28 martie, A.D. 2019
Eu nu l-am cunoscut pe Daniel Turcea în carne
și oase. Când poetul se stingea, în primăvara anului 1979, aveam în
jur de 5 ani... Abia în anul doi de studenție, în toamna târzie a
anului 1993, la Cluj-Napoca, am intrat în Liga Studenților Creștini Ortodocși, devenită
ulterior Asociația Studenților Creștin Ortodocși (ASCOR) Cluj, ce se afla sub
oblăduirea și îndrumarea distinsului nostru ierarh, scriitor și poet, Înaltul
Bartolomeu Anania. Despre poetul convertit la credință, Daniel Turcea, aveam sa
aflu tot de la un convertit la credință, [de la] actualul meu soț – Părintele
Ciprian Negreanu; pe atunci era student la Filosofie, apoi [și] la Teologie
Pastorală. Era un tânăr aparte – blând,
citit – care, mai ales, avea darul de a ne însufleți credința noastră, aducând
la Ortodoxie mulți tineri. Într-o seară, la o prelegere despre poezia mistică
creștină,organizată de Părintele Ioan Pintea, câteva versuri rostite în trecere,
vreo trei la număr, din poezia lui Daniel Turcea, au avut un impact foarte
puternic asupra lui. Mi-a mărturisit, mai apoi, că versurile i s-au părut atât
de diferite, atât de rupte de lirica obișnuită a celorlalți poeți, versuri din
care răzbătea puternic briza suavului duh al celor trăite de el în momentul
schimbării de la Prislop, încât a doua azi a început să caute autorul în
bibliotecile Clujului. În acea perioadă, cărțile poetului erau extrem de puține.
Epifania de la Editura Cartea
Românească putea fi găsită în două exemplare la Biblioteca Centrală a Universității,
iar Biblioteca Academiei deținea micul
volum de poezii, înțelepciune fără sfârșit.
Iubire
Bucuria descoperirii
acestei poezii i-a fost așa de mare, găsind în versurile lui Daniel Turcea atâtea
stări comune cu cele simțite de el în momentul maxim și de nedescris pe care îl
trăise la mormântul Părintelui Arsenie Boca, încât nu uit nici acum entuziasmul
și puterea lui de a ne contagia și pe noi ceilalți cu această bucurie.
Așa am început
sa căutam cine a fost acest poet cu o viață atât de scurtă și care a fost istoria
convertirii lui spectaculoase. De fapt, Daniel Turcea a venit spre noi... Primele informații le-am aflat de la Înaltul
Bartolomeu Anania. Distinsul ierarh ne-a povestit amănunte importante
despre convertirea poetului, ne-a relatat cum l-a ajutat să îi publice cartea,
ne-a oferit detalii despre boala necruțătoare care l-a măcinat, dar și crâmpeie
de la înmormântarea poetului. Totodată, ne-a făcut legătura cu sora sa, Lucia
Turcea. Înaltul Bartolomeu avea o mare considerație pentru Daniel Turcea,
considerându-l omul lui Dumnezeu. Despre
poezia lui ne spunea că „e ca
o strălucire a unui fulger pe o lamă de iatagan”.Ani de zile nu am putut
citi poezia altor autori, după impactul Epifaniei.
Era ca o renunțare la o vedere panoramică a lumii. La ipostaza hristică a
omului inmormântată sub un balast liric cu diluări semantice ambigue,
seducătoarea ,,floare carnivoră”.
Convertirea
poetului se aseamănă oarecum cu cea a lui Saul din Tars, întors spre Dumnezeu
pe drumul Damascului. În cazul poetului, convertitul era pe drumul Bucureștiului.
Saul – un inițiat ardent și sincer al Legii Vechi, Daniel
Turcea – un râvnitor și căutător disperat al adevărului vieții în
filosofie, știință, în misterele orientale, în toate experimentele extreme din
propria-i viață. Amândoi au primit lumina, înțelegerea, deschiderea inimii și
izbăvirea de starea de iad nu de la om, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a ales
pentru că a preferat sinceritatea și exigența lor în căutarea răspunsurilor
capitale, râvna lor de a merge până la capăt – acea stare de nemulțumire doar
cu jumătăți de adevăr.
Darul credinței
dobândite prin convertire nu este ușor de purtat și de „gestionat”. Pare un lucru de dorit, dar, în realitate,
este o povară dulce, dar totuși grea. Credința convertitului nu e asemeni unei
locomotive care, odată ce L-a găsit sau L-a redescoperit pe Dumnezeu, e pusă pe
șinele căii ferate, direcția de mers fiindu-i astfel clar trasată. După
asemenea har și stare intensă de transfigurare a simțurilor, a minții, a intuiției
și a inimii, vin marile ispite, marile încercări, căci demonul nu suportă întoarcerea păcătosului și
va face orice ca să-l redobândească. Deci riscul căderii în înșelare după
convertire este unul foarte mare. Părintele Serafim Rose îi numea pe aceștia
„convertiții nebuni”, iar Părintele Sofronie Saharov spunea că e
preferabilă o convertire pe termen lung, o creștere în credință cu pași mărunți
și echilibrați, decât o dobândire „invazivă” a harului credinței peste puterile
firii; pentru că există acele convertiri ratate, acele aprinderi după Hristos, care
apoi se sting sau derapează, din cauză că nu s-a păstrat o smerită cugetare,
fără o asistență înțeleaptă, prin ascultarea desăvârșită de un duhovnic destoinic
și priceput la toate capcanele care pasc inima și mintea din pricina
nepriceperii. Acest dar poate duce la acea slavă deșartă a „alesului”, căci
convertitul nu e scutit de păcatul mândriei, dacă nu are ascultare desăvârșită
și dorința de învățare, de ancorare puternică în Biserică.
Altfel, va începe să se încreadă în sine și, treptat, să-și piardă trezvia și
discernământul, confundând simțămintele omenești cu voința Duhului Sfânt.
De aceea,
întâlnirea cu Duhovnicul, în persoana Părintelui Arsenie Papacioc, a fost esențială
pentru Daniel Turcea, cu tot ce a decurs din aceste întâlniri: pocăința, spovedania,
lacrimile, smerirea adâncă, ancorarea și ascultarea de/ în Biserică. Acea repetitivă
aducere aminte salvatoare și absolut necesară – „sunt pulberea drumului/
pleoapa aproape mormânt”– îl salvează. Așa și-a păstrat dreapta credință
neumbrită de căderile înălțărilor, nealterată de încercările obscure ale
Securității de a-l compromite, nezdruncinată de îndoielile, dezamăgirile și de
neputința de a rezista perfidelor persecuții anticreștine din perioada
regimului ateu sub care a trăit. A avut abilitatea să distingă cauzalitatea din
spatele acelor vremuri urâte, lucrarea antihristică de la Cădere până la
Eshaton, „lumea lui Cain neobosit”, care a făcut și face din oameni
instrumentele urii. Printre ultimele cuvinte lăsate ca un testament surorii
sale, pe patul de spital, sunt acestea: „Îți repet: Tot ceea ce am avut de
spus, am spus în Epifania; ceea ce am
scris acum nu va mai putea să fie tipărit niciodată, pentru că adresare lor lui
Dumnezeu nu convine nimănui, nu va putea plăcea, indiferent ce regim ar veni la
putere, nimeni nu va fi de acord cu ceea ce am scris eu acum, pentru că nu sunt
metafore, sunt cuvinte spuse pe față. Dacă le vei păstra, sunt sortite să
rămână veșnic literatură de sertar. Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi
în lume, ci repet, cred că e de la începutul lumii (căzute). Deci, în virtutea
lui, nimic nu scapă necenzurat de ura împotriva lui Hristos.”
S-a înșelat oare Daniel-Ilie Turcea? La un
nivel de suprafață, ar părea că da, s-a înșelat, căci poeziile dictate de pe
patul de spital au fost publicate în 2011, la Editura Doxologia de la Iași. Vorbele
profetice ale poetului au însă un înțeles mai adânc în duh. Căci spiritul
antihristic – care de la începutul lumii căzute nimic nu lasă necenzurat de ura
sa endemică față de Hristos – a cenzurat, cenzurează și va (mai) cenzura; a
legat și leagă atenția oamenilor, a tulburat și tulbură, ca niciodată, vederea
sufletului, întunecând-o pentru ca oamenii să nu mai distingă, să nu vadă
limpede și să nu recunoască pe față Adevărul. A produs și produce această
degringoladă a valorilor, o întoarcere pe dos a scării de valori, astfel încât,
nu doar poezia mistică postumă a lui Daniel Turcea poate trece neobservată sau
chiar considerată de critica literară contemporană „sărăcită” față de Entropia, ci înseși textele
scripturistice – așa cum s-au păstrat până acum – sunt suspectate de
neautenticitate și sunt privite cu tot mai mare îndoială de către unii teologi actuali.
Daniel Turcea a dus acest război nevăzut cu
multă trezvie, până la moarte. M-am întrebat de ce, atunci când a avut visul
acela din Biserica Sfântul Elefterie, i s-au arătat, din noianul sfinților,
doar doi: Sfântul Mucenic Gheorghe și Sfântul Mucenic Elefterie – sfinți
ocrotitori –, ce l-au condus până în fața Maicii Domnului, cea care odinioară
le-a deschis Sfântului Ioan Damaschin sau Sfântului Roman Melodul limba
imnografiei, spre slăvirea lui Dumnezeu. Erau doi sfinți care, de foarte tineri,
au suferit moarte martirică, suplicii și chinuri peste puterea înțelegerii
omenești, ca să nu-și trădeze și să nu-și piardă dreapta credință. Fără să-i numească,
le-a dedicat câteva poezii, ce descriu martiriile lor. Amândoi și-au păstrat
nestins focul incandescent al credinței și al iubirii de Hristos în contextul
vremii lor, cum de altfel și Daniel-Ilie Turcea a făcut-o. Sfântul Elefterie,
cel care l-a condus de mână prin biserică, a avut-o aproape de sine pe mama sa.
Aceasta a primit moartea martirică în timp ce ștergea de sânge trupul fiului ei
trecut prin chinurile cumplite din timpul martiriului. Iar pentru Daniel, rugăciunile
mamei sale au fost cele care l-au ajutat să biruiască cerbicia necredinței în
Hristos. Mama i-a fost alături în rugăciune.
Sfinții și oamenii duhovnicești au aceasta
dorință de Imitatio Christi sau au
primit, ca un dar de la Dumnezeu, binecuvântarea ca sfârșitul lor obștesc să
fie oarecum asemănător cu Jertfa, Patima și Moartea Mântuitorului. De pildă,
Sfântul Calinic de la Cernica a dorit să moară, precum Mântuitorul Hristos,
într-o Vinere Mare. Și Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir a ridicat mâna dreaptă,
când soldații au intrat în carcera unde era închis, ca să-l ucidă cu sulițe, vrând
astfel ca sulița să pătrundă în coasta sa dreapta, precum sulița înfiptă
în coasta Mântuitorului Iisus Hristos, din care a țâșnit apă și sânge.
Ultimul îndemn pe care l-a rostit Daniel
Turcea pe patul morții, la ora 14:05, în ziua de 28 martie 1979 – într-o zi de
miercuri – a fost: ,,Rugați-vă!”. Cu un efort supraomenesc, și-a ridicat capul
de pe pernă și i-a spus surorii sale, alături de care se afla o cunoștință, Mariana,
și unui alt bolnav, Gheorghe, ce-i ținea lumânarea: „Rugați-vă!”. Ultima lui
dorință a fost aceea de a i se scoate branula de la mâna dreaptă ca, înainte de
a muri, să își mai poată face o cruce măcar o singură dată. Sora lui l-a
înștiințat pe medicul de gardă despre dorința fratelui ei. Poetul era
internat la Spitalul C.C. al P.C.R. Medicul,
un ateu ardent și recalcitrant, a refuzat să îndeplinească dorința
bolnavului, nevrând să-i scoată branula pentru ca el să-și poată face o cruce.
Hotărârea medicului a fost motivată astfel: dacă îi va scoate branula, chiar și
doar pentru câteva minute, el ar fi putut să se transforme într-un ucigaș ce ar
fi fost condamnat pentru că a încălcat jurământul lui Hipocrate, iar dacă
Daniel hotăra să își scoată branula după voia lui, atunci el putea fi socotit un
sinucigaș. Auzind acestea, poetul, pană în ultima clipă, asemeni martirilor,
s-a străduit să nu își mai miște mâna dreapta pe care se afla branula, pentru a
nu oferi nimănui vreo posibilă suspiciune interpretativă asupra faptului că
moartea lui ar fi putut fi o sinucidere. Fiind în această situație, și-a
folosit mâna și brațul stâng pentru a-și face semnul crucii, împlinind parcă
cele scrise de el în poezia „Arhe”: „Un singur lucru nu aflase/ că trupul
poate să îi moară/ într-o amiază fără nume./ mâinile îi vor fi atât de grele/
încât până la frunte va fi o veșnicie/ de străbătut// era frumos, luminând/ cu
inima curată printre păsări, apa/ nu-i putea învălui trupul, focul/ nu-l putea
îmbrățișa, întunericul/ nu-i putea frânge raza privirii, veninul/ nu l-ar fi putut
atinge/ el/ nu era vinovat” –
În agonia dinaintea morții, Daniel Turcea a
ținut mâna dreaptă țintuită de perfuzie ore în șir, ca nu cumva, prin dorința
lui de a și-o elibera, chiar și pentru a-și face după voia lui cruce, să se
umilească tot obrazul lui Hristos (deși se spune ca mâna avea o culoare precum
pământul din care a fost luat). Și-a tăiat voia, iar, prin această răstignire „neconvențională”,
L-a urmat pe Hristos. A răbdat până la capăt, asemeni bărbatului ajuns la
virtutea desăvârșirii.
De aceea, tot ceea ce a creat el, dincolo de
cultură, de generație, de neam, de orice curent literar, este și va rămâne o
piatră de poticnire sau un scandal pentru duhul lumii și pentru oamenii
veacului.
Poeziile lui sunt iconice, pnevmatice, „argint
lămurit în foc, curățat de pământ” (Psalmul 11), strâns legate de trăirea
autentică, trăire cum poate numai la Daniil Sandu Tudor am mai găsit-o
versificată. Versurile sunt adevăruri concentrate, prăznuiri sobre în cuvântul
ce poartă sfielnic, dar incandescent, Cuvântul. De pildă, „în orice om,
iubindu-te e aproapele, chipul cel tainic asemănarea și apele” rostește mult
mai profund conținutul cărții scrise de Martin Bubber Tu și eu.
Mesajul poetic al lui Daniel Turcea este
atât de diferit de ce tot s-a scris în poezia religioasă pentru că poeziile
sunt scrise prin/ după dobândirea vederii cu perspectiva inversată față de
perspectiva clasică a liniei orizontului, din unghiul vederii divine. Poetul se
vede pe sine și pe ceilalți prin ochii lui Dumnezeu, vede armonia cosmică și a
lucrurilor fără părți întunecate, ascunse. Convertirea la credință presupune
această schimbare transfiguratoare a vederii lucrurilor, precum în icoană.
Momentul
perspectivei inversate/al revelării
Mi-a fost descris(de părintele meu) că se
aseamănă cu o întâlnire ,,înafară/înăuntru” atunci când afli și înțelegi că
există o tandrețe divină (de nedescris în cuvinte dulceața ei), când începi
paradoxal să vezi cu auzul și să auzi cu ochii un glas de o duioșie fără seamăn
care te cheamă suav și te face să te îndrăgostești pe loc, fără să mai poți
uita vreodată acel glas și acea chemare, câtă revărsare de iubire cuprindea
când te privea:,,cât te-am așteptat!”. Nici cel mai infim reproș. Dar cât așteptând?!... E momentul când îți
dai seama că făceai toate prostiile lumii până atunci, cât de neserios erai și
totuși, cât de mult (Îi) erai de prețuit; ,,cu nume de înger te chem iar și
iar/nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar// atât de mult el ți-a dorit
ființa/ încât mereu te vrea și-ți poartă suferința”(Poem de dragoste)
De aceea, nu găsești niciun element de trivialitate, de ironie,
de dispreț în versurile lui Daniel Turcea. Niciun semn de egolatrie sau de egocentrism
auctorial, de lamentații patetice, de elocuțiuni descriptive cu expresivități
estetice, de orice senzualism, de erotism, de manierism erudit, nici urmă de
folclorism, sau naționalism înflăcărat, de radicalism etic, de orice ideologie
de stânga sau de dreapta, de misoginism, de fadă religiozificare.
Din contră, grija față de cuvinte: ele pot fi
„semințe”, pot fi „cavouri” ce îngroapă adevărul, sau pot fi „vase” ce poartă
și răspândesc din/ prin ele mireasma Împărăției, „nisipul”, „cenușa unei Cărți”...
Deși nu a fost niciodată ieșit în afara granițelor țării, deși a descris cu
atâta acuratețe geometria grădinilor japoneze prin care s-a plimbat cu o
dezinvoltură a cunoașterii culte, în Epifania,
lasă să se înțeleagă, prin puterea cuvintelor, că a pregustat deja mireasma
Împărăției Cerurilor.
Cine cunoaște, dar mai ales cine este familiar
cu cântările liturgice și bisericești, înțelege că inspirația lui Daniel Turcea
vine și de la acestea. Pentru descoperirea valorii complexe a operei lui scrise
este necesară o robustă cultură îmbisericită, o cunoaștere a Canoanelor și a Dogmei
Ortodoxe, a Învățăturii de credință, e nevoie de cunoștințe de Hermeneutică
Biblică, de Agiografie, Pateric, de Istorie Bisericească Universală și de
Filosofie. „Setea lui de lumină” este sinteza concisă și comprimată a acestora,
într-o manieră genială și inspirată doar de harul Duhului Sfânt, ca să o putem
avea în această formulă unică. Poezia lui trece de timp, peste timp; e mereu
actuală. De aceea poezia lui are o valoare universală, panortodoxă. Se cade să
fie cunoscut în cât mai multe limbi. Fără Epifania,
Ortodoxia mi-ar părea ciuntită în materie de cuvânt scris, deoarece Epifania atinge sau echivalează opera
Sfântului Cuvios Andrei Rubleov cu a sa icoană zugrăvită a Sfintei Treimi. O
făclie în mănunchi arzând peste ,,apa și molima” istoriei literaturii
universale.
Corina Maria Negreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.