cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

icoană Corina Negreanu

icoană Corina Negreanu

..........

Charalambos Epaminonda


luni, 21 februarie 2011

Mitropolitul Bartolomeu sau prețul libertății










În urmă cu exact jumătate de deceniu, când Mitropolitul Bartolomeu urma să împlinească 85 de ani, scriam un text despre cel alături de care am avut privilegiul să îmi petrec o bună parte din perioada de formare. Nici cealaltă jumătate de deceniu trecută și cu atât mai puțin săptămânile de după moartea Părintelui nu au contrazis imaginea pe care încercam să o prind în cuvinte. Dimpotrivă. Reiau acel text nu din lipsă de inspirație sau din comoditate, ci pentru că regăsesc în el ceea ce aș fi dorit să spun și acum. Față de prima variantă tipărită, am operat câteva corecturi, am actualizat contextul și am introdus o seamă de lămuriri.
Hotărât lucru: Arhiepiscopul Bartolomeu nu este un model. De ce?! Într’o lume în care jumătăţile de măsură trec drept măsură, în care mercenariatul (inclusiv bisericesc) trece drept isteţime sau, după caz, se ascunde în spatele unei smerenii ipocrite sau a unei modestii interesate, în care orice formulă este bună dacă nu deranjează pe nimeni şi aranjează cât mai mulți, în care ideea de carieră presupune renunţarea completă la libertatea de gândire şi la curajul opiniei, în care competenţa este ultimul criteriu pentru ocuparea funcţiilor publice aşa cum orice atitudine critică este repudiată cu promptitudine – ei bine, într’o astfel de epocă, anii de viață petrecuţi în istoria noastră de Bartolomeu Valeriu Anania reprezintă o biografie marcată în mod evident de disconfort. Pe toate planurile. Altfel spus, într’o Românie poluată de steluţe, stele şi super-stele, de idoli, vedete şi VIP-uri, de imbecili telegenici şi de ideologi perverşi, de falşi directori de opinie şi de egolatri, de politicieni ahtiați după imagine, dar nu și după conținut, de diriguitori ecleziali cultivând patologic cultul propriei personalități – singurul mod de a mai fi tu însuţi, fidel principiilor, adică liber, este acela de a nu fi pe plac, de a nu fi omologat, de a nu confirma nicio schemă. Adică, de a fi un anti-model. Pur şi simplu.
În spaţiul cultural-intelectual, aşa cum se ştie, este deopotrivă lesne să fii acceptat aşa cum, aceeaşi majoritare, este oricând gata să te lepede. Cu atât mai mult cu cât demersul tău este altminteri. Astfel, nu era/este deloc simplu şi nici lipsit de riscuri să încerci programatic refacerea logodnei dintre litere şi logos. Mai cu seamă într’un regim ideologic ateu precum cel comunist de până acum un deceniu şi jumătate. Acuzaţiei de misticism îi puteau urma repede cele de lipsă a realismului sau de tendinţă subversivă a textului. Dubla calitate de om al Bisericii şi de om de litere poate părea în ochii multora drept o provocare. Aşa cum, astăzi, într’un mediu nu mai puţin arogant şi anticlerical, a fi teolog cu profil şi în acelaşi timp intelectual de anvergură par ipostaze radical diferite, imposibil de armonizat în aceeaşi persoană. Iată de ce, a dori să te afirmi literar păstrând în acelaşi timp marca religioasă, fără să te aliniezi modei sau curentului, fără să faci compromisuri stilistice şi tematice, fără să te laşi confiscat de un grup şi fără să ataci pe altul, fără să faci „jocul” nimănui şi fără să dai din coate – ei bine, toate acestea indică, într’adevăr, un anti-model de celebritate.
Ceea ce în lumea literelor şi în general a culturii poate fi pus pe seama vanității și a concurenței dintre clanurile ideologice, este în mediul eclesial rodul unui alt tip de percepţie. Aici, concomitenţa dintre teologie şi cultură putea/poate fi omologată unei credinţe slabe sau insuficiente, fără adâncimi duhovnicești. Un călugăr cult este potențial mândru, așa cum un preot de parohie bine instruit este un potențial rebel. Complexele intelectuale şi morale ale unora, de regulă plasaţi tocmai la etajele superioare ale administraţiei bisericeşti, te pot costa credibilitatea şi liniştea. Mai ales într’un sistem care, în comparaţie cu restul societăţii româneşti post-comuniste, a încetinit cât a putut înnoirea prin adaptare apologetică a Bisericii la semnele vremii. A avea într’un astfel de peisaj uman demnitatea aproape singulară a abordării profetice a unor teme esenţiale şi presante, a reclama repunerea pe făgaşul evanghelic a lucrurilor, a demasca impostura intelectuală şi corupţia spirituală, a nu te complace într’o relaţie promiscuă şi vinovată cu puterea politică mâjită de bani murdari şi de sânge, a nu cultiva ambiguitățile care trec drept tot atâtea dovezi de diplomație, a dori să slujeşti integral și fidel pe Hristos venind la întâlnirea cu dezmoşteniţii soartei, dar și cu excelențele cetății, ajutându-i pe calea afirmării, a pleda pentru libertatea Bisericii și pentru dialog fără a renunţa însă la propria identitate, a dori să îţi păstrezi demnitatea chiar cu riscul de a fi livrat calomniei suculente şi bârfei insidioase – ei bine, nici acestea, la un loc, nu pot alcătui decât trăsăturile unui anti-model.
Preţul rezistenţei la tentaţia de a fi părtaş la cădere mai mult decât la efortul de recuperare nu poate fi altul decât acela de a sfârși împroşcat cu noroi. La rigoare, este un gest de auto-conservare al naturii umane corupte. Lumina prea puternică, deranjantă, necruțătoare, cea care ne arată realitatea sordidă în care ne complacem, este instinctiv acoperită cu pături şi ziare, pusă sub obroc. Nici spaţiul politic, nici cel cultural şi nici cel bisericesc, în acesta din urmă ducându-se permanent un război spiritual nevăzut, nu se pot sustrage complet metehnelor creaţiei căzute. Cu atât mai puţin cu cât, de cele mai multe ori, nici nu se dorește acest lucru. Motiv pentru care, în orice lume şi în orice sistem ai fi, dorinţa de a fi tu însuţi este sancţionată ca vinovăţie maximă. Culpa refuzului obstinat de a fi ca ceilalţi nu poate rămâne fără pedeapsa pe măsură. Iar cum apoteozei mediocrităţii îi este caracteristică o solidaritate demnă de idealuri mai înalte, nu este deloc surprinzător că te simţi, adeseori, abandonat pe nedrept în mijlocul unei piese absurde.
Acest sentiment al singurății în ciuda comuniunii trebuie să fi străbătut de multe ori fibra intimă a lui Bartolomeu Valeriu Anania. Asemeni unui par înfipt în mijlocul furtunii – expresie predilectă la Petre Ţuţea, un alt destin în răspăr –, nici elevul, nici călugărul, nici tânărul literat, nici diaconul, nici deţinutul politic, nici inspectorul, nici preotul misionar, nici directorul, nici arhimandritul pensionar, nici arhiepiscopul chemat la slujire şi nici mitropolitul nu au făcut economie de entuziasm şi dezamăgire, de forţă şi slăbiciune, de idealism şi poticnire, de iniţiative ambiţioase şi ratări pe măsură, de vise şi coşmaruri. Comună tuturor acestor ipostaze a fost, iarăşi, singurătatea. Or, nu este povară mai grea pentru un luptător decât să se găsească singur în mijlocul sinodalității formale, să lupte ca un general având însă o armată de caporali, să primească sugestii neghioabe de la subalterni şi să vadă cum cei dragi se trag cu un pas înapoi în faţa unui sistem confirmat tocmai de cel care ar fi trebuit să se plaseze deasupra acestuia.
Lipsite de credinţă, luciditatea şi singurătatea se pot transforma foarte uşor în mizantropie şi lehamite de viaţă. Ceea ce ne arată biografia celui care ar fi împlinit nouă decenii de mărturie vie este însă cu totul altceva. În fapt, suntem aici confruntaţi cu o formă personală, foarte intimă, de imitatio Christi. La urma urmelor, însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost un anti-model, un „ratat”: adulat la început de o mulţime incapabilă să Îl înţeleagă, atâta vreme cât vedeau în El un eliberator politic, respectat pentru că făcea minuni, reuşind să intre în dialog profund doar cu câţiva, total nepotriviți din punct de vedere social, religios și etnic, acuzat de toţi, părăsit de consilieri şi abandonat pe cruce. Toate indiciile arătau fără echivoc spre o „carieră” zădărnicită fundamental. Ceea ce a urmat, o ştim cu toţii, este cu totul altceva, neașteptat. Minunea Întrupării, a Morții și a Învierii contrazice esenţial regulile creaţiei căzute, cele după care, atât de des, ne orientăm propria viaţă şi o judecăm pe a altuia. La nivelul biografic al Părintelui nostru, vedem cum cel dat afară din Cluj cu jandarmi se întoarce cu onoruri, cum cel ţinut în celulă sfinţeşte în haine de împărat bizantin capela puşcăriei, cum cel ţinut, cu tertipuri şi delaţiuni ordinare, departe de ascultările bisericeşti importante devine pentru aproape două decenii liderul incontestabil al majorităţii corpului episcopal. Iată de ce, nu cred că există mod mai firesc de a omagia pe un urmaş al Apostolilor decât prin constatarea că, asemeni lor, a făcut experienţa urii dorind să propovăduiască iubirea şi a reuşit să convingă neamurile (scil. lumea de afară) mai degrabă decât propriul popor (scil. sistem). Adică o viaţă încununată de un cu totul alt fel de succes, atipic. Poate singurul care, cu adevărat, contează.
Dumnezeu să îl ierte pe Mitropolitul Bartolomeu, iar pe noi, cei rămași mai săraci, să ne lumineze!

de Radu Preda
Cluj Napoca

Articolul va apărea în Revista ,,Tabor” din luna martie, anul curent, număr dedicat Înalt Prea Sfinției Sale Mitropolitulului Bartolomeu Anania, care pe 18 martie ar fi împlinit 90 de ani de viață.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu