai fi putând permuta rolurile  în timp,  conduce spre o reală societate închisă, radicală și  fundamentalistă.

 Cât despre banii plânși de cheltuielile Referendumului Familiei ce puteau fi direcționați pentru construirea de scoli și spitale..., dar oare banii cheltuiți pentru generarea, modificarea și înnoirea  întregului regim de acte de stare civilă a populației etc. ce ar putea urma, nu tot cheltuială se numește? Nu tot spitalelor ar putea fi alocați?

Știu că e greu de obținut 6000000 de voturi, aproape imposibil pentru un popor obosit să mai  cugete drept,  dar,  e o datorie nu atât civică de data aceasta, cât una față de Dumnezeu. Căruia merită să-i spunem  ,,Da!”