Slujirea cu discernămînt a femeii

Slujirea femeii în Biserică e un act de nobleţe spirituală dar necesită un efort de mare discernămînt şi introspecţie interioară continuă. Există o serie de cărţi duhovniceşti care tratează patologia ce parazitează această dispoziţie sufletească a femeii de a se dedica mai mult sau mai puţin activ slujirii în biserică şi în legătura sa cu duhovnicul. În cele ce urmează, mă voi folosi de argumentele (mai explicite) a doi autori care îmi sunt într-un fel apropiaţi prin modul lor de gîndire şi de ce să nu spun că în explicaţiile lor am găsit multe locuri comune pe care le-am probat chiar eu pe parcursul anilor de soţie de preot: pr.prof. Gleb Kaleda şi protoiereul Vladimir Vorobiev. Ştiu că risc să cad în capcana moralistă pe care o detest şi îmi cer scuze din capul locului dacă rănesc fără să vreau pe cineva.

,,Calea duhovnicească, calea binelui nu e calea ferată” îmi spunea un părinte duhovnic, ,,te aşezi pe ea şi tot înainte cu viteză”. O mecanică de suflet.E supusă mereu înşelării, abaterii fie din neştiinţă, nepăsare sau ignoranţă, neatenţie, lipsă de măsură, prea mare încredere în sine, patimă chiar şi în cele duhovniceşti. Cei mai mulţi oameni vin spre biserică din cauza unor eşecuri, greutăţi, lipsuri sufleteşti şi emoţionale cărora firesc e să le caute compensaţia la biserică sau în sfatul unui părinte ce le devine la alegere duhovnic. Cele mai multe, evident, sunt femeile. Problema ce poate apărea (ca urmaşe ale Evei) e că parcă noi femeile suntem mai mult conduse după firea instinctiv-emoţională şi confundăm starea sufletească cu cea duhovnicească, de aceea, avem nevoie de o călăuză raţională bărbătească (nu degeaba e dată legea că barbatul e capul femeii). Grav e cînd transferăm asupra preotului duhovnic toate aşteptările noastre neîmplinite. Vrem mai mult de la el. Femeile ,,cer de la preot să nu le fie doar un simplu părinte, ci sufleteşte ceva mai mult. Să completeze acele lucruri care le lipsesc din viaţa lor.* Şi în felul acesta se naşte un substitut vătămător, o stare pseudoduhovnicească uneori greu de depistat sau de recunoscut deoarece se confundă stările sufleteşti, emoţionale, cu cele duhovniceşti. Şi de multe ori această stare e garnisită cu entuziasm, rîvnă sporită, ,,experienţă de viaţă”, evlavie. Înşelarea.

Dar cui îi vine uşor să se debaraseze de şarpele mincinos ce stă ascuns adînc în inimă mai abitir atunci cînd crezi că ai scăpat de el?

Părintele Kaleda spune despre o categorie ,,periculoasă” de femei din biserică care se autoconsideră trăitoare de înaltă viaţă duhovnicească, cu dorinţe mari de a dobîndi la superlativ încrederea, admiraţia duhovnicului şi a comunităţii, prezente foarte des la biserică la diverse activităţi caritabile, oarecum exclusiviste doar ele cu duhovnicul, ajungînd să se încreadă în elecă sunt indispensabile părintelui şi că preoteasa nu este demnă sau potrivită pentru preotul ei . Drăguţe şi săritoare, grijulii cu părintele, dar dispreţuitoare(bîrfitoare de preotese) mai mult sau mai puţin mascat faţă de soţia acestuia. Sigur îşi imaginează că ar şti mai bine ce trebuie să facă şi cum să se poarte în locul ei.

O altă categorie descrisă de acelaşi părinte este a femeilor care stau la biserică şi-şi aşteaptă părintele cînd acesta e liber, sau un moment propice de a se erija în cea mai ascultătoare fiică duhovnicească care are nevoie de povaţa şi confidenţa lui. Acestea sunt în mare parte ,,îndrăgostitele”. ,,O astfel de persoană vine la toate slujbele duhovnicului său, numai dacă nu i se cere o prezenţă la serviciu. Nu o interesează ce se întîmplă acasă, cum se simt părinţii bătrîni. Copiii alteia se întreabă: ,,De ce trebuie să mergi şi mîine la biserică?Părintele X mîine nu slujeşte” şi rostesc numele duhovnicului mamei. O a treia, lăsînd toate grijile pe seama soacrei bolnave, se grăbeşte să ajungă cît mai repede la preot ca să-l ajute la treburile casnice. Acest gest provoacă certuri între socrul şi soacra ei şi nu întăreşte nicidecum relaţiile ei cu soţul. O a patra îşi lasă bunica în voia soartei şi aleargă să ajute o altă bătrînă despre care i-a vorbit duhovnicul: iar ca să-şi îngrijească propria bunică bolnavă nu are timp. Aceasta este o simplă ,,obligaţie” omenească, iar bătrînica se grăbeşte să o arate pe tănără în lumina unei fete smerite, atente şi tandre. A cincea lasă mîncarea neterminată şi camera nearanjată şi aleargă acasă la preot ca să-i gătească cina.” Acelaşi autor spune: ,,îndrăgostirea unor femei sau cochetăria cu un preot sunt absolut interzise”. Este un lucru de care trebuie să ţină cont orice fiică duhovnicească atentă la orice aplecare sau mişcare sufletească a ei. Sunt cazuri de femei care transferă asupra preotului ceea ce aşteaptă şi nu regăsesc la soţul lor. Sunt nuanţe şi nuanţe.

Iar dacă soţiilor de preot se întîmplă să li se impute absenţa sau puţina participare mai ales din partea bunelor credincioase ancorate activ în viaţa comuniţăţii religioase, părintele Kaleda pledează în general pentru discreţia preoteselor: ,,soţia preotului nu trebuie să se amestece în nici un caz(nici chiar indirect) în activităţile parohiale, la cele mai mici grupări. Dacă există acest pericol, este mai bine să stea neobservată în mulţime, uneori este mai bine să meargă la slujbe la altă biserică, mai ales dacă nu poate veni regulat la biserica soţului din cauza distanţei prea mari.”*** Aş adăuga pentru echilibru şi liniştea sufletească .

* Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul şi ucenicul , Ed. Sophia, Bucureşti,2009, pag. 91- o carte deosebit de bună pentru cei care caută cu sinceritate să aibă o viaţă duhovnicească autentică, tradusă din limba rusă de domnul Gheorghiţă Ciocioi.

**Pr.Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pag. 256.

***idem. pag.251

Aflată sub impactul unei invitaţii dezbateri cu 3 misionare OCMC din SUA., unele preotese clujene şi femei creştin-ortodoxe la o biserică ortodoxă din oraş, organizată de reprezentanta programului ,,Sf. Dimitrie Basarabov” pe o temă ce promitea mult despre femeia ortodoxă şi societatea contemporană, aşteptările au fost nesatisfăcute iar dialogul nu prea s-a legat (ce greu e să ne suportăm unii pe alţii d-apoi să mai facem echipă de lucru mai ales că la credinţă ne pricepem cu toţii…), încerc să găsesc argumente de nuanţă duhovnicească preoteselor judecate de non-implicareşi absenteism în diverse activităţi comunitare de către bunele credincioase, reproşul cel mai plimbat în discuţii. Recunosc că au şi preotesele păcatele lor şi merităm o dojană. Familia preotului nu e de factură angelică, necesită aceleaşi eforturi de susţinere ca oricare alta, ba în unele cazuri greutăţile fie şi materiale sunt cu mult mai mari. Uneori şi numărul de copii fură toată energia disponibilă şi timpul acordat activităţilor extra-familiale.