Crinii mării 

„Veseli-se-va pustiul și va înflori ca crinul" spune Isaia în capitolul 35. Iată-l sub ochii mei: pustiul care înflorește — nu o grădină îngrijită, ci la cea mai neospitalieră margine a lumii, deseori  lângă gunoaiele mari-tot mai mari!- ale civilizației noastre, la hotarul dintre uscat și adâncul mării, unde niciun stejar, niciun arbore nu ar prinde rădăcină. Căci „Puterea Mea în slăbiciune se desăvârșește." (II Corinteni 12, 9). Crinii mării își poartă fragilitatea ca pe o haină de in, subțire și străvezie, și tocmai prin ea lasă lumina să treacă.

    A defini Pancratium maritimum

    Mici epifanii înmiresmate ale dunelor de nisip în arșițele amiezilor și seceta verilor, acești crini mediteraneeni apar presărați parcă să întâmpine valurile sărate și vânturile nebune cu toată vulnerabila și revelatoria lor făptură. Acești albi și muți asceți străvezii aleg să trăiască acolo unde nimic/nimeni nu poate trăi. Sortiți în rostul frumuseții lor de a fi aidoma psalmilor cântați de pustiurile nisipoase, sau poate îngeri dezaripați rămași ca mărturie pe talazurile istoriei.  Lecții tăcute despre cum se șlefuiesc și se alcătuiesc caracterele(că de personalități e doldora planeta) în felul de a fi, de a rezista, de a exista unde există.

    Nici măcar nu cer nimic nimănui pe nisipul ce se strecoară în clepsidra istoriei și se pierde iute printre degete.  Până și spinii pustiei se retrag ofiliți și uscați când nisipul devine o cenușă fierbinte. Însă ei se deschid: albi, străvezii, parcă ciopliți în sidef.

    Taina lor stă ascunsă adânc.  Firava corolă albă  pe care urcă miile de insecte ca să îi soarbă nectarul și dulceața se trage dintr-un bulb îngropat la o palmă două sub nisip. Acolo stă puterea nevăzută ce lucrează în subterană, precum rugăciunea țesută continuu în cămara/carnea inimii, nevăzută. Ceea ce ține floarea dreaptă în bătaia mării dar mai ales a vânturilor rele rămâne departe de priveliște.

    Seara, când plaja e nudă și marea se face cenușie, crinii își desfac și împrăștie mireasma suavă, ca pentru nimeni. Ca o faptă bună săvârșită în ascuns de un sfânt smerit, ca o laudă adusă acolo unde numai Tatăl vede în taină. Toată frumusețea lor e o risipă tăcută, o jertfă de bună-mireasmă înălțată fără metafore și alegorii. În fond, la ei face trimitere Hristos în predica de pe Munte : „Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.". Căci un crin care nu țese și nu adună,  totuși poartă un veșmânt de o puritate pe care nicio purpură împărătească n-o poate cumpăra. Toată înțelepciunea și bogăția lui Solomon n-au izbutit să-și croiască o haină ca a lui— țesută din nimic: din nisip, din sare și din lumină. 

        Din fața crinilor pustiei nu poți pleca decât în tăcere și făcând o reverență. Văzând și tăcând. 

    În contrast, în vacarmul aeroportului, observând oamenii, cei mai mulți își dau importanță și țin să pară prețioși, deștepți, îngânfați, indolenți, ori capricioși. Vorbesc tare unii cu alții sau la telefon, mânâncă urât, se îmbracă urât și parcă sunt tot mai  prost crescuți.  Grăbiți printr-o mie de gesturi care traduc în aerul din preajmă acel „eu contez".  Obositor spectacol. Întreaga zbatere îmi pare atât de străină, aproape absurdă, de neînțeles. 

     Crinul, care nu-și dă nicio importanță, se poartă mai frumos decât Solomon; omul, care și-o dă pe toată, rămâne, sub veșminte, un grăbit neliniștit. Prețiozitatea și capriciul lui sunt, poate, doar chipurile mărunte ale fricii de a fi neînsemnat.