Despre reprezentarea moderată și discretă a Sfântului și Dreptului Iosif în Tradiția iconografică bizantină

,,Sfânta Familie” sau falsa icoană
 imagine preluată de pe internet

 ,,În Biserica Ortodoxă există icoane ale Sfântului Iosif, dar sunt destul de rare și se pictează mai ales pentru credincioșii care-i poartă numele și îl au ca sfânt patron. El este reprezentat întotdeauna singur. Se pot găsi icoane care-l înfățișează ținându-L în brațe pe Hristos dar ele sunt rezultatul unor influențe catolice relativ recente. Compus prin analogie cu icoana Maicii Domnului, un astfel de tip de icoană nu este admis de Tradiția iconografică a Bisericii Ortodoxe, ca una care poate induce ideea că, așa cum Maica Domnului este Maica lui Iisus, Iosif este și el tatăl Său.
În icoana Nașterii Domnului, în care Iosif este prezent, iconografia ortodoxă îi acordă un loc destul de modest și cu totul particular, e zugrăvit în partea de jos a icoanei, în colțul din stânga, așezat, cu capul plecat, adâncit în gânduri, iar alături de el un personaj ce pare că-i vorbește; acest personaj, cu înfățișare de cioban, îl simbolizează pe diavol, care încearcă să-l tulbure pe Iosif cu gândul că Maria nu L-a zamislit pe Iisus în chip feciorelnic, în vreme ce Iosif se împotrivește gândului rău(faptul acesta este istorisit în scrierile apocrife, care au inspirat și cântările praznicului). După cum spune și Leonid Uspensky comentând această icoană, ,,Iosif nu face parte din grupul central, alcătuit din Prunc și Mama Sa; el este clar separat de acesta, iar rațiunea acestei separări e faptul că nu el este tatăl Pruncului”.
Chiar dacă Biserica Ortodoxă admite în limite o iconografie a Sfântului Iosif, în schimb nu știe de vreun cult, de vreo cinstire, prăznuire sau de vreo icoană închinată Sfintei Familii, pentru a se feri de eventualele confuzii.
Hristos, Maria și Iosif nu formează cu adevărat o familie obișnuită, și este de-a dreptul surprinzător faptul că Biserica Romano-Catolică a socotit de cuviință să propună ,,Sfânta Familie” drept model pentru orice familie.
Pe de o parte, Sfântul Iosif, deși, după lege, a luat-o de soție pe Maria, de fapt nu a fost soțul ei în înțelesul obișnuit dat acestui cuvânt. Potrivit Tradiției, Iosif mai fusese căsătorit o dată și avea patru fii. Fiind văduv și în pragul bătrâneții, a fost ales de Arhiereu ca ocrotitor și păzitor al fecioriei Celei Preasfinte, după ieșirea ei din Templu, unde stătuse până la vârsta de 12 ani.
Sfântul Iosif nu este tată după trup al lui Hristos, Care are drept tată al Său pe Tatăl ceresc și S-a zămislit ,,de la Sfântul Duh și din Maria Fecioara”.
Din punctul de vedere al Tradiției Ortodoxe icoana Sfintei Familii nu poate fi acceptată, pentru că se pretează, prin compoziția sa, la o dublă confuzie.
Înfățișându-i pe Maica Domnului și pe Sfântul Iosif într-o strânsă și iubitoare alăturare, această icoană te duce cu gândul la niște soți obișnuiți. Felul în care Iosif o cuprinde cu brațul său pe Maica Domnului ese ambiguu și întărește această impresie.
Pe deasupra, o astfel de icoană trezește și întărește o viziune ,,umanistă” asupra lui Hristos, dezvoltată de creștinismul occidental începând cu Renașterea, prin care natura Sa omenească capătă o tot mai mare importanță, umbrind până la uitare natura  Sa dumnezeiască. De altfel, trebuie să remarcăm faptul că, în ansamblul său, cultul Sfintei Familii a contribuit la o reprezentare mut prea omenească a lui Hristos copil, favorizând în acest context dezvoltarea unei pietăți sentimentale, adeseori străină de adevărata spiritualitate.
De aceea nu e de mirare că în urmă cu câțiva ani un teolog ortodox, văzând una dintre primele icoane ale Sfintei Familii-pictată de o călugăriță benedictină din Ierusalim și masiv difuzată, încă și astăzi, de ,,Echipele Notre-Dame- Mișcare internațională de spiritualitate conjugală”-, a judecat-o cu mare asprime în astfel de cuvinte:
,,În fața acestei imagini, oricare creștin ortodox are gustul amar al lipsei de evlavie și de adevăr. Fecioara îl ține în brațele sale pe Prunc, iar Iosif îi cuprinde pe amândoi cu un gest protector. Acest searbăt obiect de cult de prost gust este însoțit de un comentariu de o pagină, foarte puțin creștinesc, în care se spune:,,icoana Sfintei Familii este icoana  comuniunii, a duioșiei lui Dumnezeu, a Vieții, așadar, icoana Treimii, (...)(înfățișată) prin taina unirii bărbatului cu femeia, întru rodnicia iubirii.(...) Amândoi Îl țin pe Prunc, care deopotrivă este Lucrare a lui Dumnezeu și rodul dragostei lor(...) Din aceste forme din fiecare ființă, exprimate prin perechea celor doi, se naște, în unitatea iubirii, Pruncul înveșmântat în lumină(...)”. Dacă cei care răspândesc această imagine nu s-ar chema ,,Echipele Notre Dame”, ne-am putea întreba dacă nu cumva o fac cu scopul de a surpa credința și a spulbera cinstirea Celei pe care creștinii o socotesc mai cu seamă Doamna și Stăpâna lor. Fecioara nu e aici decât o biată feme ie plăpândă, care prin ținuta ei contrazice simbolistica celor trei stele ale fecioriei de pe veșmântul său. În mod vizibil, ea nu e conștientă că ține în brațele sale pe Ziditorul lumii; de altfel, ea pare că nici nu ține ceva, având o privire cu totul distrasă.”
Comentariul acesta arată limpede ce grave abateri, confuzii și erori dogmatice poate naște o astfel de reprezentare în mintea celor care își lasă ,,meditația” călăuzită de ea: cele trei persoane ajung să fie privite ca o Treime, iar Hristos, ca rodul iubirii dintre Iosif și Maria...” Jean-Claude Lachet

Nașterea Domnului icoană după Școala de la Novgorod sec. XV

imagine preluată de pe internet

,,Un alt detaliu evidențiază faptul că  Nașterea lui Hristos ,,biruiește rânduiala firii” - acesta este Iosif. El nu face parte din grupul central al Pruncului și al Maicii Sale; el nu este tatăl și este, în mod semnificativ, separat de grup. În fața lui, sub chipul unui păstor bătrân și ghebos, stă diavolul ispitindu-l. În unele icoane apare cu coarne mici și coadă scurtă. Prezența diavolului și rolul lui de ispititor capătă un sens deosebit de adânc în relația cu ,,sărbătoarea facerii din nou a lumii”. Aici, pe baza tradiției, icoana dezvăluie sensul anumitor texte liturgice care vorbesc despre îndoiala  lui Iosif și despre tulburarea sufletului său. Această stare se exprimă în icoană prin atitudinea demoralizată și este scoasă în evidență prin imaginea gurii negre a peșterii, care servește uneori drept fundal al figurii sale. Tradiția, transmisă și prin apocrife, povestește cum diavolul l-a ispitit pe Iosif spunându-i că nu este posibilă o naștere feciorelnică, pentru că ar contrazice legile naturii. Acest argument, luând diferite forme,  continuă să apară, iarăși și iarăși, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. El stă la baza a multor erezii. În persoana lui Iosif, icoana dezvăluie nu numai drama personală, ci și drama întregii omeniri: dificultatea de a accepta ceea ce este ,,dincolo de cuvinte sau de rațiune” Întruparea lui Dumnezeu.
În timp ce în unele icoane Maica Domnului este reprezentată fie privind spre Prunc și ,,păstrând în inima ei” cuvintele ce s-au spus despre El, fie privind drept în față spre lumea exterioară, în icoana noastră, ea privește către Iosif ca și cum ar exprima, în privire, compătimire pentru starea lui. În felul acesta, icoana propovăduiește atitudinea tolerantă și compătimitoare față de necredința și îndoiala omenească” Leonid Uspensky

,,Textele liturgice povestesc de profunda tulburare a lui Iosif cuprins de îndoieli: ,,Iosif îi spunea astfel Fecioarei Maria: Ce nedorită întâmplare s-a abătut asupra ta? Cuprins sunt de mirare și duhul meu de uimire”.(Stihira lui Sofronie) ,,Cum vei naște tu, junincă ce n-ai fost înjugată?”(Cf. Deuteronomul XXI, 3).  În fața lui se află  diavolul deghizat în păstorul Thyros(pe unele compoziții este un bătrân cu coarne și coadă). Apocrifele amintesc de vorbele sale ispititoare: ,,Așa cum acest toiag(el este îndoit sau rupt, e sceptrul zdrobit al fostei sale puteri) nu mai poate da vlăstare, tot așa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli și (pe de altă parte) o fecioară nu poate naște”- dar toiagul a înflorit de îndată. ,,Purtând în inimă o furtună de gânduri  contradictorii, neprihănitul Iosif se tulbură, dar luminat de Duhul Sfânt, cântă cu bucurie: Aliluia!”(Acatistul Născătoarei)

În persoana Sfântului Iosif, icoana povestește o dramă universală, care se repetă de-a lungul tuturor secolelor; conținutul său e întotdeauna identic. Păstorul-ispititor afirmă că nu există alte lumi decât cea văzută și, deci, că nu este al mijloc de naștere decât cel al firii. E negarea principiului transcendent și tot tragismul ateismului sincer al unei ,,inimi leneșe în credință”. Chipul Sfântului Iosif exprimă adesea spaima, aproape disperarea(,,furtuna lăuntrică” după numele unei icoane), și pe unele icoane Fecioara îl privește cu o profundă și nemărginită compasiune.” (Paul Evdokimov)