ETICA ŞI EDUCAŢIA ÎMPOTRIVA RELIGIEI

http://www.gandul..info/scoala/preafericitul-se-baga-si-el-in-codul-educatiei-unde-e-religia-4781445

Privit cu ironia obişnuită a ,,intelectualilor civici" în raport cu o Ortodoxie vetustă şi coruptă în ochii lor, patriarhul Daniel a sesizat cu îngrijorare ignorarea problemei de către marii ,,strategi" ai momentului, unul aflat chiar sub pulpana prezidenţială. Dacă însă eliminarea religiei dintre disciplinele de studiu este o măsură greu de conceput deocamdată într-o ţară cu biserici pline (dar nu de exclus într-un viitor nu chiar îndepartat, dată fiind versatilitatea ,,opiniei publice", fie ea şi ortodoxă), confruntarea actuală priveşte modalitatea de predare. Nu însă într-un sens restrîns metodologic (o chestiune care îi frămîntă doar pe episcopii, inspectorii si profesorii implicaţi), ci din prisma viziunii de ansamblu. Mircea Miclea a pus punctul pe i, sugerînd oportunitatea trecerii spre o disciplină uşor ,,reformată": educaţia religioasă. Diferenţa pare specioasă pentru ,,profani", dar plină de implicaţii pentru cei suspiciosi. Chiar scrisoarea patriarhală menţionează diferitele titulaturi sub care e prezentă în programele şcolare naţionale o astfel de disciplină. Chiar şi în ţări omogen confesionale, precum Austria şi Irlanda (catolice), Grecia (ortodoxă) şi Danemarca (protestantă), întîlnim ,,educaţia religioasă", spre deosebire de mai ,,conservatoarele" Italia şi Spania, unde rezistă mai vechea ,,religie".. În ţările mai nordice (dar nu numai) ,,eticul" îşi ia partea chiar şi în titulatura: ,,educaţie moral-religioasă"(Anglia), ,,morală şi educaţie religioasă" (Portugalia), ,,religie sau etică" (Belgia), ,,creştinism, religie şi etică" (Norvegia), ,,educaţie religioasă şi morală" (Luxemburg). Olanda, la rîndul ei, îşi dovedeşte proverbiala toleranţă, prezentînd copiilor ,,mişcări ideologice religioase". Dincolo de moda unor sintagme putem totuşi găsi urmele unor diverse mentalităţi religioase. ,,Eticul" de sorginte protestantă (apărut paradoxal în urma tranşantului sola fide, sola gratia al lui Luther, care minimaliza ,,fapta virtuoasă") a luat în bună măsură locul religiozităţii de tip ,,clasic" (sacramentale şi ascetice). Pentru a fi activ, un astfel de ,,etic" are însă nevoie de o tensiune fecundă cu imoralitatea. Este oarecum perspectiva americană asupra religiei, unde viciul şi religiozitatea de tip ,,born again" coexistă potenţîndu-se reciproc. Ortodoxia nu rupe religia de etic (termeni destul de improprii, de altfel, pentru perspectiva sa), precum în vechiile erezii gnostice, ci subordonează reglementările morale ale convieţuirii sociale cultivării realităţii eshatologice. Eticul e preponderent pămîntesc, în timp ce religiosul vizează Împărăţia Cerurilor, adevarata ţintă a creştinului. Dar eticul însuşi are două dimensiuni, dintre care una vizeaza coeziunea şi toleranţa socială, iar cealaltă e expresia ,,faptelor iubirii", premize ale ,,înfierii" divine. Religia înseamnă regăsirea lui Dumnezeu, în timp de ,,eticul" se poate dispensa chiar şi de premiza sa teoretică. Secularizarea ultimelor secole post-medievale s-a prevalat de ,,etic" ca de un surogat de religiozitate. În fond, marile sisteme etice (precum cel kantian, încă atît de viu în prelungirile sale) de sorginte iluministă au erodat ,,etica lui Dumnezeu", înlocuind-o cu teorii otrăvite. Epoca actuală ne confruntă cu multiple pseudo-religii, sincretiste, eticiste, ecumeniste, science-fiction, pragmatiste. În consecinţă e necesar apelul la sintagmele ,,tari", care să restrîngă aria posibilelor confuzii. ,,Educaţie religioasă" poate să însemne ,,istoria religiilor" (calul de bataie al toleranţei ecumenice), cultivarea unui sentimentalism religios dulceag ori dolorist, ,,privatizarea" religiei, reducţia creştinismului la un umanism vag, un fel de ,,elemente de cultură generală religioasă". Adică tocmai extirparea măduvei credinţei. Elevii vor putea prin urmare discerne tematica tablourilor renascentiste, vor înţelege mai bine filmele de Crăciun şi se vor orienta optim în turismul arhitecturii ecleziale. Într-o ţară formal preponderent ,,religioasă", liderii de decizie sunt însă în cel mai bun caz nişte profani în ale propriei credinţe. Mircea Miclea e unul dintre ei. ,,Ideologia sa religioasă" (vorba olandezilor) e departe de Ortodoxie. E clar că învăţămîntul religios se confruntă cu multiple probleme. Patriarhia ortodoxă chiar a plănuit o campanie de apropiere a elevilor de mediul eclezial, deşi soluţiile s-au dovedit prea puţin viabile. Dar graniţa dincolo de care cateheza (iniţiere în viaţa sacramentală şi ascetică – etimologia acesteia din urmă trimite la ,,exerciţii" de tip atletic, pregătiri pentru ,,concursul" eshatologic) devine simplă informaţie fără implicaţii existenţiale nu poate fi trecută fără a condamna ,,religia" la un statut marginal. La urma urmei nu doar politicienii, ci şi majoritatea ortodocşilor nu sunt prea preocupaţi de ,,educaţia religioasă" a propriilor copii. Mulţi dintre tinerii care frecventează bisericile o fac în pofida părinţilor (uneori opozanţi acerbi). Şi chiar dacă eficienţa orelor de religie din şcoli e discutabilă, BOR nu poate ceda fără a se autocondamna la vechiul ghetou unde o cantonase comunismul.

Cătălin Bogdan

Un scurt comentariu personal

Spre deosebire de domnul Cătălin Bogdan, înclin să cred c că demersul domnului Miclea de a schimba titulatura materiei Religie predată în şcoli e mai degrabă un efort de a salva prezenţa ei în programa şcolară, pe de o parte, din motivul presiunii permanente de a elimina religia dintre materiile predate(vezi campania derulată împotrivă prezenţei icoanelor în şcoli), pe de altă parte pentru a da religiei un ambalaj ştiinţific, neutru. Capcana este aceea a diluării şi în final a dizolvării adevărului de credinţă, redus la un cod de comportament civic şi ale unor informaţii cu rol enciclopedic.

Proba Religiei în şcoală atîrnă greu de vocaţia şi motivaţia profundă, interioară, de credinţă a profesorului care din păcate, e sufocat de metodică laică şi programe(planuri) de predare aproape imposibile pentru a-şi atinge scopul nobil vizat.