Pentru Alexandru I.,

Despre diferența dintre gîndirea teologică speculativă, filosofică, dornică de a arăta o fațetă cît mai subiectivă/originală a Divinității, rod mai degrabă strict al rațiunii și sezitivității umane și revelația ca rod al nevoinței și viețuirii prin exercițiul consecvent al lepădării de sine, curățirii minții de patimi la Sfinții Părinți ai Bisericii. Roadele rațiunii umane: pericolul inevitabil de cădere în înșelare, erezie/ rațiunea iluminată de har-convergență, doxologie.

Citez din Părintele Placide Deseille( cartea scoasă anul acesta-2011 de Editura Doxologia de la Iași, intitulată ,,Mărturia unui călugăr ortodox”, ):

Părintele Placide Deseille

,,Nu puteam să nu admir coerența și armonia sintezei teologiei thomiste, însă evoca pentru mine arhitectura gotică din acea vreme, genială, dar în care rațiunea era prea riguros impregnată de materialele de construcție. Mi se părea că prin însăși natura sa, metoda scolastică tindea să reducă tainele lui Dumnezeu la ceea ce rațiunea umană poate să înțeleagă, încingîndu-le în definiții sau așezîndu-le în silogisme. În schimb, Părinții Bisericii aveau o conștiință atît de vie a transcendenței lui Dumnezeu, încît nu ar fi îndrăznit niciodată să aplice conceptele noastre filosofice umane, precum cele de esență și relație, potrivit unei semnificații personale riguros formulate la nivelul unei transpuneri analogice, în așa fel încît să construiască o teologie de tip scolastic. În opinia lor, chiar și atunci cînd exprimă ceva cu totul adevărat, conceptele noastre aplicate lui Dumnezeu păstrează mereu suplețea și distanțarea metaforei. De aceea scrierile lor sunt străbătute de un simț al sacrului și al tainei, sugerând o întrepătrundere a divinului cu umanul, al cărei corespondent plastic îl găsim în arta romană sau bizantină. Această preferință pentru Părinții Bisericii, mi-a creat de altfel, o serie de probleme.(...)

Părintele Urs von Balthasar, deși bun cunoscător în materie de patristică, considera că ,,scrierile Sfinților Părinți reprezintă jurnalul intim al Bisericii la șaptesprezece ani!

Îmi era cu neputință să ader la acest mod de a privi lucrurile. Sigur, îl admiram pe Thoma de Aquino și mi se părea că interpretîndu-l, nu din prisma comentatorilor târzii, ci al izvoarelor sale patristice, thomismul putea fi apropiat de învățătura Sfinților Părinți. Eram însă pe deplin convins că aceștia erau martorii privilegiați ai unei Tradiții a Bisericii, în deplinătatea ei. În scrierile lor, toate aspectele doctrinare și de viață creștină erau mereu explicate pornind de la tainele fundamentale ale Sfintei Treimi și ale îndumnezeirii omului prin întruparea mântuitoare a lui Hristos. În scrierile lor cunoașterea izvora mereu din plinătatea vieții și a experienței spirituale; sau, cum spune Homiakov sau Kirievsky, pe care îl citez din memorie: ,,Ei nu ne învață pornind de la deducții sau de la conjecturi, ci ne vorbesc despre ceea ce au trăit.”

Bineînțeles, iar în scrierile lor mă interesau în mod deosebit convergențele, mărturiile despre tradiția Bisericii, primită și asumată în mod personal de fiecare dintre ei și nu elementele cele mai individuale sau cele mai originale ale gîndirii fiecăruia. Criteriul Sfântului Vincent de Lerins mi se părea potrivit întru totul: ,,Trebuie să avem mare grijă să considerăm drept adevăr ceea ce este crezut pretutindeni, mereu de către toți”. Deplinătatea adevărului este manifestată de Duhul Sfînt în întreaga Biserică, cu aceeași dragoste, de-a lungul timpului, pretutindeni. Și liturghia îmi plăcea în mod deosebit, deoarece nu reprezenta opera unui individ sau a unui singur grup și nici nu purta amprenta unui loc sau a unei epoci precise: născută în vremea Sfinților Părinți, se dezvoltase și se filtrase prin practica a generații întregi de credincioși și de rugători, iar ceea ce fusese transmis era liturghia autentică a Bisericii. ”