între ,,Frumusețea va mântui lumea”(F. M. Dostoievski) și ,,Femeia și mântuirea lumii”(P. Evdokimov)
 |
| un clar-obscur |
 |
| Burano |
 |
| prospețime și delicateță |
Burano. O plină de culoare pace insulară. Liniște și oglindiri modulate ale luminii diafane pe ape. Aer clasic, de siguranță, de armonie. Aproape ireală atmosfera aceasta de Italie provincială. Poate că pare atât de ireală o așezare umană(azi...) dacă automobilele sau alte mijloace de transport nu există, ele nefiind compatibile cu spațiul, deplasarea făcându-se doar cu vaporetto, gondole sau bărci simple. Un muzeu, o biserică și o casă memorială de pianist sunt marcajele referențiale ale locului. Muzeul Dantelei(,,Museo del Merletto”), unic în Europa(așa am înțeles...), este extrem de surprinzător. Dincolo de legendele și istoria savuroasă a dantelei a cărei origine se pierde undeva în epoca medievală, de procesul extins secole de-a rândul până când meșteșugul dantelăriei a ajuns la nivel de artă de o înaltă virtuozitate, școala tradițională în care fetele și femeile insulei au fost inițiate în dantelăria ce le-a salvat viața pe insulă de pauperitate și le-a conferit o reputație mondială unică, dincolo de frumusețea barocă minuțioasă desăvârșită a dantelei care pare inimaginabilă a fi creată de mâini omenești, într-un colț de muzeu, o ambianță de reală reverie, o încercare de păstrare, de menținere, de vibrație vie, reînvia subtil forța gestului uman în fața actualelor mașini industriale*, electrotehnicii, tehnologiei digitale s.a., ca dovadă. Existau ființe umane-ultimele localnice- care încă se îndeletniceau cu o ocupație atât de feminină aflată din păcate în crepuscului ei. A fost copleșitoare emoția readusă la viață ca dintr-o veche pictură. Aplecate asupra lucrului de mână cu degetele lor măiastre, povestind între ele vrutele și nevrutele vieții lor, așa le-am lăsat, cu/în treabă, pe dantelărese... Greu m-am desprins de de-acolo. Reluând iar alertul ritm. Spre ce?
Am întrebat dacă mă lasă să le fotografiez. Am avut șansă! ,,Sigur!...” mi s-a răspuns. Chiar dacă mai târziu am înțeles că fotografierea dantelăreselor era interzisă.
Știu că o să pară o banalitate ce spun fie pentru o ,,cogniție” savantă, fie pentru una asceto-bigotă. Dantela nu e un moft, nu e un accesoriu simandicos, un capriciu. (Se înțelege că nu iau în calcul și nu mă refer la cea sintetică sau contrafăcută.) Inutilă ar spune azi minimaliștii, păguboasă ar spune pragmaticii.
Este o stare delicată de suflet. Răbdare, măiestrie, imaginație, inspirație. Dragoste?
*În 1807 britanicul John Heathcote a inventat mașina de făcut dantela. Datorită industrializării și produselor de serie s-a distrus acest meșteșug ajuns la rang de artă. Dar mașina e mașină iar măestria artistică nu poate fi egalată de niciun obiect fără vibrație sufletească.
 |
| ,,Dantelăreasă” J. Veermer van Delf |
.jpg) |
| Portrait of Anna of Austria, Queen of France (mother of Louis XIV, roi de France) P. Paul.Rubens |
 |
Portrait Of Amalia van Solms 1632-Rembrandt van Rijn |
