,,Căci, ne știi doar, suntem oameni, avem un suflet, avem un glas, o să strigăm! Dar dacă vreodată s-o întîmpla să ne iasă din gură o vorbă de prisos, nu te supăra, Doamne! Că oameni suntem, niște făpturi chinuite și zbuciumate; avem prea multe griji și vine o clipă cînd inima nu mai poate rabda și e gata să plesnească; și atunci aruncă acea vorba de prisos și se ușurează. Viața-i aspră, și dacă n-ai exista Tu, Doamne, ne-am prinde de mînă cu toții, barbați și femei și ne-am arunca în prăpastie, ca să scăpăm de aceasta povară. Dar Tu exiști, Doamne, Tu ești bucuria, și mîngîierea, și răzbunarea noastră cea mare!” (Nikos Kazantzakis-Hristos răstignit din nou)
,,atingeți cu mîinile asfințind
blînd ca mireasma
atingeți”(D.Turcea)
Mihai Popa, prietenul nostru, profesorul de matematici de la Sibiu, cum îl numeam ca să facem distincție,
este viu. N-am putut să spun nici măcar în gînd, nici măcar cînd lacrimile m-au podit după ce am încheiat convorbirea telefonică cu vestea că a plecat vineri, spre ceasul al șaselea: ,,Fie-i țărâna ușoară!” sau ,,Dumnezeu să-l ierte!”. A fost acel cutremurător dar senin: ,,Săvîrșitu-s-a!” . Pentru că, am simțit că pe Mihai l-a luat Dumnezeu la El încă din viață. Am văzut asta mai ales ultima oară, cînd ne-am întâlnit la noi acasă cu câțiva prieteni, în ochii lui mari, albastri si limpezi, tot mai mari și tot mai limpezi. A venit la noi. După Grecia și călătoria la Sf. Nectarie. Parcă știam, de fapt, a spus-o chiar el, ca este pentru ultima oară vederea noastră, fără nicio tragedie... Tragedia era în inima mea și încercam să-i înfrunt ochii și să-mi ascund spaima. Căutam un pretext pentru mine ca să nu-mi trădez o anume crispare, să pun obiecte între noi, pahare, licori, șervețele, fructe, discuții anapoda, etc. pe care el... le refuza cu bună cuviință, fără să facă caz de regimul lui drastic. A luat totuși ceva. O prună. Era prea viu și absent, între două lumi paralele.
Mi-am făcut de lucru pentru că, nu puteam văzîndu-l, să-mi stăpînesc tristețea, prefăcîndu-mă că nu știu cît de grav îl măcina cancerul. Am luat prietenii sus și l-am lăsat, de vorbă cu părintele. Era prea greu. De sentimentalisme, nu era cazul. ,,Părinte, eu știu că voi muri!” i-a mărturisit cu o luciditate la limită, resemnat. Și totuși, a luptat ca un erou. Ca un martir a înfruntat boala pe patul de spital pînă în ultima clipă, din dragoste pentru Vlăduț fiul lui și soție.
Nici nu mai știu cum ne-am luat la revedere. Ca pentru totdeauna si ca pentru fiecare dată.
Nu l-am știut în amănunt, însă parcă ne-am fi știut suficient dintotdeauna. Am cunoscut mulți oameni în viața mea dar la el m-a marcat prezența lui ,,ușoară” din prima clipă, hototul de rîs, umorul tonic și buna dispoziție cu care îți umplea spațiul și casa. Și le risipea... cu chibzuință, atent să nu ne obosească, prin darul inteligenței lui fine.În preajma lui, aveam confortul dat de prezența și felul de a fi al omului bunului simț de clasă superioară-distilat.Respira omenie. Și totuși, din cînd în cînd, mai ales ultima oară, inconștient, îi răzbătea ca un flash în atitudine, trezvia gravă, starea lui de alertă lăuntrică. Un fel de a fi contra cronometru.
Ultimii lui doi ani de viață marcați între un diagnostic necruțător și momentul final cînd, în timpul rugăciunii de ieșire a sufletului și-a dat obștescul sfîrșit(Ce semn superb de seninătate și împăcare a vieții cu moartea în Dumnezeu!...), au fost un continuu suiș spiritual. Fericit cel ce rabdă pînă la capăt cu curaj!Mihai ne–a fost și aici pedagog impecabil. Ne-a învățat cum să murim. O altă lecție predată, de data aceasta nu despre poemele integralelor desfășurate în larg pe hașurul matematic, ci una de viață și de moarte.
Se spune că atît de cutremurătoare și dureroasă este clipa morții, cînd se desparte sufletul de trup, încît, Dumnezeu, din marea lui milostivire pentru om, îi trimite semn mai devreme și în ajutor sufletului agonizat de teamă, pe cei dragi sau apropiați decedați, ca să-i vină în întîmpinare, să nu fie singur(sufletul) și să îl ajute să treacă puntea grea dintre cele două tărâmuri. Pentru cei cu viață virtuoasă pot veni înșiși sfinții, cetele îngerești sau Însuși Mîntuitorul Iisus Hristos. Mihai, cred cu nădejde, ne-ar fi o mare mîngîiere și-o bună călăuză, un prieten credincios, pe care, în clipa părăsirii acestei lumi, cînd voi trece pragul, l-aș dori să vină să-mi ,,îmblînzească” calea și să-mi ușureze puțin impactul trecerii ,,dincolo”.
Ne vom vedea, mai devreme sau mai tîrziu, cum va socoti de folos Pronia Cerească, ne vom re-vedea Mihai!
HRISTOS A ÎNVIAT, BUCURIA NOASTRĂ!
Calde mîngîieri de suflet întregii familii îndoliate și multă putere!
preoteasa Corina Negreanu
Draga mea Corina ,
RăspundețiȘtergereNici nu am cuvinte . Scriu si sterg apoi iar scriu .Ma ineaca lacrimile si tristetea dar in acelasi timp simt si bucurie si usurare .Pentru ca sufletul lui Mihai a trecut dincolo , la adevarata casa , pregatit . Ce putini oameni in ziua de azi se ingrijesc de sufletele lor .Aseara am fost la un priveghi .Un tatic de la gradinita mezinului meu , a plecat si el in mod neasteptat .Din fericire si el era un om credincios .Intradevar durerea sotiei si a fetitei lui nu se poate exprima in cuvinte .A fost sfasietor .Cum la fel este si pentru sotia lui Mihai , baietelul lui , surorile si toata familia lui .Bunul Dumnezeu , Maicuta Sa si toti Sfintii sa-i intareasca si sa-i mangaie pe toti cei ramasi in lacrimi si cu dor in suflet. Iar pe cei plecati Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca alaturi de dreptii Sai .
Ai scris atat de frumos despre Mihai incat simt ca prin tine l-am cunoscut si eu .Asa e , un exemplu pentru noi , o lectie de viata si de moarte .
Te imbratisez intru Hristos .
Loredana:
RăspundețiȘtergereȘi eu te îmbrățișez și-ți mulțumesc!
Dragă Corina, ai scris frumos, adevărat, mângâietor, şi - deşi durut - plin de nădejde.
RăspundețiȘtergereÎl şitam pe Mihai din vedere, din Biserică, nu ne-am întânit des, dar de suficiente ori ca să-l recunosc acum dintr-o privire şi să exclam: "nu se poate!".
Cândva, am stat şi eu în apropierea morţii şi-apoi lângă ea...a morţii celui drag sufletului meu...şi cea mai mare mângâiere, cea mai tare îmbărbătare, cea mai mare putere, le-am primit tocmai de la cel care pleca! Ferice cei ce-n Domnul mor...
Mulţumesc, Corina!
Mihai, drum lin şi dulce către Hristos!
Dumnezeu sa-l ierte si sa-i dea pace si odihna vesnica !
RăspundețiȘtergereIar familiei si celor apropiati sa le dea multa mangaiere si putere sufleteasca.
As fi vrut sa scriu mult mai mult...dar parca nu imi gasesc cuvintele...
Ca un cuvant de mangaiere citez cuvintele Alinei , scrise pe o carte pe care i-a daruit-o prietenei sale cu nici o luna inainte de a adormi...si nimeni nu banuia atunci ce repede va pleca.
,, Prietenii adevarati nu-si spun niciodata adio, ci doar la revedere. Si intr-o zi, candva ,ne vom reintalni din nou . Eu cred cu adevarat in ingeri si in felul in care Domnul ni-i trimite...ma simt inconjurata de ingeri pe care ii numesc prietenii mei cei mai buni .,,
Dumnezeu sa ne dea la toti multa putere , sa avem nadejde si bucurie in suflete .
Doamne-ajuta !
Mariana,
RăspundețiȘtergere,,ne învățăm cu moartea în fiecare zi
de parcă o săgeată ne caută prin lume
mereu e prea devreme, nicicînd
nu pare dreaptă".
Și totuși ,,trăim pentru a nu muri” sau pentru ca să învățăm să spunem: ,,Te iubesc.Deci, tu, nu vei muri niciodată!”.
Mai multe poze cu Mihai puteti vedea la
http://mihai.autoportret.ro/
Doamna Rodica,
RăspundețiȘtergeream fost din nou parcă în același gînd...
Îmi pare rău dacă v-am întristat cumva.
D-na Corina nu m-ati intristat, doar ca uneori imi gasesc greu cuvintele, in asemenea clipe grele...Stiu cat de dureroasa este despartirea..
RăspundețiȘtergereDesi au trecut 4 ani de cand fiica mea a adormit, durerea a ramas aceeasi, dorul devine uneori atat de mare, ne este atat de dor de chipul ei minunat, de sufletul ei cald si frumos.
Incercam sa mergem inainte in liniste si demnitate, mai ales cu credinta, cinstindu-i memoria mereu. Toti resimtim si acum atat de puternic plecarea ei, doar amintirile , clipele frumoase petrecute impreuna, pomenirile pe care i le facem mereu reusesc sa ne aline din durerea inimii.
Si totusi, in aceasta grea incercare, am simtit tot timpul o putere si tarie uneori mai presus de orice intelegere, am simtit o mangaiere si alinare fara margini. Atunci nu stiam ce este, dar apoi mi-am dat seama ca a fost Mana calda si plina de dragoste a Lui Dumnezeu, care m-a mangaiat tot timpul, mi-a dat curajul si puterea de a nu cadea , de a -mi gasi linistea si pacea sufleteasca.
Este greu de acceptat aceasta incercare , mai ales pentru o mama si cu toate acestea am incercat si am invatat sa accept plecarea Alinei, am invatat sa multumesc Lui Dumnezeu pentru toate, ca poate fiica mea a fost scutita de alte si alte suferinte, mai mari si mai greu de indurat ...poate atunci trebuia sa plece...
Si cu toata durerea pe care o duc in suflet am invatat ca trebuie sa incercam sa devenim mai buni, sa iertam mai mult, sa iubim mai mult, sa-i ajutam pe toti cei din jur , oferindu-le dragostea si grija noastra, chiar daca doar cu un cuvant bun, o mangaiere...nici nu stim uneori ce nevoie are cel de langa noi de acest lucru . Si mai ales, am invatat sa mergem pe calea cea grea a crucii noastre cu deplina credinta ca intr-o zi , cand va randui Dumnezeu vom pleca si noi , ne vom reintalni cu cei dragi ...si vom ramane o vesnicie impreuna.
Si sa ma iertati , pana la urma am scris atat de mult, mi-am deschis sufletul cum nu am facut de foarte mult timp.
Poate ca aici era locul si timpul potrivit...
Ca un ramas bun pentru cei plecati si o mangaiere pentru cei care raman.
Imi cer inca o data iertare din suflet daca am gresit cu ceva.
Va imbratisez cu mult drag.
Tulburatoare creionare a unui om... Destine tragice am cunoscut, genii in formare sau oameni ajunsi la maturitate, sclipitori in daruire si dragoste (unul din ei prietenul meu Florin- vezi http://cruciatul.blogspot.com/2008/04/florin-mateiu-la-desprtire.html ).
RăspundețiȘtergereIntr-adevar, moartea e grozava nu prin incetarea functiilor fizice ci prin despartirea de cel drag, mai ales daca el a daruit iubire celor din jur. E inexplicabila aceasta taina...
O vom afla-o abia dincolo cand va cadea "marele-ntuneric ("Nichifor Crainic).
Pana atunci, ne tinem unii de altii si ne doare cand unul se rupe din acest lanţ. Vorba poeziei: "Înfometaţi de taină mâinile se strâng împlinindu-se unele-n altele / ...poate pentru neterminarea noastră ne-au fost date mâini / poate pentru neterminarea mâinilor / ne-au fost daţi prieteni".
Legatura continuă din fericire în vesnicie:
"Acuma că tu ai plecat ești înger între îngeri,
La tine o să ne rugăm, cu tine o să plângem." (http://mihai.autoportret.ro/2011/11/)
Incredibil Fabian!
RăspundețiȘtergereGăsisem zilele trecute versurile lui Nicu Turcan, dintr-un articol vechi de-al lui,,Scrisoare de dragoste" .
...poate pentru neterminarea noastră ne-au fost date mâini
poate pentru neterminarea mâinilor
ne-au fost daţi prieteni"
Căutam doar un contex pentru ele. Și iată că l-ai găsit tu!Mi-aduc aminte împrejurarea care l-a inspirat pe Nicu Turcan pentru a scrie aceste superbe rânduri. Coboram vreo patruzeci de inși muntele de la chilia Părintelui Arsenie spre mănăstirea Sâmbăta de Sus. Se făcuse noapte și singura soluție de a ajunge ,,teferi” în peisajul plin de obtacole, stânci și prăpăstii nu era decît să ne ținem de mâini unii de alții.Oare erai și tu? A fost ceva nemaipomenit!Un moment aproape mistic.
Doamna Rodica, să ne prindem de mîini!
L-am ştiut pe Mihai doar din vedere, îl recunoşteam după zâmbetul larg, senin. Uitati-vă la pozele cu el (http://mihai.autoportret.ro/2011/11/), cum să nu iubeşti aşa un om? Îţi face impresia că nu trebuia să spună niciun cuvânt, ochii lui vorbeau suficient.
RăspundețiȘtergereŞtiam că e bolnav, dar speram că se va face bine, măcar încă puţin. Era oricum fratele Corinei şi cumnatul lui Ciprian, bunii noştri prieteni, şi nu ştiam cum să-i ajut, măcar pe ei, cumva... Şi cred că pe lângă Mihai, care a fost tare şi a luptat, şi cei apropiaţi lui au stat drepţi şi au primit cu mare credinţă această încercare.
Pentru că Mihai s-a mutat puţin înaintea lor în zările luminoase ale Domnului...
Şi tot pentru Mihai sau în locul lui ei trebuie să zâmbească mai departe.
Așa este Alina. Aștept într-o zi ca și Ciprian să aibă puterea ne mărturisească cea trăit lîngă Mihai prin spitale și tot ceea ce a acumulat din această experiență de viață, prietenie și suferință împărțită. Au avut un an plin în care Ciprian i-a fost alături, au făcut multe călătorii împreună prin țară și străinătate și s-a îngrijit discret dar intens de Mihai.Mă bucur că i-a dedicat(tot Ciprian) un blog pentru păstrarea vie a memoriei lui Mihai.Probabil durerea pierderii este prea crudă și încă nu e timpul cuvintelor.
RăspundețiȘtergereȘtii, e atît de straniu internetul, nu uzam prea mult de tipul ăsta de dialog, dar mi-e greu să scot din messenger adresa lui Mihai.
Nu-l scoateţi din listă... în aşteptarea re-vederii. Ca un metanier, care îţi aminteşte că tot timpul e vremea să te rogi.
RăspundețiȘtergereMi-e teamă că vom ajunge să nu mai putem comunica decât prin intermediul acestor unelte, este incredibil... Ne vedem atât de rar cu prietenii, cu rudele chiar şi atunci când stăm fizic aproape, în acelaşi oraş de exemplu.
Aşa e, Ciprian a fost cel care a fost cu el prin spitale. Tot la câteva zile îl întrebam (prin acelaşi mijloc de comunicare de care vorbeaţi) cum se simte cumnatul, în 2 vorbe îmi răspundea, trebuia să înţeleg mai mult, dincolo de acele 2 vorbe. Pe Corina nu îndrăzneam s-o întreb, nici măcar s-o sun, doar s-o îmbrăţişez când ne vedeam, să-i îmbrăţişez tristeţea.
Să-i întărească Dumnezeu!
Adevărat a-nviat!
@Corina Negreanu :
RăspundețiȘtergereNu eram acolo din pacate, dar cu alte ocazii unde in intuneric mergeam prin padure tinandu-ne de maini, acum mai bine de 10 ani... si era si pr Ciprian din cate imi amintesc...