Expoziție de pictură ,,Mărțișoarele Iulianei”

Pe parcursul întregii luni martie în catacomba Bisericuței Studentilor din Cluj Napoca va fi deschisă o expoziție de pictură și desen în debut- Iuliana Mitrea. Vernisarea va avea loc marți- 1 martie, ora 16,30, cu prezența Prea Sfințitului Vasile Someșanul și a Teodorei Roșca doctor în Teologie, pictor iconar și pr. Ciprian Negreanu. Expoziția este deschisă între orele 8-21 zilnic și este cu vînzare.

Vă așteptăm cu drag!

afiș: arh. Ruxandra Berinde

AVVA

de George Crasnean

A murit avva al meu!

A murit unul dintre cei mai călugări dintre călugări...

Mulţi athoniţi au spus despre gheronda că este un sfânt în viaţă, numai că ochii noştri sunt ţinuţi, să nu’i vedem trăirea!

Avva Efrem, stareţul schitului Sfântului Andrei (Sarray), s’a dus la el săptămâna trecută, ca să’şi ia rămas bun. La despărţire i’a spus: „avva eşti pregătit! Eşti ca un copil; gata de plecare!”. Gheronda Petroniu n’a bolit mult. La Bobotează (19 ianuarie 2011) încă mi’a ţinut cuvânt de învăţătură. A aflat de la ucenicul său, părintele Modest (singurul pe care l’a acceptat în preajmă), că sunt în schit şi m’a poftit la chilie. Nu l’am întrebat nimic-mi’ajungea întotdeauna doar să’l văd. Pentru că dacă’l vedeam ştiam că este nădejde de mântuire, cât timp trăiau asemenea oameni şi se rugau pentru noi!

Stătea pe patul său aspru de chilie şi a fost singura dată în viaţă când m’a lăsat să’l ţin de mână... Mi’a spus că „s’ar cuveni să avem măsură şi în cele ale praznicelor” pentru că Preacurata Fecioară L’a născut pe Cel care avea să ne mântuiască într’un loc sărăcăcios, singură, într’un grajd – nicidecum precum mamele noastre, asistate la naştere în maternităţi. „Să fim cumpătaţi în toate, fiindcă cele peste măsură sunt toate de la diavolul”. (Gheronda, până în ultimile zile, a cerut să i se aducă aceeaşi mâncare pe care „o mâncau şi fraţii” la trapeză, ba chiar şi să mănânce la aceaşi oră cu ei!).

M’am gândit atunci că îşi va reveni din boală, la fel cum mai făcuse în anii din urmă. Părea mai întremat, dar el probabil că îşi ştia zilele, pentru că la despărţire m’a tras spre dânsul cu ambele mâini şi m’a binecuvântat. (Cine l’a cunoscut măcar în treacăt pe avva Petroniu ştie cât de mult înseamnă aceasta!).

Săptămâna trecută însă (joi 17 februarie 2011), nu s’a mai putut ridica din pat şi nu m’a mai recunoscut: a crezut că a venit preotul cu potirul ca să se împărtăşească! Părintele Modest i’a scris pe un bilet cine sunt şi atunci m’a binecuvântat din pat, apoi i’a cerut ucenicului să meargă după părintele Clement ca să’l împărătşească. Aceasta era singura lui grijă a ultimelor sale zile: să fie mereu cuminecat! Şi a rânduit Dumnezeu ca el să se împărtăşească foarte des în vremea sa din urmă...

Gheronda Petroniu a fost un adevărat pustnic între oameni. A fost un om aspru în primul rând cu el însuşi fiindcă n’a pretins niciodată de la ceilalţi fraţi ceva ce el nu făcea mai întâi. La slujbe stătea mereu în picioare şi chiar de erau privegheri de 12 ore el nu se aşeza niciodată în strană (în vremea din urmă, datorită bătrâneţilor, era nevoit să se mai odihnească şi atunci a permis şi celorlalţi monahi să mai stea jos!). Hainele şi le’a spălat întotdeauna la mână, singur şi n’a voit să fie ajutat până în ultimul an de viaţă! Din schit nu pleca nici de era invitat la hramuri şi afară de mare trebuinţă nu ieşea de la chilie. Spunea că aceasta este a călugărului, chilia. Ea îl învaţă şi tot ea îl mântuieşte!

A fost cel mai aspru şi smerit om pe care l’am cunoscut şi cu toate acestea mi’a dăruit în felul lui multă dragoste! Atât de multă încât îmi vine greu să scriu despre el la timpul trecut din cauza lacrimilor...

Eu ştiu că Domnul i’a făcut parte şi lui avva al meu în ceruri şi’I mulţumesc cu plânsul meu pentru cel care a fost părintele Petroniu Tănasă, stareţul schitului românesc athonit Prodromu...

Dumnezeu să’l odihnească şi cu drepţii să’l numere!

preluare de la Lumea credinței via Theologhia

S-a stins azi încă un bătrîn frumos, Părintele Petroniu Tănase din Muntele Athos

Mesajul de condoleanțe al Prea Fericitului Părinte Daniel la slujba de înmormîntare a părintelui Petroniu Tănase

Cu profundă tristeţe am aflat de trecerea din această viaţă a Părintelui Protosinghel Petroniu Tănase, apreciat şi cunoscut duhovnic plămădit pe pământ românesc, chemat să înfrumuseţeze prin viaţa şi înfăptuirile sale Grădina Maicii Domnului şi obştea Schitului Românesc Prodromu din Muntele Athos (Grecia), căruia i-a fost povăţuitor timp de peste 25 de ani.

Născut în localitatea Fărcaşa din judeţul Neamţ la data de 23 octombrie 1916, Părintele Petroniu a fost luminat încă din tinereţile sale de dorul după viaţă monahală. A intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde a fost călugărit la data de 22 septembrie 1942. De la Neamţ a fost chemat la Mănăstirea Antim din Bucureşti unde şi-a continuat formarea intelectuală, absolvind Facultatea de Teologie Ortodoxă, urmând apoi şi cursuri de Matematică şi Filosofie. În anul 1947 a fost hirotonit ieromonah pe seama Catedralei Patriarhale din Bucureşti şi apoi trimis profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ, la catedra de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie. În anul 1952 îl însoţeşte pe Arhimandritul Cleopa Ilie, devenit stareţ al Mănăstirii Slatina (judeţul Suceava), formând aici o adevărată Academie Duhovnicească recunoscută în acea vreme. A urmat o perioadă grea pentru călugărul misionar care a suferit din pricina regimului totalitar, fiind nevoit să plece de aici în anul 1959. Cu mult curaj şi acelaşi zel faţă de Biserica Mântuitorului Hristos, cu aceeaşi nestinsă dragoste pentru viaţa monahală, se retrage în obştea Mănăstirii Sihăstria în anul 1964, unde a vieţuit până în anul 1978, când şi-a îndreptat paşii spre Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, după şapte ani fiind ales egumen de părinţii din obşte pentru alesele sale virtuţi de monah înţelept, harnic şi rugător.

Părintele Petroniu rămâne în conştiinţa Bisericii noastre ca un monah statornic, un egumen înţelept şi iscusit mânuitor al condeiului. Cărţile sale Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Bine eşti cuvântat, Doamne, Ușile pocăinței sunt preţioase comori ale spiritualităţii româneşti în care părintele Petroniu a adunat cu multă râvnă în suflet tezaur de trăire şi simţire ortodoxă românească, lumină şi sfântă nevoinţă.

Prețuind în chip deosebit minunata lucrare a părintelui Petroniu Tănase în ogorul Domnului pe tărâm duhovnicesc şi cărturăresc, precum şi bogata sa activitate gospodărească, înălțăm stăruitoare rugăciune către Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să odihnească sufletul său în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, unde drepţii ca luminătorii strălucesc, să mângâie obştea Schitului Prodromu şi pe toţi cei care l-au cunoscut şi preţuit.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa:Cidade de Deus

Schitul românesc Prodromu din Sf. Munte Athos

Părintele Petroniu Tănase a făcut parte din grupul de monahi români plecați în perioada comunistă nu fără dificultate în Muntele Athos unde a reușit renașterea și revigorarea monahismului din schiturile și chiliile românești din Muntele Sfînt. A fost prieten bun cu Părintele Cleopa, Părintele Paisie Olaru și Părintele Arsenie Papacioc. Un om de mare smerenie și de rugăciune, un adept al monahismului auster și nevoitor(de intensă nevoință). Am înțeles că zile la rînd, ani, pentru a pune pe picioare schitul și viața monahală, a spălat vasele, făcea curățenie, a cărat cu spatele pămîntul alături de măgari ca să refacă grădinile schitului românesc. Nu s-a ferit de munca de jos chiar dacă avea calitatea de stareț. Și, s-a smerit cu dragoste să bată la ușa chiliei pelerinilor români(probabil nu numai la aceștia) veniți la schit pentru a se încredința că sunt ,,bine” și pentru a le spune cîteva cuvinte duhovnicești, atent mereu și aducînd aminte de Viețile Sfinților. Există o carte de învățătură ortodoxă care îi aparține numită ,,Usile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului" apărută la Editura Trinitas.

Viața sa, iată, putem spune că a fost un urcuș spre înviere.

Am mai pierdut un părinte duhovnicesc drag, am mai cîștigat un rugător lîngă Tronul ceresc. Dumnezeu să-l odihnească și să-l așeze în rîndurile drepților pe robul său, Părintele Petroniu!

Părinte Petroniu, roagă-te pentru noi!

Starea omului în fața Jertfei de Răscumpărare cu Scump Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos; Postul Mare (Petros Gaitanos)

Mitropolitul Bartolomeu sau prețul libertății

În urmă cu exact jumătate de deceniu, când Mitropolitul Bartolomeu urma să împlinească 85 de ani, scriam un text despre cel alături de care am avut privilegiul să îmi petrec o bună parte din perioada de formare. Nici cealaltă jumătate de deceniu trecută și cu atât mai puțin săptămânile de după moartea Părintelui nu au contrazis imaginea pe care încercam să o prind în cuvinte. Dimpotrivă. Reiau acel text nu din lipsă de inspirație sau din comoditate, ci pentru că regăsesc în el ceea ce aș fi dorit să spun și acum. Față de prima variantă tipărită, am operat câteva corecturi, am actualizat contextul și am introdus o seamă de lămuriri.

Hotărât lucru: Arhiepiscopul Bartolomeu nu este un model. De ce?! Într’o lume în care jumătăţile de măsură trec drept măsură, în care mercenariatul (inclusiv bisericesc) trece drept isteţime sau, după caz, se ascunde în spatele unei smerenii ipocrite sau a unei modestii interesate, în care orice formulă este bună dacă nu deranjează pe nimeni şi aranjează cât mai mulți, în care ideea de carieră presupune renunţarea completă la libertatea de gândire şi la curajul opiniei, în care competenţa este ultimul criteriu pentru ocuparea funcţiilor publice aşa cum orice atitudine critică este repudiată cu promptitudine – ei bine, într’o astfel de epocă, anii de viață petrecuţi în istoria noastră de Bartolomeu Valeriu Anania reprezintă o biografie marcată în mod evident de disconfort. Pe toate planurile. Altfel spus, într’o Românie poluată de steluţe, stele şi super-stele, de idoli, vedete şi VIP-uri, de imbecili telegenici şi de ideologi perverşi, de falşi directori de opinie şi de egolatri, de politicieni ahtiați după imagine, dar nu și după conținut, de diriguitori ecleziali cultivând patologic cultul propriei personalități – singurul mod de a mai fi tu însuţi, fidel principiilor, adică liber, este acela de a nu fi pe plac, de a nu fi omologat, de a nu confirma nicio schemă. Adică, de a fi un anti-model. Pur şi simplu.

În spaţiul cultural-intelectual, aşa cum se ştie, este deopotrivă lesne să fii acceptat aşa cum, aceeaşi majoritare, este oricând gata să te lepede. Cu atât mai mult cu cât demersul tău este altminteri. Astfel, nu era/este deloc simplu şi nici lipsit de riscuri să încerci programatic refacerea logodnei dintre litere şi logos. Mai cu seamă într’un regim ideologic ateu precum cel comunist de până acum un deceniu şi jumătate. Acuzaţiei de misticism îi puteau urma repede cele de lipsă a realismului sau de tendinţă subversivă a textului. Dubla calitate de om al Bisericii şi de om de litere poate părea în ochii multora drept o provocare. Aşa cum, astăzi, într’un mediu nu mai puţin arogant şi anticlerical, a fi teolog cu profil şi în acelaşi timp intelectual de anvergură par ipostaze radical diferite, imposibil de armonizat în aceeaşi persoană. Iată de ce, a dori să te afirmi literar păstrând în acelaşi timp marca religioasă, fără să te aliniezi modei sau curentului, fără să faci compromisuri stilistice şi tematice, fără să te laşi confiscat de un grup şi fără să ataci pe altul, fără să faci „jocul” nimănui şi fără să dai din coate – ei bine, toate acestea indică, într’adevăr, un anti-model de celebritate.

Ceea ce în lumea literelor şi în general a culturii poate fi pus pe seama vanității și a concurenței dintre clanurile ideologice, este în mediul eclesial rodul unui alt tip de percepţie. Aici, concomitenţa dintre teologie şi cultură putea/poate fi omologată unei credinţe slabe sau insuficiente, fără adâncimi duhovnicești. Un călugăr cult este potențial mândru, așa cum un preot de parohie bine instruit este un potențial rebel. Complexele intelectuale şi morale ale unora, de regulă plasaţi tocmai la etajele superioare ale administraţiei bisericeşti, te pot costa credibilitatea şi liniştea. Mai ales într’un sistem care, în comparaţie cu restul societăţii româneşti post-comuniste, a încetinit cât a putut înnoirea prin adaptare apologetică a Bisericii la semnele vremii. A avea într’un astfel de peisaj uman demnitatea aproape singulară a abordării profetice a unor teme esenţiale şi presante, a reclama repunerea pe făgaşul evanghelic a lucrurilor, a demasca impostura intelectuală şi corupţia spirituală, a nu te complace într’o relaţie promiscuă şi vinovată cu puterea politică mâjită de bani murdari şi de sânge, a nu cultiva ambiguitățile care trec drept tot atâtea dovezi de diplomație, a dori să slujeşti integral și fidel pe Hristos venind la întâlnirea cu dezmoşteniţii soartei, dar și cu excelențele cetății, ajutându-i pe calea afirmării, a pleda pentru libertatea Bisericii și pentru dialog fără a renunţa însă la propria identitate, a dori să îţi păstrezi demnitatea chiar cu riscul de a fi livrat calomniei suculente şi bârfei insidioase – ei bine, nici acestea, la un loc, nu pot alcătui decât trăsăturile unui anti-model.

Preţul rezistenţei la tentaţia de a fi părtaş la cădere mai mult decât la efortul de recuperare nu poate fi altul decât acela de a sfârși împroşcat cu noroi. La rigoare, este un gest de auto-conservare al naturii umane corupte. Lumina prea puternică, deranjantă, necruțătoare, cea care ne arată realitatea sordidă în care ne complacem, este instinctiv acoperită cu pături şi ziare, pusă sub obroc. Nici spaţiul politic, nici cel cultural şi nici cel bisericesc, în acesta din urmă ducându-se permanent un război spiritual nevăzut, nu se pot sustrage complet metehnelor creaţiei căzute. Cu atât mai puţin cu cât, de cele mai multe ori, nici nu se dorește acest lucru. Motiv pentru care, în orice lume şi în orice sistem ai fi, dorinţa de a fi tu însuţi este sancţionată ca vinovăţie maximă. Culpa refuzului obstinat de a fi ca ceilalţi nu poate rămâne fără pedeapsa pe măsură. Iar cum apoteozei mediocrităţii îi este caracteristică o solidaritate demnă de idealuri mai înalte, nu este deloc surprinzător că te simţi, adeseori, abandonat pe nedrept în mijlocul unei piese absurde.

Acest sentiment al singurății în ciuda comuniunii trebuie să fi străbătut de multe ori fibra intimă a lui Bartolomeu Valeriu Anania. Asemeni unui par înfipt în mijlocul furtunii – expresie predilectă la Petre Ţuţea, un alt destin în răspăr –, nici elevul, nici călugărul, nici tânărul literat, nici diaconul, nici deţinutul politic, nici inspectorul, nici preotul misionar, nici directorul, nici arhimandritul pensionar, nici arhiepiscopul chemat la slujire şi nici mitropolitul nu au făcut economie de entuziasm şi dezamăgire, de forţă şi slăbiciune, de idealism şi poticnire, de iniţiative ambiţioase şi ratări pe măsură, de vise şi coşmaruri. Comună tuturor acestor ipostaze a fost, iarăşi, singurătatea. Or, nu este povară mai grea pentru un luptător decât să se găsească singur în mijlocul sinodalității formale, să lupte ca un general având însă o armată de caporali, să primească sugestii neghioabe de la subalterni şi să vadă cum cei dragi se trag cu un pas înapoi în faţa unui sistem confirmat tocmai de cel care ar fi trebuit să se plaseze deasupra acestuia.

Lipsite de credinţă, luciditatea şi singurătatea se pot transforma foarte uşor în mizantropie şi lehamite de viaţă. Ceea ce ne arată biografia celui care ar fi împlinit nouă decenii de mărturie vie este însă cu totul altceva. În fapt, suntem aici confruntaţi cu o formă personală, foarte intimă, de imitatio Christi. La urma urmelor, însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost un anti-model, un „ratat”: adulat la început de o mulţime incapabilă să Îl înţeleagă, atâta vreme cât vedeau în El un eliberator politic, respectat pentru că făcea minuni, reuşind să intre în dialog profund doar cu câţiva, total nepotriviți din punct de vedere social, religios și etnic, acuzat de toţi, părăsit de consilieri şi abandonat pe cruce. Toate indiciile arătau fără echivoc spre o „carieră” zădărnicită fundamental. Ceea ce a urmat, o ştim cu toţii, este cu totul altceva, neașteptat. Minunea Întrupării, a Morții și a Învierii contrazice esenţial regulile creaţiei căzute, cele după care, atât de des, ne orientăm propria viaţă şi o judecăm pe a altuia. La nivelul biografic al Părintelui nostru, vedem cum cel dat afară din Cluj cu jandarmi se întoarce cu onoruri, cum cel ţinut în celulă sfinţeşte în haine de împărat bizantin capela puşcăriei, cum cel ţinut, cu tertipuri şi delaţiuni ordinare, departe de ascultările bisericeşti importante devine pentru aproape două decenii liderul incontestabil al majorităţii corpului episcopal. Iată de ce, nu cred că există mod mai firesc de a omagia pe un urmaş al Apostolilor decât prin constatarea că, asemeni lor, a făcut experienţa urii dorind să propovăduiască iubirea şi a reuşit să convingă neamurile (scil. lumea de afară) mai degrabă decât propriul popor (scil. sistem). Adică o viaţă încununată de un cu totul alt fel de succes, atipic. Poate singurul care, cu adevărat, contează.

Dumnezeu să îl ierte pe Mitropolitul Bartolomeu, iar pe noi, cei rămași mai săraci, să ne lumineze!

de Radu Preda

Cluj Napoca

Articolul va apărea în Revista ,,Tabor” din luna martie, anul curent, număr dedicat Înalt Prea Sfinției Sale Mitropolitulului Bartolomeu Anania, care pe 18 martie ar fi împlinit 90 de ani de viață.

DE DRAGUL PĂRINTELUI TEOFIL. Expoziţie de fotografie la Cluj Napoca

COMUNICAT DE PRESĂ

DE DRAGUL PĂRINTELUI TEOFIL

Expoziţie de fotografie

3-10 martie 2011

Catacomba Librăriei Humanitas

Cluj-Napoca, Str. Universităţii nr. 4

Editura Teognost din Cluj-Napoca în colaborare cu Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus

organizează în perioada 3-10 martie 2011 expoziţia de fotografie intitulată „De dragul Părintelui Teofil”.

Dedicată Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (3 martie 1929 - 29 octombrie 2009), unul dintre cei mai

mari duhovnici contemporani, expoziţia va prezenta pe simeze fotografii vechi din colecţia Mănăstirii Brâncoveanu, precum şi fotografii recente realizate de Dorin Berian, Ioan Gînscă, Ovidiu Man, Ovidiu Muraru, Horea Preja, Andrei Rosetti, Pantelimon Şuşnea şi Serafim Vuc.

Expoziţia va mai cuprinde texte reprezentative din cuvântările părintelui precum şi un panou interactiv

pe care vizitatorii vor putea expune fotografii personale cu Părintele Teofil.

Vernisaj: joi, 3 martie 2011, ora 18.00, Catacomba Librăriei Humanitas,

Cluj-Napoca, Str. Universităţii nr. 4

Curatorul expoziţiei: pr. Ioan Gînscă

Program de vizitare: luni-sâmbătă 11-18; duminică 12-15

Pentru mai multe detalii vizitaţi din 15 februarie siteul expoziţiei: www.dedragulparinteluiteofil.ro

ARGUMENT

Părintele Teofil s-a mutat la Domnul pe data de 29 octombrie 2009.

După aproape doi ani, mulțimile de oameni care îl ascultau și îi urmau sfaturile continuă să-l asculte, să-l citească și să-i urmeze sfaturile, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Da, într-adevăr, a trecut, ca fiecare, prin moarte la Viață. Și a rămas prezent în inimile noastre în mod diferit, dar viu. Nu ne mai strânge în brațe cu putere, nu mai auzim vocea lui gravă zicând „Dragă!”, dar ne poartă în rugăciunea lui în fața tronului lui Dumnezeu - iar aceasta tot o îmbrățișare a iubirii este.

De-acum, venim la conferințe și expoziții care îi sunt dedicate, și facem aceasta în mod natural, cu bucurie, fără nici un fel de efort interior special. Și acesta este miracolul nostru, de la și pentru Părintele Teofil!

Părintele Iulian Nistea, Paris

PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN - Scurtă biografie

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează, tot în capitala Banatului, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, cel care-l va iniţia în viaţa duhovnicească.

Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protosinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţiilor din ţară şi să participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cele 40 de cărţi ale părintelui, în înregistrările cu predici, conferinţe sau interviuri realizate în ultimii 20 de ani.

Regizorul Nicolae Mărgineanu în dialog cu Eugenia Vodă(Profesioniștii)

Seri de film cu regizorul Nicolae Mărgineanu la Cluj Napoca

Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români filiala Cluj-Napoca (ASCOR Cluj) organizează în zilele de 26-27 februarie 2011 seri de film avînd ca temă generală „Procesul comunismului în imagini”.Toate documentarele și filmele aparțin regizorului Nicolae Mărgineanu.

Proiecțiile vor avea loc între orele 17-22, în amfiteatrul A1 al FSEGA(Facultatea de Științe Economice).

afiș: arh. Ruxandra Berinde

Pentru prima zi este programată prezentarea filmului “Demascarea”- un documentar de 70 de minute despre “reeducarea” prin tortură în închisorile comuniste, urmată de discuții și dezbateri avîndu-i ca invitați alături de binecunoscutul regizor N. Mărgineanu, pe istoricul Alin Mureșan (cercetător I.I.C.C.R., scenaristul acestul film documentar) și teologul Radu Preda. Moderatorul serii -părintele Ciprian Negreanu.

A doua zi sunt programate documentarele ,,Arhitectura și Puterea”, ,,Amfiteatre și închisori” precum și filmul artistic ,,Undeva în Est”, toate atingînd aceeași temă, cea a impactului regimului politic represiv în societatea românească timp de peste patru decenii, malformată de ideologia comunistă.

Comunicat de presă

După lansarea oficială din Bucureşti, proiectul „Fenomenul Piteşti” va fi prezentat publicului din ţară în urma unei serii de evenimente care va cuprinde mai multe oraşe importante. Astfel, luni, 28 februarie 2011, de la ora 17.30, clujenii sunt invitaţi la Biblioteca Centrală Universitară, în sala Ioan Muşlea, pentru a face cunoştinţă cu autorii proiectului: regizorul Nicolae Mărgineanu şi istoricul Alin Mureşan. Pe parcursul lansării vor fi proiectate imagini din site-ul www.fenomenulpitesti.ro şi un montaj de 10 minute din filmul „Demascarea”. Vor vorbi: Ruxandra Cesereanu (scriitor), Virgiliu Ţârău (istoric), Ovidiu Pecican (istoric).

Doritorii vor putea achiziţiona filmul, cartea şi pachete carte+film, toate la preţuri promoţionale.

Proiectul se compune din trei elemente interdependente: volumul „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” (Alin Mureşan), documentarul „Demascarea” (în regia lui Nicolae Mărgineanu) şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro.

Cartea, apărută la Editura Polirom, se află la ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, şi a fost rescrisă aproape în totalitate. Evenimentele sunt urmărite cronologic şi sunt relatate pe baza surselor documentare, a volumelor de memorialistică şi a mărturiilor supravieţuitorilor. Cele trei procese regizate de regimul comunist în legătură cu „fenomenul Piteşti” sunt şi ele povestite pe baza documentelor de arhivă, iar biografiile principalelor personaje implicate în „reeducare” sunt prezentate în două secţiuni speciale ale cărţii, dedicate victimelor, respectiv ofiţerilor din Securitate şi din Ministerul de Interne implicaţi.

Filmul „Demascarea” se întemeiază pe îmbinarea relatărilor a 8 victime ale torturilor din închisoarea Piteşti, care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă, stările sufleteşti pe care le-au cunoscut şi ne oferă consideraţiile lor generale despre scopul şi efectele acţiunii. Mărturii pline de emoţie, dure, dar lipsite de ură şi patimă. Pe lângă film, DVD-ul conţine un capitol bonus de 7 minute intitulat „Despre iertare” şi cele două trailere oficiale. Toate materialele sunt subtitrate în limbile română, engleză, franceză, germană şi spaniolă.

Fără a se pretinde exhaustiv, site-ul îşi propune să ofere în timp cele mai multe şi mai noi informaţii despre acţiunea violentă din Piteşti (1949-1951), conţinutul informaţional fiind în permanenţă actualizat în funcţie de materialele noi descoperite şi de posibilităţile logistice. El conţine fragmente nepublicate şi needitate din interviuri cu peste 30 de victime ale brutalităţilor, copii ale celor mai importante documente, fişele matricole de încarcerare ale victimelor, precum şi descrieri ale închisorii, ale acţiunii în sine şi ale tuturor personajelor implicate.

Pentru un istoric al fenomenului Piteşti, http://www.fenomenulpitesti.ro/istoric-2

Pentru imagini şi informaţii de la lansarea din Bucureşti http://www.fenomenulpitesti.ro/lansarea-proiectului-fenomenul-pitesti

Calendarul lansărilor din ţară este disponibil aici http://www.fenomenulpitesti.ro/evenimente

Azi- maestrul Johnny Răducanu- Ecouri din Carpați

,,Sensul binecuvîntat al civilizației stă în măsura în care ea e numai un mijloc în slujba desăvîrșirii spirituale. Dar cînd omul se avîntă în gigantismul prometeic să dobîndeacă lumea, iluzia acestei desfătări nu prețuiește nimic față de sufletul pe care și-l pierde. Căci moartea desființează într-o clipă stăpînirea noastră asupra lumii. Civilizația concepută ca scop prometeic de a reface paradisul terestru pentru propria-i desfătare are ceva din tragedia trufiei simbolizate în povestea Turnului Babel. Paradisul nu mai e cu putință decît în cerul și pămîntul cel nou al transfigurării finale.” (Nichifor Crainic, ,,Nostalgia Paradisului pierdut”)

Lumea tot mai îndepărtată a lui Cuore(inimă de copil)

,,...Acum eu am ajuns în aceeași situație, cu deosebirea că nu sunt singurul, ca aproape toți cei de vîrsta mea sufăr același coșmar. Lumea noastră a dispărut și noi suntem forțati să trăim într-o cu totul altă lume. Să nu mi se spună că toate generațiile anterioare au trecut printr-o astfel de stare, că la bătrînețe cu toții văzînd schimbările petrecute în decursul vieții lor vreme de cîteva decenii, au constatat că lumea a devenit de nerecunoscut. Da, numai că toate generațiile de pînă la noi au înregistrat schimbările, fie ele oricît de spectaculoase, oricît de incredibile, oricît de înspăimîntătoare, ale aceleiași lumi. Era vorba de progresul sau regresul, de evoluția sau involuția lumii, ale unei lumi, aceeași, drumul ei cu toate meandrele pe care le știm din istorie. Pe cînd în prezent asistăm nu la o modificare ci la o ruptură: o lume a dispărut și a apărut alta.

,,Inocență”, pictură de Raluca Iuliana

Iată o dovadă. Mergem în bibliotecă și, cu ochii închiși, absolut la întîmplare, luăm din raft o carte. Ce e? Cuore de Edmondo de Amicis. Toți copiii din generația mea o știau, dacă nu după titlu și autor, după conținut. Chiar și cei mai neinstruiți, cei care n-au citit-o prin manuale scolare, prin almanahuri, prin cele mai de circulație cărți deci, tipărite în tirajele cele mai mari, au dat măcar peste un fragment din ea. Și, forțînd puțin, dar nu prea mult, putem spune același lucru și referitor la generațiile anterioare, că și acestea au citit-o chiar înaintea scrierii ei. Pentru că ceea ce se spune în ea i-a format pe toți, de la începutul lumii pînă la noi: un tip de relații dintre copii și părinți, dintre bărbați și femei, dintre un ins și patria lui, dintre un ins și lumea largă, dintre om și animal, dintre om și natură, dintre om și Divinitate. Copiii noștri încă au mai fost în atingere cu acea lume și chiar cu Cuore. Pe cînd erau la vîrsta desenelor animate au avut norocul să ruleze serialul De la Apenini la Anzi. Firește, l-au sorbit cu ochii și cu sufletul, cu sufletul proaspăt în care se imprimă tot, de neșters. Astăzi îi caut Dianei un film asemănător. Sunt o grămadă de canale cu desene animate. Trec de la unul la altul. Nu văd o figură recognoscibilă, un om sau un animal, niște apariții respingătoare, mai mult mașinării decît ființe, într-o sarabandă de violență, într-un vacarm al suprimării unora de către ceilalți. Nu sunt buni și răi, sunt doar cruzi cu toții, dezlănțuiți într-o viteză infernală- care pe care. Dă la altul! îmi spune Diana(nepoțica autorului n.C.N.) că ăștia sunt urîți. Dau la toate, dar nu apar decît urîți, parcă aceiași, nici nu-i poți deosebi.

Lumea lui Cuore( și numim cartea simbolic, pentru că pe ea s-a nimerit s-o luăm din raft, dar sub acest titlu înțelegeam tot ce s-a scris pînă mai ieri) a apus.

Ne-am trezit într-o altă lume caracterizată prin cinism, brutalitate, egoism, tehnicism, automatism, lipsă de vibrație sufletească, dezinteres total față de tot ce e spiritual, interes exacerbat pentru tot ce e posesiune materială- lumea lui Mamona.(...)

,,Micuțul serios” pictură de Raluca Iuliana

Deși eu cred că, în ciuda tuturor evidențelor, lumea aceea a mea, tocmai pentru că a fost făcută de Dumnezeu, nu poate dispărea chiar cu totul. Precum pustnicii de odinioară, vor mai continua să existe unde și unde descendenți ai acelei lumi, niște iluminați care vor prețui tradiția cu atît mai mult cu cît ea e mai amenințată cu dispariția, aleși ce vor prefera să-i slujească lui Dumnezeu și nu lui Mamona.”

Fragment din Dacia edenică, autor- Miron Scorobete, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2010, p. 442-444.

,,Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.”(Cîntarea Cîntărilor 1,2)

pictură de Marcel Lupșe

,,La Feleac. Liturghia arhierească de comemorare a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, trecut acum în rîndul sfinților. Dănuț îmi aduce trei frunze ovale și mi le dă să le miros. Calapăr!, le identific eu. De unde le-ai luat? De pe un mormînt, zice el. De pe mormîntul timpului îmi vine mirosul calapărului din copilărie.

Alături niște femei din sat, unele bătrîne, altele la mijlocul vieții, cu flori de iasomie în mîini. Așa mergeau și la Poieni femeile la biserică, purtînd în mîini busuioc sau alte flori mirositoare pe care nu le-am mai întîlnit apoi nicăieri: răzetă și lemnul Domnului, din care aveam și noi în grădină. Foarte interesante aceste plante pe care femeile le percepeau ca fiind în legătură, comunicînd cu sfințenia, aproape sfinte. Ele nu au petale mari, colorate, asemenea trandafirilor și bujorilor, care se pun la icoane dar nu sunt purtați în mînă; acestea sunt de o modestie absolută, de o discreție totală, nu țin să fie văzute și admirate, în schimb mireasma lor e fără asemănare, vine de dincolo.

Mă uit lung la femeile cu flori de lămîiță. În jurul lor tinerele, îmbrăcate orășenește, parfumate cu licori scumpe de o cu totul altă proveniență, de la firme etalate prin reclamele de la televizor. Nu le-ar trece nicidecum prin cap să țină în mîini niște crenguțe înflorite.

Femeile pe care le văd purtînd în mîini flori de iasomie sunt cu siguranță ultimele care o mai fac. Ultimele purtătoare ale acestui însemn din Dacia edenică.”

Miron Scorobete, Dacia edenică, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2010, p. 461.

pictură din expoziția lui Marcel Lupșe:

Grația. Flori de leac

Cum azi am răsfoit ultima carte apărută a poetului scriitor Miron Scorobete (fost director al revistei arhiepiscopale clujene ,,Renașterea”) rîndurile de mai sus mi-au adus aminte de un fapt constatat și pe care mi l-am confirmat an de an. Niciodată busuiocul nu a mirosit atît de ,,nepămîntean” de frumos ca în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la Nicula. Busuiocul acela pe care încă din sat îl găsești pe la porțile sătenilor de vînzare sau care este purtat în mîinile pelerinilor spre locul de închinare la icoana făcătoare de minuni a Maicii Lui Dumnezeu. Aerul tămîiat de mănunchiurile de busuioc e unul cu totul special. Poate(sigur!) și pentru că este secondat de rugăciunile purtătoarelor de biruinți anonime, sub oblăduirea Maicii Sfinte. Numele lui Hristos -,,mir vărsat” rostit și coborît în tainița inimii curățite, feciorelnice, își mai face încă răspîndită mireasma prin sfinții Săi, sau prin evlavia smerită.

Vlad Pintea( BuzzNews) și Radu Preda despre I.P.S. Bartolomeu Anania

Radu Preda, teolog si lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxa din cadrul Universitatii Babes-Bolyai, Cluj-Napoca

Recunoasterea bisericească a Parintelui Anania a venit târziu, după vârsta de 70 de ani, din cauza duşmăniei pe care i-au purtat-o prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, a declarat in cadrul unui interviu acordat in exclusivitate BuzzNews teologul clujean Radu Preda, unul dintre puţinii confidenţi ai celui care a fost Mitropolitul Bartolomeu. Cine sunt detractorii Parintelui? Raspunsul se ascunde in paginile “Memoriilor” acestuia.

In interviu, Radu Preda mai vorbeste despre rezistenta prin cultura in timpul regimului comunist a intelectualilor de prima marime carora a avut privilegiul sa li se alature (Parintele Anania, Petre Tutea sau Părintele Stăniloae etc.), despre profilul celui care ar trebui sa-i urmeze la Mitropolie IPS Bartolomeu si despre sperantele pe care le are in calitatea sa de fondator al Fundatiei Crestin Democrate.

Exista intalniri decisive in viata. Cum v-a marcat intalnirea cu parintele Bartolomeu – literatul si teologul – pe plan intelectual si personal? Ce i-ati spune in primul rand unui tanar despre IPS Bartolomeu?

Întâlnirea mea cu Părintele Anania, aşa cum îi spuneam în epocă şi cum i se adresa şi Teodor Baconschi sau cel care avea să devină mai târziu Patriarhul Daniel, a avut loc pe etape.

Prima a fost lansarea, în 1990, a cărţii lui “Amintirile peregrinului Apter”, la Bucureşti. Am vorbit despre carte şi i-am atras cumva atenţia. Am discutat apoi ceva mai lung.

Chiriaşul lui Ţutea

A doua întâlnire a fost în legătură cu Petre Ţuţea, vecin de cartier cu Părintele. Împreună cu Părintele şi cu fratele acestuia am organizat garsoniera lui Ţuţea astfel încât să pot sta cu el.

Petre Tutea, strălucitul gânditor creştin; foto: editura Anastasia

Am lucrat aproape doi ani la măsuţa de pescuit a lui Dom’ Mitică, mucalitul frate al Părintelui şi primul său mare admirator. De fiecare dată când venea la Bucureşti de la Mânăstirea Văratec, unde era retras după pensionare pentru a lucra la diortosirea (îndreptarea) Sfintei Scripturi, adică a Bibliei, Părintele mă invita la masă şi aveam ocazia să intru în contact cu prietenii lui: Alexandru Paleologu, Horia Bernea, Părintele Stăniloae.

Alţii, precum părinţii de fericită memorie Constantin Voicescu (care m-a găzduit după internarea lui Ţuţea la “Christiana”), Grigore Băbuş sau Sofian Boghiu, aveau să mă ocrotească nemijlocit, fără să îmi dau mereu seama, în vremuri destul de confuze precum anii tranziţiei, la început de ‘90. Toţi erau “academicieni”, adică făcuseră puşcăria politică. Atunci când se întâlneau, amintirile şi umorul dominau atmosfera.

Nimic din dorinţa de răzbunare sau din acreala celor învinşi de istorie nu se făcea simţit. Erau pur şi simplu senini, împăcaţi cu propria lor soartă şi având o evidentă recunoştinţă pentru şansa dată de Dumnezeu de a fi supravieţuit terorii. Prin contactul cu astfel de oameni am înţeles mai repede, înainte de a citi cărţile din domeniu, ce a însemnat comunismul, care sunt riscurile libertăţii, ce rol joacă în asemenea momente de cotitură caracterul fiecăruia, cum istoria ne poate doborâ, dar nu şi anihila. Au fost, indirect, profesorii mei de istorie.

O întâlnire destinală

Legat de cele două mari calităţi, teologică şi literară, ale Părintelui Anania, întâlnirea cu el a fost pentru mine cum nu se poate mai potrivită. A fost, pe bună dreptate, o întâlnire destinală. Eu eram în acea perioadă mai curând atras de lumea literelor, preocuparea teologică fiind una intimă, mai puţin vizibilă, legată de căutarea echilibrului interior. Literatura şi mai ales critica literară erau pentru mine pe primul loc.

Dialogul cu Părintele Anania, alături de întâlnirile repetate cu Părintele Stăniloae (care mi-a povestit de propria lui nehotărâre, litere versus teologie) şi, apoi, cu doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, maica Benedicta de mai târziu – toate acestea m-au ajutat să îmi identific drumul. Ulterior, am avut nemeritata şansă de a mă bucura de prietenia sau cel puţin de atenţia unor oameni de anvergura lui Alexandru Duţu, faţă de care port o afecţiune ce depăşeşte pragul vieţii acesteia, Virgil Cândea, Părintele Galeriu sau Alexandru Elian care mi-au confirmat anumite intuiţii şi mi-au dat impulsuri noi. Nu pot decât să le fiu recunoscător!

IPS Bartolomeu Anania

Uitându-mă azi la proprii mei studenţi, îmi dau seama cât de important este să luăm în serios căutările şi dilemele unui om aflat la început de parcurs, să tratăm cu maximă seriozitate întrebările aparent puerile, să fim solidari, fără excese de autoritate sau de academism prost înţeles, cu îndoiala sănătoasă a celor mai tineri decât noi.

Reper pentru tineri

Celor mai tineri decât mine le-aş spune legat de Înaltul Bartolomeu că au toate motivele să îl considere un reper chiar dacă nu l-au cunoscut. Dacă vor să înţeleagă istoria României din ultimul secol, atunci “Memoriile” Părintelui Anania sunt o lectură indispensabilă. În ciuda tinereţii lor, a faptului că majoritatea s-au născut după 1989, mulţi dintre ei se pot regăsi în biografia Părintelui.

Or, aceasta nu se bazează pe o liniaritate pozitivă de la un capăt la altul, nu este un exemplu de “carieră” din treaptă în treaptă, ci dezvăluie un amestec fascinant de lumini şi umbre, de momente faste şi nefaste, de înfrângeri şi victorii. Este autentică, foarte umană şi totuşi altfel, adică răspunde nevoii de modele a oricărui tânăr cu sufletul deschis şi mintea nealterată.

Sigur, în afară de “Memorii”, aş recomanda oricui să citească şi excelentul volum “Rotonda plopilor aprinşi”. Astfel de cărţi au o calitate formatoare, iniţiatică. Te ajută să devii om, ceea ce nu se poate spune despre subcultura agresivă în mijlocul căreia, conştient sau nu, trăim.Continuarea aici .

Radu Preda- ,,Cine regretă comunismul înseamnă că nu ştie ce să facă în democraţie"

Radu Preda - ,,Cine a fost Mitropolitul Bartolomeu Anania?"

Golgota Ardealului

Un documentar cutremurător despre o parte din suferințele și umilințele pe care le-au îndurat românii din Transilvania- cedată fără nici un foc de armă în 1940 de România regelui Carol al II după Dictatul de la Viena.

Dar n-a fost tot.

După perioada hortystă, au urmat alte atrocități: bandele dezlănțuite ale Armatei Roșii(sovietice) trecînd spre Berlin care batjocoreau, furau, tîlhăreau și violau femeile românce în calea lor, apoi, al episod istoric extrem de dureros, instalarea forțată a regimului comunist, colectivizarea silnică cu toate umilințele suferite și dezrădăcinarea țăranului din pămîntul lui și din vatra satului românesc transilvănean.

Realitățile prezentate în acest documentar, pe care de altfel și bunica mea mi le-a mărturisit, au fost omise cu bună stiință din manualele de istorie în perioada comunistă, iar acum se trec cu vederea, prea ușor într-un subsol de pagină.

Rănile însă încă nu s-au închis. Lacrimile încă nu s-au șters și sîngele celor nevinovați strigă încă către cer.

Memoria tragică a românilor trebuie recuperată și făcută cunoscută nu din motive naționalist -șoviniste de răzbunare, ci mai degrabă din nevoia pedagogică explicită și implicită, umană, ca așa ceva să nu se mai întîmple, avînd în vedere că ne despart de o asemenea istorie neagră mai puțin 70 de ani.

A fost odata Transilvania from Victor Roncea on Vimeo.

Ținuta

Horea Bernea -Coloană II

ulei pe pânză caşerată pe carton, 69 × 50 cm

colecţia dr. Sorin Costina Brad

Arta de a trăi și arta de a muri au însă desigur un ce comun: un anume, unic, mod de a face față vieții și morții (de a le trăi pe amîndouă), care mod poate fi, cred, caracterizat și definit cu ajutorul cuvîntului ținută.

Cuvînt, recunosc, vag, mult prea cuprinzător, echivoc și susceptibil de interpretări nu numai felurite, ci și acut contradictorii. Cuvînt în parte și răsuflat, compromis printr-un abuz de întrebuințări cu iz cazon (în înțelesul peiorativ disprețuitor al termenului, nu în acel corect și deloc ridicol de ,,ținută reglementară”) sau tipicar sau meschin sau fandosit.

Ținuta reprezintă hotărîrea, soluția, arta de a trăi și a muri cu demnitate, curaj, resemnare și un subtil amestec de indiferență, nesupărare, neacreală, speranță, lipsă (cît mai totală) de spaimă, eleganță (da, grija de salvarea aparențelor) și o savantă contrapuncție între grav și surîs. Ținuta în fața morții este egal obligatorie, cum spunea Aragon și despre alte însușuri în faimoasa lui poezie scrisă în vremea Rezistenței, și pentru cel credincios și pentru cel necredincios.

Există și o țară și o categorie socială care au codificat ținuta: samuraii japonezi în cartea numită Busido, ansamblu de reguli de purtare în viața civilă, în război și în domeniul moral; rolul principal în sistemul busido il joacă stăpînirea de sine, curajul, calmul, fidelitatea, tăria. (Calitatea de samurai este dealtfel universal accesibilă: oricine, în orice vreme și-n orice țară, poate oricînd, numai să vrea, deveni samurai.)

Despre curaj există o definiție dată de un popor care și el atribuie o eminență cu totul specială ,,ținutei`. Englezii numesc curajos pe omul care numai el singur știe că îi este frică.

Și fiindcă veni vorba de englezi, fie-ne îngăduit a reaminti frumoasa formulă a lui Winston Churchill: în caz de război, hotărîrea, în caz de înfrîngere: sfidarea, în caz de victorie: mărinimia. Desigur, dreapta mărinimie, mai ales dreapta.

Toate acestea actualizează și o altă expresie a englezilor - sunt mari teoreticieni și practicieni ai ,,ținutei” - Keep the face [expresia e de fapt luată de la chinezi, care aduc omagiul nec plus ultra celui care a știut să sufere ori să moară fără a vădi teamă sau emoție spunînd despre el că ,,nu și-a pierdut fața.”], însemnînd literal, ,,a-ți păstra fața”, adică - în clipa cînd ai prilejul de a dovedi cine și ce ești cu adevărat - a nu te face de rîs și de basm, a nu te smiorcăi, a nu plînge, a ști să înduri; la nevoie, sub tortura a nu ,,vorbi” și a nu implora mila, în fața plutonului de execuție a nu cere să ți se lege ochii, sub bisturiu (cînd anestezia e locală) a spune glume, în fața morții (de orice fel) a nu plînge (de necaz ori de părere de rău după cele trecătoare).

La un nivel mai modest, bătaia aplicată ca metodă pedagogică în școlile englezești același lucru urmărește: nu a-i pricinui suferința elevului, ci a-l învăța să se strunească, să Keep the face, adică, deși zdravăn bătut cu varga peste degete și palmă, să-și ție figura împietrită ori să zîmbească sarcastic.

Ținuta implică, deopotrivă, curajul, stăpînirea de sine și toleranța. Ea nu se împacă, pentru nimic în lume, cu nici un soi de meschinărie, pizmă, agitație și impuls de salvare a eului în dauna altuia. Deasemeni, cu ură. ,,Să înăbușim ura”, scrie Marcel Jouhandeau, numai astfel putem ajunge la demnitate.

În legatură cu noțiunea de ținută - în sensul de ,,răspuns” dat necazurilor, nedreptăților și viclenșugurilor vieții și de ,,poziție” optimă în prezența loviturii ei finale, moartea - aș dori să citez poezia lui Ștefan Augustin Doinaș,Mistrețul cu colți de argint, pe care o consider ca una din cele mai desăvîrșite dintre cele scrise în limba noastră în secolul XX.

E o poezie perfect construită, în care nici un cuvînt nu dă impresia de a fi în plus și din a cărei contextură nimic nu pare a lipsi. Și izbutește a realiza un crescendo - ritmic, muzical, epic, patetic și etic - și o senzație de curiozitate și un fior de emoție, un crescendo neîncetat și fără nici o falie, cu un pigment de bravă speranță și inefabil mister. Poezia, totuși, nu se încheie cu o apoteoză (ca la Mahler, la Carl Maria von Weber, la Wagner), cu o notă de grandoare și un tunet de biruință, ci ,,ironic”, a la Ravel ori Debussy, în stil modern și modernist, nițel dezamăgitor și derizoriu, cu un puțin care nu-i fără legătură nici cu aforismul atît de predilect artiștilor plastici contemporani: less is more.

Dînd net la prima vedere impresia de a fi o baladă, o baladă romantică de Uhland (parcă), poezia lui Ștefan Augustin Doinaș se dezvăluie la o a doua atentă lectură ca un poem clasic (o ,,lucrare” fără greș și grea de continuț), apoi - la următoarele din ce în ce mai încîntatele recitiri - și ca o poezie simbolistă ori simbolică(mistrețul e simbolul idealului), eminesciană (opoziția dintre ideal și lumesc din Luceafărul), foarte structurată de nu și structuralistă, și destul de hermetică. E de toate, dar nu-i un amestec, ci o rafinată și nobilă sinteză a celor mai variate posibilități și tainice vrăji ale prozodiei.

Dar Ion Negoițescu în Engrame (Ed. Albatros, 1975, p.52) pune pe drept cuvînt accentul pe finalul ,,și cornul sună, însă foarte puțin”, comentîndu-l într-un fel care ne permite să ne referim la atît de frumosul Mistreț cu colți de argint într-un paragraf consacrat ținutei. ,,Prințul din Levant al lui Doinaș”, scrie Ion Negoițescu, ,,nu reprezintă, ca Hyperion, geniul aspirînd în jos, ci poetul care, realizîndu-și idealul himeric, moare fericit, reintegrat în cosmosul anonim [întocmai ca și eroul Mioriței, cu multă ,,ținută” și el cînd e confruntat cu perspectiva de a muri]. Iar sfîrșitul baladei, acel vers enigmatic ,,și cornul sună, însă foarte puțin” nu revelează oare ironia cosmică, neantul, moartea grabnică, ,,puțină” a poetului în față cu nemurirea găunos orgolioasă a geniului?`

E aici o minunată interpretare a unei minunate lecții de modestie, de lovire în păcatul trufiei deșarte și, prin urmare, de ,,ținută”. Atît i-a fost dat eroului poeziei, al freneticei, încăpățînatei și ciudatei strădanii: puțin. Și-a făcut datoria, și-a urmărit ,,absurdul” ideal, demn și dîrz pînă la capăt, neînfricat, neoprit de nici o considerație de ordin lumesc, monden ori de așa-zisa cumințenie.

Își împlinește dorința, dar modest, și moare nesupărat, resemnat. Atît a fost să fie. Bine și așa!

Acest ,,puțin” e poate simbolul unei vînători mai vaste, a însăși condiției omenești, pe care cu atîta îndrăzneală și ardoare a vrut Malraux s-o cuprindă toată în romanul sau cu titlu nu mai puțin ambițios de cele alese de Alighieri și Balzac. Să nu se piardă însă nici o clipă din vedere că e vorba de o puținătate acceptată: de urmărit s-a urmărit mult. Nu-i vorba așadar de renunțare ori comoditate, ci de o modestie nobilă și demnă. Faci tot ce poți, din răsputeri, te lupți (cu cele mai puternice ca tine, cu cei mai proști ca tine), nu cedezi, tinzi către maximum. Dar realizînd că ai dat de pragul inexorabil, te oprești, te resemnezi, împăcat cu ceea ce ai putut face, fie și ,,puțin”. Nu material și cantitativ, nu la scară universală se judecă acest puțin; nu amploarea succesului conteaza, ci efortul, încrederea, ținuta deopotrivă stoică și plină de încredere.

Aceasta-i baza finală și supremă a condiției umane: ținuta în fața avatarurilor și tertipurilor cotidianului, în fața pericolelor, în fața necunoscutului, în fața morții. Smeriți cu inima și cu duhul, nu cu țelul.Uneori mistrețul cade cu zarvă și vuiet mare, alteori cornul abia se aude, iar alteori cavalerul, poetul,idealistul, făuritorul - omul - e învins. Nu are-a face dacă răsună puternicele alămuri ale romantismului german ori pianisimile acorduri ale impresionismului francez. ,,Puțin” poate însemna - la scară umană - foarte mult, imposibilul, totul. Nu contează soluția - biruința ori eșecul. Numai ținuta, numai reacția insului în raport cu vicisitudinile vieții și în fața inevitabilei morți.

De nicăieri, cred, nu rezultă mai categoric lucrul acesta decît din următorul vechi text extras dintr-o lucrare americană asupra filosofiei asiatice, text ce cuprinde explicarea teoretică a unei statuete chinezesti reprezentînd pe un bătrîn călare - de-a-ndărătelea - pe catîr. De ce oare călărește de-a-ndărătelea bătrînul numit Cio-Kok-Ko? Răspunsul e simplu:

,,Fie că un om are parte de noroc, fie că are parte de nenoroc este relativ neînsemnat. Numai reacția la noroc ori nenoroc are însemnătate.

Horea Bernea, Coloană, 57x39cm, acuarelă și cărbune pe hîrtie, 1988

Un om, care îndură potrivnicia soartei și reacționează cum se cuvine la acea potrivnicie, și-a întărit caracterul în așa fel încît s-a ales cu un cîștig sigur și în cele din urmă e tot atît de folosit de parcă ar fi avut parte numai de noroc. Nu se cade ca un om să se umfle de mîndrie cînd biruie, si nici să se deznădăjduiască atunci cînd e învins. Ar trebui să conlucreze cu ursita spre a-și căli caracterul pe acele căi pe care viața i le deschide. Și deoarece Cio-Kok-Ko recunoaște aceste lucruri el își călărește catîrul de-a-ndărătelea, fiindcă el spune că n-are deloc a face unde merge. Nu are însemnătate decît ceea ce faci de-a lungul drumului.

Omul, călătorind de-a lungul drumului pe care nu se poate călători, mergînd pe calea pe care nu se poate merge, nu trebuie niciodată să privească avuția drept țintă a sa. Numai întrucît biruința ori înfrîngerea îi înrîuresc caracterul au ele vreo însemnătate. Cel care învață a fi cu adevărat nepăsător față de avuție și faimă a înaintat mult spre locul unde ajungi a sta deasupra neizbînzii.

Chinezii recunosc acest principiu. Iata de ce situația ori averea îndrituiește, în China, pe un om la agonisirea bunurilor materiale, însă numai dezvoltarea caracterului îi îndrituiește la a se bucura de respect.

Noi americanii de nord suntem prea porniți să judecăm omul după averea și situația lui socială. Și totuși, în pofida celei mai mari averi și a celei mai înalte situații sociale din lume, un om poate încă avea caracterul unui om stricat. Mulți sunt cei care îl și au. Astfel de inși au întrebuințat averea nu ca pe un pas înainte pe cărare, ci ca un scop.

Cio-Kok-Ko știe însă cum stau lucrurile. Averea și sărăcia sunt doar două forțe prin mijlocirea cărora se făurește caracterul. Dacă sunt socotite altfel, atunci călătoria prin viață este socotită un eșec. Așa încît călărește-ți catîrul de-a-ndărătelea, nu lua defel aminte la toate cîte ți se întamplă, ia aminte numai la reacția ta față de cele ce ți se întîmplă, la înrăurirea pe care o au asupra caracterului tău.``

Nicolae Steinhardt

vol. ,,Incertitudini literare”, Ed.Dacia, 1980

Horea Bernea ,,Coloană”