Ținuta

Horea Bernea -Coloană II

ulei pe pânză caşerată pe carton, 69 × 50 cm

colecţia dr. Sorin Costina Brad

Arta de a trăi și arta de a muri au însă desigur un ce comun: un anume, unic, mod de a face față vieții și morții (de a le trăi pe amîndouă), care mod poate fi, cred, caracterizat și definit cu ajutorul cuvîntului ținută.

Cuvînt, recunosc, vag, mult prea cuprinzător, echivoc și susceptibil de interpretări nu numai felurite, ci și acut contradictorii. Cuvînt în parte și răsuflat, compromis printr-un abuz de întrebuințări cu iz cazon (în înțelesul peiorativ disprețuitor al termenului, nu în acel corect și deloc ridicol de ,,ținută reglementară”) sau tipicar sau meschin sau fandosit.

Ținuta reprezintă hotărîrea, soluția, arta de a trăi și a muri cu demnitate, curaj, resemnare și un subtil amestec de indiferență, nesupărare, neacreală, speranță, lipsă (cît mai totală) de spaimă, eleganță (da, grija de salvarea aparențelor) și o savantă contrapuncție între grav și surîs. Ținuta în fața morții este egal obligatorie, cum spunea Aragon și despre alte însușuri în faimoasa lui poezie scrisă în vremea Rezistenței, și pentru cel credincios și pentru cel necredincios.

Există și o țară și o categorie socială care au codificat ținuta: samuraii japonezi în cartea numită Busido, ansamblu de reguli de purtare în viața civilă, în război și în domeniul moral; rolul principal în sistemul busido il joacă stăpînirea de sine, curajul, calmul, fidelitatea, tăria. (Calitatea de samurai este dealtfel universal accesibilă: oricine, în orice vreme și-n orice țară, poate oricînd, numai să vrea, deveni samurai.)

Despre curaj există o definiție dată de un popor care și el atribuie o eminență cu totul specială ,,ținutei`. Englezii numesc curajos pe omul care numai el singur știe că îi este frică.

Și fiindcă veni vorba de englezi, fie-ne îngăduit a reaminti frumoasa formulă a lui Winston Churchill: în caz de război, hotărîrea, în caz de înfrîngere: sfidarea, în caz de victorie: mărinimia. Desigur, dreapta mărinimie, mai ales dreapta.

Toate acestea actualizează și o altă expresie a englezilor - sunt mari teoreticieni și practicieni ai ,,ținutei” - Keep the face [expresia e de fapt luată de la chinezi, care aduc omagiul nec plus ultra celui care a știut să sufere ori să moară fără a vădi teamă sau emoție spunînd despre el că ,,nu și-a pierdut fața.”], însemnînd literal, ,,a-ți păstra fața”, adică - în clipa cînd ai prilejul de a dovedi cine și ce ești cu adevărat - a nu te face de rîs și de basm, a nu te smiorcăi, a nu plînge, a ști să înduri; la nevoie, sub tortura a nu ,,vorbi” și a nu implora mila, în fața plutonului de execuție a nu cere să ți se lege ochii, sub bisturiu (cînd anestezia e locală) a spune glume, în fața morții (de orice fel) a nu plînge (de necaz ori de părere de rău după cele trecătoare).

La un nivel mai modest, bătaia aplicată ca metodă pedagogică în școlile englezești același lucru urmărește: nu a-i pricinui suferința elevului, ci a-l învăța să se strunească, să Keep the face, adică, deși zdravăn bătut cu varga peste degete și palmă, să-și ție figura împietrită ori să zîmbească sarcastic.

Ținuta implică, deopotrivă, curajul, stăpînirea de sine și toleranța. Ea nu se împacă, pentru nimic în lume, cu nici un soi de meschinărie, pizmă, agitație și impuls de salvare a eului în dauna altuia. Deasemeni, cu ură. ,,Să înăbușim ura”, scrie Marcel Jouhandeau, numai astfel putem ajunge la demnitate.

În legatură cu noțiunea de ținută - în sensul de ,,răspuns” dat necazurilor, nedreptăților și viclenșugurilor vieții și de ,,poziție” optimă în prezența loviturii ei finale, moartea - aș dori să citez poezia lui Ștefan Augustin Doinaș,Mistrețul cu colți de argint, pe care o consider ca una din cele mai desăvîrșite dintre cele scrise în limba noastră în secolul XX.

E o poezie perfect construită, în care nici un cuvînt nu dă impresia de a fi în plus și din a cărei contextură nimic nu pare a lipsi. Și izbutește a realiza un crescendo - ritmic, muzical, epic, patetic și etic - și o senzație de curiozitate și un fior de emoție, un crescendo neîncetat și fără nici o falie, cu un pigment de bravă speranță și inefabil mister. Poezia, totuși, nu se încheie cu o apoteoză (ca la Mahler, la Carl Maria von Weber, la Wagner), cu o notă de grandoare și un tunet de biruință, ci ,,ironic”, a la Ravel ori Debussy, în stil modern și modernist, nițel dezamăgitor și derizoriu, cu un puțin care nu-i fără legătură nici cu aforismul atît de predilect artiștilor plastici contemporani: less is more.

Dînd net la prima vedere impresia de a fi o baladă, o baladă romantică de Uhland (parcă), poezia lui Ștefan Augustin Doinaș se dezvăluie la o a doua atentă lectură ca un poem clasic (o ,,lucrare” fără greș și grea de continuț), apoi - la următoarele din ce în ce mai încîntatele recitiri - și ca o poezie simbolistă ori simbolică(mistrețul e simbolul idealului), eminesciană (opoziția dintre ideal și lumesc din Luceafărul), foarte structurată de nu și structuralistă, și destul de hermetică. E de toate, dar nu-i un amestec, ci o rafinată și nobilă sinteză a celor mai variate posibilități și tainice vrăji ale prozodiei.

Dar Ion Negoițescu în Engrame (Ed. Albatros, 1975, p.52) pune pe drept cuvînt accentul pe finalul ,,și cornul sună, însă foarte puțin”, comentîndu-l într-un fel care ne permite să ne referim la atît de frumosul Mistreț cu colți de argint într-un paragraf consacrat ținutei. ,,Prințul din Levant al lui Doinaș”, scrie Ion Negoițescu, ,,nu reprezintă, ca Hyperion, geniul aspirînd în jos, ci poetul care, realizîndu-și idealul himeric, moare fericit, reintegrat în cosmosul anonim [întocmai ca și eroul Mioriței, cu multă ,,ținută” și el cînd e confruntat cu perspectiva de a muri]. Iar sfîrșitul baladei, acel vers enigmatic ,,și cornul sună, însă foarte puțin” nu revelează oare ironia cosmică, neantul, moartea grabnică, ,,puțină” a poetului în față cu nemurirea găunos orgolioasă a geniului?`

E aici o minunată interpretare a unei minunate lecții de modestie, de lovire în păcatul trufiei deșarte și, prin urmare, de ,,ținută”. Atît i-a fost dat eroului poeziei, al freneticei, încăpățînatei și ciudatei strădanii: puțin. Și-a făcut datoria, și-a urmărit ,,absurdul” ideal, demn și dîrz pînă la capăt, neînfricat, neoprit de nici o considerație de ordin lumesc, monden ori de așa-zisa cumințenie.

Își împlinește dorința, dar modest, și moare nesupărat, resemnat. Atît a fost să fie. Bine și așa!

Acest ,,puțin” e poate simbolul unei vînători mai vaste, a însăși condiției omenești, pe care cu atîta îndrăzneală și ardoare a vrut Malraux s-o cuprindă toată în romanul sau cu titlu nu mai puțin ambițios de cele alese de Alighieri și Balzac. Să nu se piardă însă nici o clipă din vedere că e vorba de o puținătate acceptată: de urmărit s-a urmărit mult. Nu-i vorba așadar de renunțare ori comoditate, ci de o modestie nobilă și demnă. Faci tot ce poți, din răsputeri, te lupți (cu cele mai puternice ca tine, cu cei mai proști ca tine), nu cedezi, tinzi către maximum. Dar realizînd că ai dat de pragul inexorabil, te oprești, te resemnezi, împăcat cu ceea ce ai putut face, fie și ,,puțin”. Nu material și cantitativ, nu la scară universală se judecă acest puțin; nu amploarea succesului conteaza, ci efortul, încrederea, ținuta deopotrivă stoică și plină de încredere.

Aceasta-i baza finală și supremă a condiției umane: ținuta în fața avatarurilor și tertipurilor cotidianului, în fața pericolelor, în fața necunoscutului, în fața morții. Smeriți cu inima și cu duhul, nu cu țelul.Uneori mistrețul cade cu zarvă și vuiet mare, alteori cornul abia se aude, iar alteori cavalerul, poetul,idealistul, făuritorul - omul - e învins. Nu are-a face dacă răsună puternicele alămuri ale romantismului german ori pianisimile acorduri ale impresionismului francez. ,,Puțin” poate însemna - la scară umană - foarte mult, imposibilul, totul. Nu contează soluția - biruința ori eșecul. Numai ținuta, numai reacția insului în raport cu vicisitudinile vieții și în fața inevitabilei morți.

De nicăieri, cred, nu rezultă mai categoric lucrul acesta decît din următorul vechi text extras dintr-o lucrare americană asupra filosofiei asiatice, text ce cuprinde explicarea teoretică a unei statuete chinezesti reprezentînd pe un bătrîn călare - de-a-ndărătelea - pe catîr. De ce oare călărește de-a-ndărătelea bătrînul numit Cio-Kok-Ko? Răspunsul e simplu:

,,Fie că un om are parte de noroc, fie că are parte de nenoroc este relativ neînsemnat. Numai reacția la noroc ori nenoroc are însemnătate.

Horea Bernea, Coloană, 57x39cm, acuarelă și cărbune pe hîrtie, 1988

Un om, care îndură potrivnicia soartei și reacționează cum se cuvine la acea potrivnicie, și-a întărit caracterul în așa fel încît s-a ales cu un cîștig sigur și în cele din urmă e tot atît de folosit de parcă ar fi avut parte numai de noroc. Nu se cade ca un om să se umfle de mîndrie cînd biruie, si nici să se deznădăjduiască atunci cînd e învins. Ar trebui să conlucreze cu ursita spre a-și căli caracterul pe acele căi pe care viața i le deschide. Și deoarece Cio-Kok-Ko recunoaște aceste lucruri el își călărește catîrul de-a-ndărătelea, fiindcă el spune că n-are deloc a face unde merge. Nu are însemnătate decît ceea ce faci de-a lungul drumului.

Omul, călătorind de-a lungul drumului pe care nu se poate călători, mergînd pe calea pe care nu se poate merge, nu trebuie niciodată să privească avuția drept țintă a sa. Numai întrucît biruința ori înfrîngerea îi înrîuresc caracterul au ele vreo însemnătate. Cel care învață a fi cu adevărat nepăsător față de avuție și faimă a înaintat mult spre locul unde ajungi a sta deasupra neizbînzii.

Chinezii recunosc acest principiu. Iata de ce situația ori averea îndrituiește, în China, pe un om la agonisirea bunurilor materiale, însă numai dezvoltarea caracterului îi îndrituiește la a se bucura de respect.

Noi americanii de nord suntem prea porniți să judecăm omul după averea și situația lui socială. Și totuși, în pofida celei mai mari averi și a celei mai înalte situații sociale din lume, un om poate încă avea caracterul unui om stricat. Mulți sunt cei care îl și au. Astfel de inși au întrebuințat averea nu ca pe un pas înainte pe cărare, ci ca un scop.

Cio-Kok-Ko știe însă cum stau lucrurile. Averea și sărăcia sunt doar două forțe prin mijlocirea cărora se făurește caracterul. Dacă sunt socotite altfel, atunci călătoria prin viață este socotită un eșec. Așa încît călărește-ți catîrul de-a-ndărătelea, nu lua defel aminte la toate cîte ți se întamplă, ia aminte numai la reacția ta față de cele ce ți se întîmplă, la înrăurirea pe care o au asupra caracterului tău.``

Nicolae Steinhardt

vol. ,,Incertitudini literare”, Ed.Dacia, 1980

Horea Bernea ,,Coloană”